ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2103/2021

Ședința publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 30 aprilie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu B., a solicitat să se pronunțe o hotărâre judecătorească prin care:

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1 pct. 1.5, art. 2 pct. 2.1 și 2.5 din condițiile speciale de creditare la contractul de credit x/05.09.2008, precum și la art. III intitulat "dobânzi, comisioane bancare și alte costuri percepute" pct. 2, 4, 7, 8, 9 și 10, la art. IV pct. 6, la art. IV intitulat "rambursarea creditului" pct. 1-6, la art. VII intitulat "cazuri de neîndeplinire a obligațiilor", pct. 1(8), (9) și (10) și pct. 2 din condițiile generale de creditare la contractul de credit x/05-09.2008 și, pe cale de consecință, să se constate nulitatea absolută a acestora și eliminarea lor din contractul de credit sus-menționat;

- obligarea pârâtei să interpreteze dobânda variabilă în funcție de indicele de referință LIBOR la 6 luni la care se adaugă marja fixă în valoare de 5,4% pentru întreaga perioadă de contractare, până la restituirea integrală a creditului;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, ținând cont de dobânda de referință variabilă în funcție de indicele de referință LIBOR la 6 luni și marja fixă de 5,4%, retroactiv de la data acordării creditului;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare credit și comision de administrare lunară a creditului;

- stabilizarea cursului de schimb CHF/leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului sau la un alt curs negociat până la 2,1 față de cel existent la data încheierii contractului;

- denominarea în moneda națională a plăților;

- cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 732 din 16 septembrie 2015, Tribunalul Călărași, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Călărași.

Judecătoria Călărași, prin încheierea din 3 noiembrie 2015, a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași.

Prin încheierea nr. 6F din 28 ianuarie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului în vederea repartizării unei secții civile a Curții de Apel București, care soluționează litigii cu profesioniști.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 53 din 19 februarie 2016, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași.

Prin sentința civilă nr. 859 din 14 octombrie 2016, Tribunalul Călărași, secția Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 2.5 din Condițiile Speciale de creditare ale contractului de credit x/2008 și al clauzei prevăzute de art. III pct. 9 și al art. IV pct. 6 din condițiile generale de creditare ale aceluiași contract de credit, precum și a clauzei reglementate de art. VII pct. 1 (8), (9), (10) și pct. 2 din Condițiile Speciale de creditare; a constatat nulitatea absolută a respectivelor clauze ale contractului de credit x/05.09.2008 încheiat între reclamantă și pârâtă; a respins celelalte capete de cerere ale acțiunii reclamantei, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON.

Prin decizia nr. 1309 din 6 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost admise apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. și de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 859 din 14 octombrie 2016, pronunțate de Tribunalului Călărași în dosarul nr. x/2016; a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că: a fost respinsă cererea privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 2.5 din condițiile speciale ale contractului de credit și în art. III pct. 9 și art. IV pct. 6 din condițiile generale ale contractului de credit; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate în art. III pct. 2 din condițiile generale, în ceea ce privește sintagma "banca poate decide"; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă susține că, în raporturile contractuale dintre un profesionist și un consumator, se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000, normă specială care se aplică prioritar față de norma generală (C. civ.), pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială completându-se cu normele generale.

Potrivit recurentei-reclamante, atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut, în esență, că prevederile contractuale contestate reprezintă transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ., care reglementează principiul nominalismului monetar.

Cu privire la acest aspect, recurenta-reclamantă arată că, în cauza Andriciuc, instanța europeană a statuat că revine instanțelor naționale sarcina de a lămuri dacă art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este sau nu aplicabil.

Astfel cum susține recurenta-reclamantă, în raport de data încheierii contractului de credit, principiul nominalismului monetar trebuie analizat prin raportare la prevederile art. 1578-1579 C. civ. de la 1864.

Prin urmare, recurenta-reclamantă apreciază că ceea ce este necesar a se stabili cu prioritate este dacă un contract de consum respectă exigențele impuse pentru încheierea sa valabilă din perspectiva legislației speciale, acolo unde aceasta are reglementări specifice, urmând ca dispozițiile din dreptul comun să servească drept reper în situațiile în care legea specială nu conține statuări exprese.

Recurenta-reclamantă susține că principiul nominalismului reglementat de dreptul comun la art. 1578 C. civ., este o normă cu valoare supletivă, textul legal nefiind de ordine publică.

Așadar, o primă concluzie ce decurge de aici, o reprezintă, în opinia recurentei-reclamante, împrejurarea că prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente în cauză.

