ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1232/2022

Ședința publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, secția Civilă la 30 decembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu C. S.A., au solicitat ca în baza probelor administrate să se pronunțe o hotărâre judecătorească prin care:

- să se constatate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1. alin. (2) referitoare la dobândă și 4.5., prima teză, referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânzile și comisioanele bancare, art. 4.10. lit. a), b), d) și e), referitoare la comisioanele de acordare credit, administrare lunară a creditului, rambursare anticipată și alte comisioane, precum și toate mențiunile cu privire la comisionul de administrare lunară și rambursare anticipată din celelalte clauze contractuale, art. 5.1. referitoare la rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat, art. 7.1. alin. (2), prima liniuță și alin. (4), liniuța a doua, art. 7.3 și art. 9.3. din Contractul de credit nr. x/10.05.2007 și, pe cale de consecință, să se constatate nulitatea absolută a acestora și eliminarea lor din contractul de credit;

- urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor de la capătul 1 al cererii, referitoare la dobândă și eliminarea acestora din contractul de credit nr. x/10.05.2007, dobânda aplicabilă contractului de credit este cea prevăzută la art. 4.1. alin. (1) și art. 4.2. din convenție pentru întreaga perioadă de creditare până la restituirea integrală a creditului sau variabilă după primele 12 luni, calculată în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni până la restituirea integrală a creditului sau în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni plus marja stabilită prin raportare la dobânda inițială din care se scade valoarea indicelui de referință LIBOR la trei luni de la data la care dobânda a devenit variabilă, respectiv după primele 12 luni de la data primei trageri a creditului, dobândă valabilă pentru întreaga perioadă de contractare, respectiv după primele 12 luni de la data primei trageri a creditului până la restituirea integrală a acestuia și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la recalcularea ratelor aferente contractului de credit nr. x/10.05.2007 de la data semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare, prin raportare la plățile efectuate;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, retroactiv de la data acordării creditului, sume actualizate cu dobânda legală de la încasării fiecărei sume până la data plății efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare credit și comision de administrare lunară a creditului, sume actualizate cu dobânda legală de la data încasării fiecărei sume până la data plății efective;

- înghețarea cursului de schimb CHF/LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit nr. x/10.05.2007 la valoarea de la data încheierii acestuia, curs care să fie valabil pe toată perioada de derulare a creditului sau la un curs majorat cu 10% față de cel existent la data încheierii contractului de credit, cu obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente contractului de credit nr. x/10.05.2007 în funcție de valoarea LEU/CHF de la data semnării contractului sau la un curs majorat cu 10% față de cel de la data semnării contractului de credit, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare, prin raportare la plățile efectuate și obligarea pârâtei la plata sumelor achitate în plus în temeiul contractului de credit, rezultate din diferența de curs valutar valabil de la data efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil la data semnării contractului de credit sau cursul majorat cu 10% față de cel de la data semnării contractului de credit, sume la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora.

Prin sentința civilă nr. 356 din 11 mai 2018, Tribunalul Călărași a admis în parte cererea formulată, a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1. alin. (2) referitoare la dobândă și 4.5., prima teză, referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânzile și comisioanele bancare, art. 4.10. lit. b), d) și e), referitoare la comisioanele de administrare lunară a creditului, rambursare anticipată și alte comisioane, a constatat nulitatea absolută a acestor clauze, a constatat că dobânda aplicabilă contractului de credit x/10.05.2007, este cea prevăzută la art. 4.1. alin. (1) și art. 4.2. din convenție pentru întreaga perioadă de creditare, până la restituirea integrală a creditului, a obligat pârâta la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, retroactiv de la data acordării creditului (5.238,42 CHF), sume actualizate cu dobânda legală de la data încasării fiecărei sume până la data plății efective; a obligat pârâta la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare lunară a creditului (3.527,76 CHF), sume actualizate cu dobânda legală de la data încasării fiecărei sume până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 751 din 26 octombrie 2018, Tribunalul Călărași a admis cererea formulată de expertul D. de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 356 din 11 mai 2018, prin care au fost obligați reclamanții A. și B. să achite suma de 1.110 RON expertului, iar pârâții C. S.A. și E. să achite suma de 3.110 RON.

