ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1151/2021

Ședința publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la 30 august 2016, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3. lit. a), b) liniuța a doua și c), art. 5.1., art. 5.4., art. 6.3. și art. 7.1. lit. m) și n) din contractul de credit nr. x din 9 ianuarie 2008 și clauzele prevăzute la art. 2 și art. 3 din Actul Adițional nr. 1 din 24 august 2009, art. 1 din Actul Adițional nr. 3 din 31 august 2010, art. 2 din Actul Adițional nr. 4 din 31 august 2011, art. 1 din Actul Adițional nr. 5 din 7 martie 2012, art. 1 din Actul Adițional nr. 6 din 23 august 2012, art. 1 din Actul Adițional nr. 7 din 11 martie 2013, art. 1 din Actul Adițional nr. 8 din 9 septembrie 2013, art. 1 din Actul Adițional nr. 9 din 26 martie 2014 și art. 1 din Actul Adițional nr. 10 din 9 septembrie 2014 și să constatate nulitatea absolută a acestora, dispunând și eliminarea lor din contractul de credit menționat și actele adiționale; să constate că dobânda aplicabilă contractului de credit nr. x din 9 ianuarie 2008 este cea prevăzută la art. 1.2. din contract, respectiv dobânda variabilă, calculată în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni plus marja băncii de 4,3 puncte procentuale, pentru întreaga perioadă de contractare, respectiv începând cu luna a șaptea până la restituirea integrală a creditului; să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, ținând cont de dobânda de referință variabilă LIBOR la 3 luni plus marja băncii de 4,3 puncte procentuale pentru contractul de credit nr. x din 9 ianuarie 2008, retroactiv de la data acordării creditului, sume actualizate cu dobânda legală de la data încasării fiecărei sume până la data plății efective; să oblige pârâta la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare credit, în cuantum de 1.160 CHF pentru contractul de credit și comisioanele de restructurare încasate prin actele adiționale la contract, sume actualizate cu dobânda legală de la data încasării fiecărei sume până la data plății efective; să dispună înghețarea cursului de schimb CHF/LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit nr. x din 9 ianuarie 2008, la valoarea de la data încheierii acestora, curs care să fie valabil pe toată perioada de derulare a creditelor sau la un alt curs negociat, în sens crescător, de până la 10% față de cel existent la data încheierii contractelor de credit; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 486/2017 din 25 mai 2017, Tribunalul Călărași, secția Civilă a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 1.3 lit. a) și b) și de art. 7.1 lit. m) și n) din contractul de credit nr. x din 9 ianuarie 2008, a obligat pârâta să restituie reclamanților comisionul de acordare a creditului de 1.160 CHF, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data pronunțării sentinței și până la achitarea efectivă a acestei sume, a respins celelalte capete ale acțiunii și a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată, obligând pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.200 RON cu acest titlu.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 2211 din 13 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile formulate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă C. S.A. și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit, în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica marja conform deciziei sale. A respins cererea privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor inserate la art. 1.3 lit. a) și b) din contractul de credit și cererile accesorii ca neîntemeiate. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A obligat apelanții-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. și B. și C. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii de atac formulate și casarea în parte a hotărârii atacate.

Motivele invocate de recurenții-reclamanți sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți critică soluția instanței de apel și solicită casarea în parte a deciziei atacate pe aspectele referitoare la constatarea caracterului abuziv și nulității absolute a clauzelor ce prevăd modificarea marjei băncii și comisioanele de acordare, rambursare anticipată și conversie, al art. 6.3 din contractul de credit, ale clauzelor din actele adiționale ce prevăd comisionul de restructurare/reeșalonare, a clauzei care stabilește dobânda contractuală variabilă, referitoare la restituirea sumelor încasate cu titlu de comison, actualizate cu dobânda legală și la înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul încheierii contractului de credit, cu o variație de până la 10% în sens crescător.