Astfel cum susține recurenta-reclamantă, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, se referă la clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care părțile amândouă nu le pot evita, iar câtă vreme prevederile art. 1578 C. civ. nu sunt de ordine publică, nu suntem în prezența unui acord reglementat de lege în sensul definit de prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative.

Potrivit recurentei-reclamante, principiul nominalismului, așa cum este el reglementat de dispozițiile C. civ. de la 1864 nu poate avea în vedere valutele cotate.

Așa fiind, în interpretarea art. 1578 C. civ., astfel cum susține recurenta-reclamantă, trebuie să se pornească de premisa conform căreia noțiunea de "specie aflată în curs" este moneda națională, adică leul românesc.

Prin urmare, recurenta-reclamantă consideră că norma convențională în discuție s-a stipulat tocmai pentru că în lipsa unei astfel de prevederi, debitorul nu era obligat să restituie datoria în valută, ci doar în specia aflată în curs la data plății, leul românesc, monedă în care consumatorul își încasa veniturile, acesta urmând a înapoia suma numerică împrumutată efectiv, adică valuta convertită în funcție de paritatea ei cu specia aflată în curs la data plății - tragerii creditului (conform art. 1578 C. civ.), fără luarea în considerare a scăderii sau creșterii valorii sale intrinseci, dată de puterea de cumpărare a leului.

În opinia recurentei-reclamante, clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă și deci să suporte singur riscul valutar. Prin urmare, ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă apreciază că nu se poate susține că echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 1578 C. civ. mai ființează în prezent, întrucât textul are în vedere moneda metalică cu acoperire în metale prețioase, iar în prezent vorbim de o monedă discreționară.

Recurenta-reclamantă consideră că principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi în transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist și un consumator, el trebuind să fie evaluat din perspectiva exigențelor impuse de legea specială în ceea ce în ce privește clauza de risc valutar care vizează moneda de plată, clauză prin intermediul căreia devine aplicabil pentru moneda de cont.

Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar și inteligibil prin raportare la dispozițiile legii speciale.

Astfel cum susține recurenta-reclamantă, banca nu a acționat cu bună-credință, aceasta având obligația de a explica riscurile, de a-i pune la dispoziție informațiile necesare, astfel încât să aibă posibilitatea obiectivă de a evalua consecințele economice ale contractării creditului pe termen mediu și lung, astfel cum statuează art. 20 din Ordonanța nr. 21/1992.

Astfel cum susține recurenta-reclamantă, în lipsa informării în mod complet, corect și precis cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit, nu a avut posibilitatea de a determina consecințe economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare și precise, fiind încălcate astfel prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-reclamantă invocă și hotărârea din 20 septembrie 2017 în cauza Andriciuc versus C. S.A., susținând că, din considerentele acestei hotărâri rezultă că obligația de transparență contractuală ce incumbă profesionistului, conexă exigențelor de publicitate și informare specifice dreptului consumului, presupune garantarea dreptului consumatorului de a înțelege prevederile contractului și de a evalua consecințele patrimoniale ale creditării.

De altfel, informarea deficitară și neinteligibilă realizată de intimată, în calitatea sa de profesionist, rezultă, astfel cum susține recurenta-reclamantă și din faptul că, în întreg contractul de credit nu se regăsesc explicit cuvintele "franci elvețieni", ci doar denumirea criptică CHF, care este un cod al valutei respective.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă susține că a ridicat RON, iar nu franci elvețieni, ceea ce arată că CHF era doar o valoare de referință, creditul fiind denominat.

Recurenta-reclamantă arată și că art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992 republicată, privind protecția consumatorilor, reiterat în art. 44 din Legea nr. 296/2004, stipulează asupra dreptului consumatorilor de a fi informați cu privire la riscurile la care sunt supuși prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor.

Codul consumului în art. 56, devenit art. 57 după republicare, instituie dreptul consumatorilor de a fi informați cu privire la riscurile previzibile, iar la art. 27 lit. a) se prevede dreptul consumatorilor de a fi protejați împotiva riscului de a li se presta un serviciu care ar putea să le aducă atingere drepturilor și intereselor legitime.

În prezenta cauză, astfel cum susține recurenta-reclamantă, informarea asumată de profesionist a fost sumară, înșelătoare, incompletă, riscul valutar nefiind prezentat în niciun fel.

În opinia recurentei-reclamante, strămutarea în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de creșterea cursului de schimb valutar al monedei naționale în raport cu moneda creditului este contrară dispozițiilor legale.

Potrivit art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit, precum și toate celelalte condiții aplicabile contractelor, trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate.