Împotriva sentinței nr. 356 din 11 mai 2018 au declarat apel reclamanții A. și B., precum și pârâta F. S.A..

Prin decizia civilă nr. 503A din 18 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost admise apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta F. S.A. împotriva sentinței civile nr. 356 din 11 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Călărași, secția Civilă, în dosarul nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Respinge cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv și nulitatea clauzelor prevăzute de art. 4.10 lit. b) referitoare la comisionul de administrare lunară a creditului și de art. 4.10 lit. d), teza 1, referitoare la comisionul de rambursare anticipată, menținând constatarea caracterului abuziv și a nulității clauzei prevăzute de art. 4.10 lit. d), teza 2, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica acest comision oricând, pe întreaga perioadă de creditare.

Respinge cererea având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlul de comision de administrare lunară a creditului.

Constată caracterul abuziv și nulitatea clauzei prevăzute de art. 9.3 din contract.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții A., B. și pârâții F. S.A. și G. S.A..

Motivele de casare privind recursul reclamanților A. și B..

Prin memoriul de recurs, a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții critică hotărârea atacată întrucât instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Cu privire la clauzele de la art. 4.10. lit. a), b) și d), teza I, referitoare la comisionul de acordare, comisionul de administrare lunară a creditului și referitoare la comisionul de rambursare anticipată, recurenții arată că instanța de apel a reținut în esență, că aceste clauze deși nu au fost negociate, nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, iar terminologia folosită este; una uzuală pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii lui orice consumator având cunoștință de semnificația acestora.

Din perspectiva legislației privind protecția consumatorilor, pentru a fi în prezența unei clauze abuzive, trebuie îndeplinite, cumulativ mai multe condiții.

Astfel, condiția este îndeplinită pentru clauzele ce fac obiectul prezentei acțiuni, cât și pentru celelalte clauze contractuale, deoarece contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze este un contract de adeziune, în care clauzele (de regulă, prestabilite și incluse, într-o redactare similară, în cvasitotalitatea contractelor) au fost impuse de către pârâtă, fără posibilitatea pentru reclamanții de a le negocia.

Ca urmare, în privința caracterului nenegociat al clauzelor contractuale trebuie avut în vedere, în primul rând, dispozițiile legale din legislația specială internă (art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000), care instituie prezumția relativă caracterului nenegociat al clauzelor standard, în favoarea consumatorului. Aceasta poate fi răsturnată de comerciant prin dovada contrară, acestuia aparținând în exclusivitate sarcina probei.

Astfel, cu privire la prima condiție aceasta este îndeplinită, întrucât atât instanța de fond, cât și instanța de apel au constatat caracterul nenegociat al acestor clauze.

În ceea ce privește celelalte două condiții, respectiv clauza să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, trebuie observat faptul că, dezechilibrul contractual presupune alterarea armoniei contractuale care este dată, în special de echivalența și reciprocitatea prestațiilor. În analiza echilibrului contractual se au în vedere elemente, precum conținutul drepturilor sau obligațiilor părților, valoarea la care acestea se raportează, precum și existența clauzelor prin care nu se acordă aceleași drepturi ambelor părți contractante.

Referitor la încălcarea cerințelor bunei-credințe și la crearea unui dezechilibru semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, trebuie observat faptul că, potrivit contractului de credit analizat, comisioanele de acordare, de administrare și de rambursare anticipată, sunt stabilite în cotă procentuală, pentru prestații ale băncii care nu sunt, în nicio măsură, influențate de cuantumul sumei împrumutate.

Toate aceste prestații presupun, din partea băncii, realizarea unor operațiuni-tip, similare pentru orice credit, indiferent de suma împrumutată. Apare deci, evidentă existența unui dezechilibru, în timp ce banca execută prestații standard, neinfluențate în niciun fel de valoarea împrumutului acordat, reclamanții achită băncii un comision diferit.

Altfel spus, prestația băncii implică o cheltuială standard, aceeași pentru fiecare împrumutat, dar contravaloarea pe care reclamanții o achită pentru acoperirea cheltuielilor standard ale băncii este diferită, cu atât mai împovărătoare cu cât valoarea creditului este mai mare.