Autorii căii de atac arată că prevederile contractuale de la art. 2 din actul adițional nr. x din 24 august 2009 au caracter abuziv deoarece curtea de apel a reținut caracterul nenegociat al contractului de credit, dar în mod greșit a reținut că nu sunt îndeplinire celelalte condiții prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000. Recurenții susțin că modificarea marjei băncii la valoarea de 6,3 puncte procentuale este abuzivă întrucât nu a fost negociată, iar banca a profitat de starea de nevoie a recurenților și, cu rea-credință, a modificat această marjă, fără a indica motivele întemeiate pe care s-a bazat această decizie, astfel cum prevăd art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 9

1

lit. g) din O.G. nr. 21/1992. Apreciază că dobânda creditului este variabilă, calculată conform art. 1.2 din contractul de credit în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni plus marja băncii de 4,3 puncte procentuale, pentru întreaga perioadă de contractare, respectiv începând cu luna a șaptea până la restituirea integrală a creditului și că o soluție în acest sens nu reprezintă o ingerință a instanței în contract.

Prin memoriul de recurs se arată că prevederile contractuale care stipulează comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată, comisionul de conversie și comisionul de restructurare au caracter abuziv deoarece în contract, respectiv în actele adiționale, nu sunt menționate serviciile pentru care se achită aceste comisioane, iar valoarea comisioanelor este disproporționat de mare.

Apreciază că, față de anularea clauzelor referitoare la dobândă și comisioane, se impune și restituirea sumelor încasate în plus de bancă.

Recurenții susțin și caracterul abuziv al clauzei prin care se prevede că plățile se efectuează în moneda creditului deoarece clauza nu a fost negociată, iar banca nu i-a informat, la momentul încheierii convenției de credit, despre consecințele economice ale contractării unui credit în franci elvețieni. Afirmă că instanța de apel nu a avut în vedere cele stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Andriciuc deoarece a reținut că nu poate fi analizat caracterul abuziv al clauzei în discuție. Mai arată că nu este aplicabil principiul nominalismului monetar întrucât art. 1578 C. civ. din 1864 este o normă cu caracter general, iar în cauză sunt aplicabile normele cu caracter supletiv din materia protecției consumatorului. Autorii căii de atac precizează că au fost încălcate dispozițiile art. 75 și art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului și ale alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 deoarece aprecierea cursului francului elvețian în raport de moneda națională este un eveniment imprevizibil, incert și viitor, pe care consumatorul nu îl putea avea în vedere la momentul încheierii contractului, iar moneda străină nu a fost efectiv moneda de creditare, ci o monedă de substituție.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate și casarea în parte a hotărârii atacate, invocând, în esență, următoarele:

Instanța de apel a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., deoarece nu a reținut că cererea reclamanților cu privire la clauzele de la art. 5.1, art. 5.4 și art. 7.1 din contractul de credit era și este lipsită de interes.

Recurenta afirmă că prin actul adițional din 17 septembrie 2010, încheiat în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, rata dobânzii variabile a fost stabilită ca un procent anual în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni la care se adaugă marja băncii de 6,3 puncte procentuale, iar dreptul băncii de a putea modifica unilateral marja a fost înlăturat. Susține că recurenții nu justifică un interes nici în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al art. 7.1 deoarece nu au dovedit producerea unei pagube iminente.

Autoarea căii de atac arată că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 969 C. civ. din 1864, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000 și ale alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 atunci când a reținut că prevederile contractuale de la art. 5.1 și 5.4 din contractul de credit au caracter abuziv. Astfel, afirmă că recurenții au semnat Actul Adițional nr. 1 din 24 august 2009, marja băncii fiind astfel majorată prin acordul părților. Mai arată că art. 5.1 și art. 5.4 prevăd atât posibilitatea majorării, cât și diminuării marjei, iar variația indicelui CDS reprezintă un motiv întemeiat în sensul alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, astfel că nu este îndeplinită condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Recurenta apreciază că în contract a fost prevăzut motivul care permite modificarea unilterală a dobânzii (inclusiv a marjei băncii), menționând în art. 5.1 că în cazul în care indicele de referință și/sau marja băncii variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora, banca poate modifica dobânda, în orice moment, conform deciziei sale.

Prin memoriul de recurs se susține că decizia atacată este nelegală și în ceea ce privește menținerea soluției tribunalului cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 7.1 lit. m) și lit. n) din contractul de credit deoarece au fost greșit aplicate prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000. Se arată că aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ deoarece se prevede notificarea din partea băncii cu privire la intervenția cazului de neîndeplinire, iar în cazul anulării acestor prevederi, banca ar fi lipsită de dreptul de a îl urmări pe consumator în cazul neîndeplinirii obligațiilor. Se mai arată că respectivele clauze sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil și că banca a acționat cu bună-credință la încheierea contractului de credit.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea ca inadmisibil a recursului formulat de recurenții-reclamanți, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin înscrisurile depuse la dosar, recurenta-pârâtă a arătat că și-a schimbat denumirea în D. S.A.