Recurenta-reclamantă susține că transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existența unui dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților, dar este și contrară bunei-credințe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită și fără ca acest risc să-i fi fost prezentat și negociat, fiind încălcată astfel și obligația de informare.

Cu privire la negocierea contractului de credit ce face obiectul prezentei cauze, recurenta-reclamantă susține că din probatoriul administrat, intimata nu a făcut dovada negocierii, sarcina probei fiind în sarcina acesteia (art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000), legea instituind o prezumție relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard, în favoarea consumatorului.

În ceea ce privește, cererea subsidiară, prin care a solicitat adaptarea contractului prin aplicarea impreviziunii, recurenta-reclamantă arată că orice consumator obișnuit, prudent și diligent, cunoaște că există o variație a cursului monedă națională - monedă străină, în cazul unui contract de credit în monedă străină existând un risc inerent și un risc supra-adăugat.

Or, în speță, astfel cum arată recurenta-reclamantă, de la data încheierii contractului de credit și până data depunerii cererii, moneda CHF a crescut cu 135%, fiind o împrejurare externă mai presus de voința părților.

Prin urmare, astfel cum susține recurenta-reclamantă, condițiile impreviziunii sunt dovedite, aceasta existând chiar și în situația în care partea ar fi capabilă să-și execute obligațiile, dar executarea ar presupune un efort nerezonabil, exorbitant, în condiții de inechitate flagrantă, obligația fiind excesiv de oneroasă.

Prin urmare, intervenția instanței pentru adaptarea contractului de credit este necesară, în vederea reechilibrării acestuia, fiind îndeplinite și dovedite toate condițiile impreviziunii, prin aplicarea art. 969 - 970 din vechiul C. civ.

Cu privire la comisionul de rambursare anticipată a cărui valoare este raportată ca procent la suma rambursată anticipat, recurenta-reclamantă arată că, potrivit condițiilor de creditare, în cazul rambursării în avans, împrumutatul datorează băncii un comision de plată anticipată.

Pentru a demonstra dezechilibrul creat de această clauză contractuală în detrimentul consumatorului și reaua-credință a băncii este suficient, în opinia recurentei-reclamante, să se observe nivelul ridicat al comisionului de plată anticipată, exprimat în CHF, care se transformă într-o dobândă suplimentară deghizată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Intimata-pârâtă D. S.A. (fostă B.) a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la data de 18 martie 2020, cu citarea părților.

Prin încheierea din 18 martie 2020, s-a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

La 22 iunie 2020, intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat scoaterea sa din cauză, introducerea în cauză a cesionarului E. S.A.; a invocat nulitatea recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 24 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea din camera de consiliu din 16 decembrie 2020, s-a dispus preschimbarea termenului de judecată stabilit pentru data de 13 ianuarie 2021, la data de 24 februarie 2021.

La 24 februarie 2021, recurenta-reclamantă a depus la dosar note scrise.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, s-a dispus amânarea judecării cauzei în vederea citării E. S.A., în calitate de intimată-pârâtă, fiind prorogată discutarea excepțiilor invocate pentru termenul de judecată din 16 iunie 2021.

Prin încheierea din 16 iunie 2021, constatându-se lipsă de procedură cu intimata E. S.A., s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru termenul din 13 octombrie 2021.

În raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza excepția nulității recursului, excepție ce urmează a fi respinsă, criticile invocate de recurenta-reclamantă putând fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la analiza caracterului abuziv clauzei de risc valutar nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită și cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, nu pot fi examinate argumentele expuse de recurenta-reclamantă în memoriul de recurs, care vizează obligația de informare, lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit.

Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura și critica formulată prin prisma aceluiași motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deși nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispozițiilor C. civ. de la 1864, doctrina și practica, în special în materia contractelor comerciale internaționale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea acestora.

În același sens s-a statuat și în decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, în care s-a reținut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepției instanței de contencios constituțional și în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale.

Totodată, s-a mai reținut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestațiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment.

Față de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasție și Jutiție constată că reclamanta nu urmărește adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestațiile părților să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestațiilor față de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenției, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamantă, ceea ce contravine scopului și mecanismului remediului impreviziunii și pune în mod nepermis semnul egalității între impreviziune și nulitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurenta-reclamantă nu expune critici de nelegalitate cu privire la soluția instanței de apel referitoare la clauza de ce reglementează comisionul de plată anticipată. Ca atare, argumentele recurentei-reclamante nu pot face obiectul analizei de către instanța de recurs.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1309 din 6 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1309 din 6 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 octombrie 2021.