În acest context se apreciază că, în mod corect instanța de fond a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei referitoare la comisionul de administrare lunară și a dispus restituirea sumelor încasate cu acest titlu.

Așadar, urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze, se impune restituirea sumelor încasate cu acest titlu, sume actualizate cu dobânda legală până la data plății efective și în acest fel se naște obligația băncii de restituire a sumelor încasate în plus cu acest titlu, de la data încasării lor, ca efect al repunerii părților în situația anterioară, plata acestora nefiind datorată.

În ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1. din contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze intitulată "Rambursarea creditului și graficul de rambursare", referitoare la rambursarea împrumutului, a dobânzii și comisioanelor aferente în moneda în care a fost acordat creditul, respectiv în CHF, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut, în esență, că reclamanții au cunoscut că plata ratelor urma să se facă în moneda creditului, respectiv CHF și că au acceptat, implicit, posibilitatea modificării cursului monedei creditului în raport cu leul și că i se poate imputa băncii furnizarea unei informări precise cu privire la evoluția pe termen lung a cursului de schimb CHF/LEU.

Prin urmare, analiza clauzei de la art. 5.1 din contractul ce face obiectul prezentei cauze, clauză ce instituie obligația reclamanților de a restitui creditul în moneda CHF, la cursul de la momentul la care se realizează plata creditului, se face sub aspectul analizării cerințelor pentru aplicarea impreviziunii.

Cea de-a doua condiție este și ea îndeplinită având în vedere creșterea monedei CHF în raport cu moneda națională, cauzând o onerozitate excesivă a obligațiilor reclamanților, prin comparație cu obligațiile băncii, creștere care nu putea fi, în mod rezonabil, previzionată de către un consumator mediu, potrivit standardului de referință instituit în jurisprudența CJUE, reclamanții având calitățile medii ale unui om cu diligentă și vigilență normale, fără cunoștințe în specificul pieței valutare, situație în care nu aveau cum să predicționeze cu privire la volatilitatea monedei în care au contractat, aspect evident pentru profesionist.

În consecință, intervenția instanței în scopul înlăturării/corectării împrejurărilor abuzive, ilicite, este nu numai necesară, dar și posibilă juridic, pentru restabilirea echilibrului contractual, nici legea și nici jurisprudența CJUE nu interzic acest lucru, pentru restabilirea legalității judecătorul național putând să ia toate măsurile necesare în vederea protecției consumatorului.

Câtă vreme nu se poate vorbi de risc natural asumat și nici de un risc convențional ce să fi fost constituit în mod legal în sarcina exclusivă a debitorului, este necesară intervenția judiciară în vederea reechilibrării contractului.

De aceea, singura dispoziție care se bucură de previzibilitate, claritate și care corespunde exigențelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună-credință a contractului de împrumut, este aceea a adaptării contractului de credit.

Față de considerentele expuse, recurenții solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta F. S.A..

Prin cererea de recurs formulată, pârâta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la clauzele considerate ca fiind abuzive, pentru a ajunge la o soluție justă, instanțele de fond și de apel trebuiau să procedeze la verificarea condițiilor impuse de Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, respectiv clauza să nu fi fost negociată și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, nu s-a avut în vedere faptul că acele condiții esențiale ale contractului de credit care atrag și costurile acestuia sunt determinate în mod exclusiv de clienți. Acestea sunt clauzele referitoare la moneda și suma creditului, la perioada de utilizare, dar și cele referitoare la felul dobânzii, fixă sau indexabilă.

Împrumutații au avut posibilitatea să opteze între credite diferite puse la dispoziția lor de către bancă, între dobânzi diferite, fixe sau variabile, fixe pentru o anumită perioadă de timp și indexabilă ulterior, după cum au avut și posibilitatea de a alege între credite oferite și de alte instituții bancare.

Hotărârile pronunțate în cauză nu reprezintă altceva decât o aplicare automată a prevederilor Legii nr. 193/2000, apreciindu-se că reclamanții au acționat pe o poziție inegală cu banca, contractul fiind unul de adeziune, că reclamanții nu au avut posibilitatea să negocieze clauzele contractuale, fără să se fi efectuat o analiză "pe caz".