Prin încheierea din 26 februarie 2019 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă D. împotriva deciziei nr. 2211 din 13 decembrie 2017 și s-a stabilit termen pentru soluționarea acestora la 3 aprilie 2019.

La termenul de la 3 aprilie 2019 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 18 noiembrie 2020, în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursurilor.

La termenul de la 18 noiembrie 2020 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea Cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 12 mai 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursurilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți, instanța supremă reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Criticile prin care recurenții susțin că art. 2 din actul adițional din 24 august 2009, în conformitate cu care marja băncii este modificată la valoarea de 6,3 puncte procentuale, are caracter abuziv întrucât nu a fost negociată vor fi înlăturate deoarece prin constatarea caracterului abuziv a art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit, curtea de apel a înlăturat posibilitatea băncii de a modifica marja conform deciziei sale, eliminând intervenția unilaterală a profesionistului în contractul de credit. Înalta Curte reține că în cadrul devoluării apelului s-a stabilit caracterul nenegociat al contractului de credit, dar apreciază că nu este suficient a fi îndeplinită numai una dintre condițiile cumulative reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

În mod corect a reținut instanța de apel că art. 2 din actul adițional din 24 august 2009 prevede modificarea marjei dobânzii cu 2 puncte procentuale, fără a mai stipula variabilitatea acesteia în funcție de opțiunea băncii, și că instanța de judecată nu poate da curs solicitării recurenților de a stabili o altă modalitate de calcul dobânzii, diferită față de ceea ce au agreat părțile. Instanța supremă reține că recurenții-reclamanți au agreat modificarea referitoare la marjă prin semnarea actului adițional la contractul de credit, iar solicitarea acestora tinde la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voință al părților, demers care nu este permis nici de prevederile legale și nici de jurisprudența europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito). Chestiunile legate de atitudinea băncii și de contextul factual în care a fost încheiat actul adițional nr. x din 24 august 2009 sunt aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs.

Nu vor fi reținute nici criticile referitoare la nerespectarea dispozițiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și ale art. 9

3

lit. g) din O.G. nr. 21/1992 (și nu art. 9

1

lit. g), cum în mod eronat au menționat recurenții) deoarece aceste texte de lege sunt aplicabile în situația în care contractul de credit prevede dreptul băncii de a modifica unilateral clauzele conform deciziei sale și fără un motiv întemeiat. Or, clauzele din contractul de credit în discuție stabilesc o formulă de calcul a dobânzii contractuale variabile care reflectă înțelegerea părților și asupra căreia recurenta nu mai poate interveni, ca urmare a eliminării din contract de către curtea de apel a sintagmei "posibilitatea băncii de a modifica marja conform deciziei sale".

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenții susțin caracterul abuziv al clauzelor ce stipulează comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată, comisionul de conversie și comisionul de restructurare deoarece, astfel cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 Kiss, simpla împrejurare că respectiva clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia "nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenți, în contradicție cu cerința de bună-credință." Prin aceeași decizie, instanța europeană a reținut că "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul (…) unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Analizând clauzele contractuale în discuție, curtea de apel a constatat în mod corect că serviciile prestate de recurenta-pârâtă rezultă din chiar denumirea acestor comisioane, iar cuantumul acestora este clar exprimat. Recurenții-reclamanți au luat cunoștință de aceste aspecte la încheierea contractului, respectiv a actelor adiționale, nefiind obligatorie descrierea amănunțită în contractul de credit sau în actele adiționale subsecvente a tuturor serviciilor prestate de recurenta-pârâtă în schimbul acestei sume, astfel cum se reține și în Cauza C-621/17 Kiss.

Conform dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Față de aceste prevederi legale, instanța supremă apreciază că nu se impune reformarea deciziei atacate pe aceste aspecte și că în mod corect curtea de apel a apreciat că nu se impune restituirea sumelor încasate de bancă cu titlu de comisioane.