Solicitarea de fi considerate abuzive unele clauze contractuale nu este una reală, ci reprezintă numai o modalitate de a obține despăgubiri pentru propria faptă culpabilă.

Cu privire la clauza privind dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală, se arată că modificarea ratei dobânzii contractuale este o consecință a caracterului variabil al dobânzii pentru care împrumutații au optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării lor de voință exprimată la data încheierii contractului de credit. Astfel, contrar celor reținute de instanțele de fond și apel, modificarea dobânzii a fost consecința executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este indexabilă.

Instanțele de judecată ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în contractul de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000.

În acest context, se arată instanței de recurs că respectiva clauză nu este abuzivă, nefiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzelor contractuale, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000

Astfel, din analiza modului în care a variat dobânda aferentă contractului încheiat cu intimații-reclamanți, rezultă fără echivoc că variațiile s-au derulat atât în sus, cât și în jos și că acestea nu au determinat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, prevederile contractuale privind dobânda sunt clare și previzibile, permit cunoașterea atât a cuantumului dobânzii, cât și mecanismul în funcție de care se formează și se modifică dobânda, mecanism care are la bază un indice obiectiv, aflat în afara controlului băncii, precum și implicațiile economice viitoare asupra patrimoniului consumatorilor.

Prin prevederile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înțeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii, așadar, atunci când în mod excepțional și doar pentru motive întemeiat, recunoscute scriptic în convenția părților, principiul pacta sunt servanda nu mai operează. Se admite astfel că, deși consumatorul nu a consimțit, se va supune, totuși, voinței băncii, căci motive temeinice, convenite anterior în cuprinsul contractului, justifică această împrejurare.

În acest sens, se arată că hotărârile pronunțate în cauză în mod greșit au statuat că dreptul băncii de a revizui unilateral rata dobânzii curente, fără ca valoarea noi rate să fie negociată cu clienții reprezintă un dezechilibru, deoarece banca nu a indicat elementele în raport cu care nivelul dobânzii urma să fie modificat. Teza probatorie care trebuia urmărită de instanță, viza o etapă anterioară celei a realizării acordului de voință (semnării contractului de credit) respectiv faza negocierii.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumator, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului.

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispozițiile legale anterior dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-a interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficiență juridică.

Așadar, Legea nr. 193/2000 îi acordă în acest caz doar consumatorului prejudiciat posibilitatea de a solicita rezilierea contractului, după cum părțile sunt libere să ajungă la un compromis privind cuantumul dobânzii contractuale, purtând negocieri. Anularea mecanismului de modificare unilaterală a dobânzii contractuale nu poate conduce la stabilirea unui alt mecanism de către instanță, așa cum rezultă în mod expres din textul de lege, ci părțile, în măsura în care se constată de către instanță caracterul abuziv al clauzei, sunt în situația de a purta negocieri pentru a ajunge la un acord cu privire la nivelul dobânzii contractuale.

In concluzie, intervenția instanței pentru a modifica un contract ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este exclusă, inclusiv practica Înaltei Curte de Casație si Justiție este în acest sens.

Pe clauza privind dreptul băncii de a declara scadente toate obligațiile contractuale, în cazul în care împrumutatul are alte obligații față de bancă care nu au fost onorate, se arată următoarele:

Din această perspectivă, se solicită instanței de recurs să constate că această clauză contractuală nu îndeplinește, în mod cumulativ, condițiile expres prevăzute de lege pentru a fi considerată ca fiind abuzivă. În cauză nu s-a invocat și demonstrat că această clauză este contrară bunei-credințe și nici aplicarea efectivă a acestei clauze cu consecința creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Această clauză vizează în mod exclusiv raporturile contractuale dintre părți, iar nu cele încheiate de client cu alte unități de creditare și este exprimată în termeni clari și neechivoci.

Dreptul băncii se naște numai într-un context clar și bine determinat, respectiv neîndeplinirea altor obligații asumate față de bancă.

Prin raportare la cele arătate, recurenta consideră că soluția prin care instanța de apel a menținut soluția pronunțată de prima instanță care a reținut caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobândă și la dreptul băncii de a modifica dobânda (transformând dobânda variabilă în dobândă fixă ceea ce reprezintă o ingerință în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care guvernează libertatea contractuală) și a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei prevăzute de art. 9.3 din contract a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Totodată, în cadrul judecății în apel, instanța deși a admis în parte, apelul formulat de F. S.A. nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată reprezentând taxă de timbru și onorariu expert.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta G. S.A..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu privire la capetele de cerere reținute ca fiind fondate de către instanța de apel și, rejudecând cauza, să dispună respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Din analiza deciziei pronunțate de instanța de apel se observă că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material statuate în cauză, întrucât nu a avut în vedere prevederile Directivei 93/13 ce vizează statuarea asupra caracterului abuziv al clauzelor contractuale și a condițiilor pe care aceste clauze urmează a le îndeplini.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Prin textul de lege citat, legiuitorul național a implementat dispozițiile Directivei 93/13/CEE, astfel art. 4 din Legea nr. 193/2000 este o copie fidelă a dispozițiilor art. 3 din Directiva, identificându-se în acest text de lege condițiile cumulative pe care o clauză trebuie să o îndeplinească pentru a putea fi calificată în concret de către judecătorul național, pentru fiecare caz în parte, ca fiind abuzivă.

Așadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată.

Or, în prezenta cauză, clauzele contractuale reclamate din contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, unele dintre acestea se referă la prețul contractului, instanța nefăcând o analiză a îndeplinirii cumulative a acestor condiții.

Astfel, banca a creat toate condițiile pentru negocierea clauzelor contractului de credit, clauzele contractelor de credit au fost negociate de către părțile semnatare înainte de semnarea acestuia.

Prin urmare, condiția nenegocierii clauzelor atacate nu poate fi reținută, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu dovedesc că ar fi solicitat clarificări cu privire la oferta băncii, sau că și-au exprimat dorința de a modifica oferta băncii, sau că au inițiat orice alte discuții cu privire la oferta propusa de Bancă, iar acestea i-au fost refuzate.

În acest, context, se susține că banca a acționat cu bună-credință, iar instanța va analiza conduita recurentei prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007. Totuși, reclamanții nu fac dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumția de bună-credință, instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.

În acest sens, se susține inexistența unui dezechilibru semnificativ pretins cauzat de clauzele contractuale reclamate, întrucât pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante.

Astfel cum a stabilit doctrina, dezechilibrul trebuie să fie in rem. Legiuitorul a prevăzut sancționarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ și nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Cu privire la prevederile art. 7.1, 7.3 și 9.3 se arată că, în susținerea caracterului abuziv, reclamanții nu au indicat dispozițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, cărora acestea s-ar circumscrie.

In ce privește dispozițiile prevăzute de art. 7.1, 7.4 din contractul de credit, ce reglementează dreptul băncii de a rezilia contractul de credit în cazul apariției unui caz de culpă, cum este cel al neîndeplinirii obligațiilor de plată la scadență, se arată că acestea devin aplicabile ca urmare a inserării pactului comisoriu de gradul IV, măsura inserării condiției rezolutorii fiind o consecință firească a protejării creanței.

Astfel, atât pactul comisoriu cu privire la rezilierea contractului cât și dobânzile penalizatoare își regăsesc izvoarele în C. civ. și în legi speciale, recurenta făcând referire la art. 1020-1021 C. civ.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită respingerea în tot a cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată și neîntemeiată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 23 august 2021, recurenta F. a solicitat respingerea recursului reclamanților ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la 2 septembrie 2021, recurenta G. S.A. a solicitat respingerea recursului reclamanților ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 octombrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A., de recurenta-pârâtă F. S.A. și de recurentele-pârâte E. și G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 503 A din 18 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 5 mai 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursurile declarate de recurenții-reclamanți B. și A., precum și de recurentele-pârâte F. S.A. și E. și G. S.A. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul recurenților-reclamanți B. și A..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 cu privire la clauzele de la art. 4.10. lit. a), b) și d) teza I, referitoare la comisionul de acordare, comisionul de administrare lunară a creditului și referitoare la comisionul de rambursare anticipată, context în care se arată că instanța de apel a reținut în esență, că aceste clauze deși nu au fost negociate, nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a apreciat în sensul legalității și valabilității clauzelor contractuale inserate la art. 4.10. lit. a), b), d) teza I, potrivit cărora "pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti următoarele comisioane: a) comision de acordare de 1.00%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului; b) comision de administrare lunară a creditului de 0.15% aplicat la valoarea soldului creditului;...d) comision de rambursare anticipată de 2.50%, calculat la suma plătită anticipat, se constată că în mod legal și corespunzător instanța a reținut caracterul clar și inteligibil al acestor clauze, că nemulțumirile ulterioare ale recurenților sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea sumelor respective nu echivalează cu o neacceptare a clauzei, denumirea comisionului de acordare și de administrare, precum modul de redactare a art. 4.10. lit. a), b), nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurenții că acest caracter clar și inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire, dar și raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea comisionului solicitat.