Criticile prin care se arată că prevederile contractuale subsumate art. 6.3 din contractul de credit, conform cărora se stipulează, în esență, că plățile se efectuează în valuta prevăzută în graficul de rambursare au caracter abuziv și că nu este aplicabil principiul nominalismului monetar vor fi înlăturate deoarece clauza în discuție reflectă întocmai acest principiu, consfințit de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părțile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul și în art. 1 alin. (2), "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc, dar și în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva E.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că soluția curții de apel este corectă și că față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv în Cauza C-186/16 Andriciuc, o clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Argumentele recurenților-reclamanți referitoare la existența dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elvețian, la informarea necorespunzătoare din partea băncii și la moneda în care a fost efectiv acordat creditul nu vor fi avute în vedere deoarece reprezintă chestiuni de fapt care nu pot fi examinate în cadrul analizei de nelegalitate din recurs.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte va înlătura criticile subsumate pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se susține că instanța de apel a încălcat normele de procedură statuate la art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din același cod, deoarece în mod corect a reținut curtea de apel că verificarea condițiilor impuse de Legea nr. 193/2000 referitoare la natura abuzivă a unei clauze trebuie să se raporteze cu precădere la momentul încheierii contractului și la faza negocierilor. Față de efectul retroactiv al sancțiunii nulității, încheierea unui act adițional subsecvent nu lipsește de interes solicitarea părții de a se constata caracterul abuziv al clauzei respective, cu atât mai mult în situația în care respectivele prevederi au fost menținute în contract.

Instanța supremă nu va avea în vedere criticile prin care recurenta-pârâtă susține aplicarea greșită a art. 969 C. civ. din 1864 întrucât susținerile acesteia vizează prevederile art. 1 din Actul Adițional nr. 1 din 24 august 2009 prin care a fost modificată dobânda, prevederi care nu au fost anulate de niciuna din instanțele inferioare și au rămas în vigoare.

Criticile relative la nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și ale alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 vor fi înlăturate. Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, prevederile contractuale referitoare la dobândă creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților deoarece în temeiul acestor clauze banca poate modifica dobânda variabilă conform deciziei sale, fără a fi indicat un criteriu obiectiv și clar care să dea posibilitatea recurenților să prevadă și să înțeleagă mecanismul de formare al dobânzii variabile în viitor și consecințele economice ale eventualelor variații.

Instanța supremă apreciază că indicarea în memoriul de recurs a variației indicelui CDS ca un criteriu transparent în funcție de care se poate modifica dobânda contractuală nu reprezintă o motivație întemeiată care să permită profesionistului să modifice unilateral clauzele contractului, în sensul dispozițiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece acest indice nu este indicat în textul clauzelor contractuale cuprinse la art. 5.1 și 5.4, iar consumatorul nu poate prefigura modul în care variația sa va influența mecanismul de formare al dobânzii.

Astfel cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri. S-a reținut, de asemenea, că este esențial ca persoana fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză, precum și că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare.

Instanța supremă constată că, deși prin memoriul de recurs se invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, autoarea căii de atac nu dezvoltă critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci face simple afirmații și trimiteri jurisprudențiale.

Vor fi înlăturate și criticile prin care recurenta-pârâtă arată că decizia atacată este nelegală în ceea ce privește menținerea soluției tribunalului cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 7.1 lit. m) și lit. n) din contractul de credit deoarece în mod corect instanța de apel a statuat că din modul de redactare a acestor articole nu rezultă care sunt criteriile obiective pe baza cărora banca poate declara scadența anticipată a creditului, neexistând posibilitatea reală de a se aprecia asupra temeiniciei unui astfel de motiv de declarare anticipată a scadenței. Aplicând corect prevederile Legii nr. 193/2000 și luând în considerare și dispozițiile art. 7.2 din contract, care dau posibilitatea de a rezilia contractul în cazurile de neîndeplinire definite de art. 7.1, curtea de apel a reținut natura abuzivă a clauzelor contractuale în discuție întrucât sintagmele "orice modificare negativă a situației financiare a împrumutatului" și "oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza oricărui contract" dau posibilitatea băncii de a declara rezoluțiunea contractului în mod discreționar. Aceste clauze nu respectă nici exigențele redactării într-un limbaj clar și inteligibil întrucât recurenții nu pot să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul acestora în sensul că nu pot să prefigureze în concret situațiile în care li s-ar aplica sancțiunea rezilierii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 2211 din 13 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 2211 din 13 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2021.