Cu toate acestea, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare credit și chiar față de denumirea acestora, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din lecturarea condițiilor convenției.

Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului părților nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

Instanța de apel, schimbând în parte hotărârea primei instanțe, a reținut că recurenții au fost informați atât cu privire la obligația de plată a comisionului de acordare și de administrare, valoarea acestora, metodele de calcul și datele perceperii acestora rezultând din stipulațiile contractuale, context în care aceștia au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, acest tip de comision fiind prevăzut și în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, iar apoi în O.U.G. nr. 52/2016.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare și de administrare sunt neîntemeiate, context în care soluția instanței de apel se impune a fi menținută sub acest aspect.

În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, care supun atenției aspectele referitoare la clauza de la art. 5.1. din contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze intitulată "Rambursarea creditului și graficul de rambursare", referitoare la rambursarea împrumutului, a dobânzii și comisioanelor aferente în moneda în care a fost acordat creditul, respectiv în CHF, recurenții susțin că instanțele au reținut, în esență, că reclamanții au cunoscut că plata ratelor urma să se facă în moneda creditului, respectiv CHF și că au acceptat, implicit, posibilitatea modificării cursului monedei creditului în raport cu leul, context în care, banca a furnizat informări precise cu privire la evoluția pe termen lung a cursului de schimb CHF/LEU.

În acest context, se susține că analiza clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit, care instituie obligația reclamanților de a restitui creditul în moneda CHF, la cursul de la momentul la care se realizează plata creditului, se face sub aspectul analizării cerințelor pentru aplicarea impreviziunii.

În ceea ce privește criticile referitoare la stabilirea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăților la valoarea CHF-LEU de la data încheierii contractului, se reține că, invocându-se asimetria informațională a băncii față de recurenți pentru a se transfera asupra acestora integral riscul valutar, cu consecința creării unui dezechilibru contractual major și contrar bunei-credințe, se solicită în fapt de către reclamanți intervenția instanței pentru a modifica clauzele contractuale, în temeiul cărora, împrumutatul are obligația restituirii integrale a creditului în aceeași cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 și care este și unul juridic, iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca își execută obligația de a pune la dispoziția împrumutatului suma în CHF, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune și neexecutarea obligațiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaște de la chiar momentul încheierii convenției de credit deoarece contractele conțin termene de plată foarte lungi.

Cererea recurenților de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenției, a fost analizată din perspectiva pretinsului dezechilibru contractual, invocat de reclamanți și s-a apreciat de către instanța de apel, în mod legal, că, prin raportare la ambele părți implicate, o asemenea cerere nici nu poate fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul având atribuția doar de a constata nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica CJUE, sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarată nulă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, cum se arată în hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării acestora cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea intimă, prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt recurenții, care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției. Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Articolul 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că dispozițiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părților din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Recursul declarat de pârâta F. S.A..

În argumentarea memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată cu privire la clauza privind dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală, că modificarea ratei dobânzii contractuale este o consecință a caracterului variabil al dobânzii pentru care împrumutații au optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării lor de voință exprimată la data încheierii contractului de credit. Astfel, contrar celor reținute de cele două instanțe, modificarea dobânzii a fost consecința executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este indexabilă.

Astfel, din analiza modului în care a variat dobânda aferentă contractului încheiat cu intimații-reclamanți, rezultă fără echivoc că variațiile s-au derulat atât în sus, cât și în jos și că acestea nu au determinat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, așa încât clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispozițiile legale.

Potrivit clauzei art. 4.5. din contractul de credit, "pe parcursul derulării contractului, cu excepția perioadei menționate la pct. 4.1 (pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit și 12 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă, dobânda este variabilă), banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare. Modificarea dobânzii va fi operată în luna de referință la data scadenței prevăzută în contractul de credit. Înștiințarea împrumutatului privind modificarea dobânzilor și comisioanelor bancare se face de către banca prin afișare la sediul unității sau prin notificare scrisă. În cazul modificării dobânzilor se modifică și graficul de rambursare. Împrumutatul poate accepta sau refuza modificarea. Neprecizarea punctului de vedere până la următoarea scadență a creditului de la data modificării dobânzii, comisioanelor și taxelor bancare se consideră acceptare tacită. În situația neacceptării de către împrumutat a modificării dobânzii și comisioanelor bancare are dreptul să denunțe unilateral contractul rambursând în avans, creditul, comisioanele și dobânzile aferente".

Prin clauza contractuală contestată, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens, context în care trebuie respectate dispozițiile imperative din materia dreptului consumatorului or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv și verificabil nu îndeplinește exigențele dispozițiilor legale din materia dreptului consumatorului, față de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar în varianta în vigoare la data încheierii contractului, lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că sunt considerate abuzive clauzele contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Așadar, acest aspect prevedea necesitatea unui motiv specificat în contract, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condițiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât și pentru instanța de judecată, iar în cauza de față, nu sunt îndeplinite aceste exigențe.

Totodată, se reține că acceptarea de către reclamanți a acestei clauze contractuale nu înlătură caracterul abuziv, întrucât Legea nr. 193/2000 pune în discuție tocmai clauze acceptate și însușite prin semnătură, atrăgând obligația profesioniștilor de a stipula prevederi contractuale cu bună-credință, de natură a prezerva echilibrul dintre drepturile și obligațiile părților.

Susținerea recurentei, potrivit căreia, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului revizuibil al dobânzii, fiind vorba despre o dobândă variabilă înregistrarea unor fluctuații este de esența acesteia, invocându-se astfel caracterul aleatoriu al contractelor de împrumut, se constată că nu poate fi primită, întrucât revizuirea dobânzii este permisă de legislația privind protecția consumatorului, dacă se au în vedere indici obiectivi, preciși, verificabili, inserați în contract, iar din modul de redactare a clauzei analizate, precum și împrejurarea că aceasta este redactată în favoarea băncii, care poate modifica rata dobânzii, probează dezechilibrul semnificativ creat de respectivele clauze între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, condiție necesară și suficientă pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei atacate.

Cu referire la susținerea pârâtei, potrivit căreia, legislația românească nu permite intervenția judecătorului în contract prin stabilirea ori aprecierea unui cost cum este dobânda contractuală, se constată că este nefondată, având în vedere că constatarea caracterului abuziv al clauzei atacate s-a produs ca urmare a aplicării prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul în care s-a dispus ca aceste clauze să nu producă efecte asupra consumatorului, contractul derulându-se în continuare, cu aplicarea dobânzii contractuale stabilite de părți, în condițiile în care, prin anularea mecanismului de modificare unilaterală a dobânzii contractuale s-a apreciat în mod corect că rămâne aplicabilă dobânda contractuală stabilită de comun acord de către părți, fiind aplicabile prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, în concordanță cu voința părților, cu scopul legislației privind protecția consumatorului și jurisprudența CJUE (C -125/18, par. 63).

Mai susține recurenta, că decizia atacată a menținut în mod greșit soluția pronunțată de prima instanță care a reținut caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobândă și la dreptul băncii de a modifica dobânda, totodată constatând caracterul abuziv și nulitatea clauzei prevăzute de art. 9.3 din contract a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Această susținere privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea clauzei prevăzute de art. 9.3 din contract este nefondată, din perspectiva Legii nr. 193/2000, având în vedere c