ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1291/2021

Ședința publică din data de 25 mai 2021

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, Directiva Consiliului European 93/13/CEE, art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 148 și art. 194 și următ. C. proc. civ., Legea nr. 363/2007 și Legea nr. 21/1992.

Prin încheierea din 7 decembrie 2016, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a dispus, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., suspendarea judecării apelui până Ia soluționarea dosarului nr. x/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept ce avea legătură cu cauza.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 258 din 25 octombrie 2017 aceeași instanță a constatat perimat apelul, apreciind că, după soluționarea cauzei care a format obiectul dosarului nr. x/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, părțile ar fi trebuit să solicite repunerea pe rol și continuarea judecății, în termenul de 6 luni prevăzut de C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 4841/14.11.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a casat decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 71/A/15.05.2019, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 27/07.04.2016 pronunțate de Tribunalul Vrancea, secția a Il-a civilă și de contencios administrativ fiscal, obligând apelanții la plata către intimată a sumei de 4.863,81 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 3 lit. a) din contractul de credit, privind comisionul de acordare, recurenții au subliniat că s-a apreciat, în mod nelegal, că aceasta intră sub incidența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fiind echivalentul unor servicii prestate efectiv de către bancă pentru acordarea creditului, că aceasta este clară și inteligibilă, neputându-se reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nici încălcarea exigențelor bunei-credințe.

Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și, totodată, a încălcat prevederi ale instanței comunitare (decizii ale C.J.U.E.).

În opinia recurenților, nefiind vorba de o clauză privind obiectul principal al contractului, așa cum a reținut instanța de apel, și nici de serviciul de creditare ce ține de esența contractului, clauza nu este exclusă de la constatarea caracterului abuziv, instanța de apel reținând în mod greșit contrariul, interpretând eronat prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și nesocotind dispozițiile comunitare privind aplicarea și interpretarea unitară a Directivei referitoare la clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Recurenții-reclamanți au subliniat că din cuprinsul clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a) din contract nu rezultă că acest comision reprezintă contravaloarea serviciilor prestate de bancă anterior acordării creditului, precum activitatea de verificare a condițiilor de acordare și toate celelalte operațiuni ce pregătesc încheierea contractului, cum greșit a reținut instanța de apel.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5 tezele IV, V și VI - referitoare la posibilitatea majorării marjei dobânzii potrivit deciziei pârâtei, din contractul de credit, recurenții au susținut că s-a apreciat în mod geșit incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și caracterul clar și ușor inteligibil, reținându-se că a existat o motivație întemeiată constând în modificarea indicelui de referință stabilit de bancă, în conformitate cu lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000. Instanța de apel, încălcând dispozițiile art. 1 lit. a) din această anexă, nu a avut în vedere că, în speță, banca a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv al pieței financiare, care impunea stabilirea dobânzii variabile în raport cu indicele LIBOR și marja fixă din contract, stabilită la 4,2%.

În opinia recurenților, o majorare a marjei fixe prin decizia băncii nu poate fi calificată ca îndeplinind principiul bunei-credințe, în condițiile în care, potrivit O.U.G. nr. 174/2008 și O.U.G. nr. 50/2010, o astfel de majorare nu poate opera decât prin act adițional, cu acordul părților.

Au mai susținut recurenții că au fost încălcate și prevederile art. 10 lit. f) din O.G. nr. 21/1992, cele ale art. 27 din Legea nr. 296/2004 și din art. 18 din O.G. nr. 21/1992.

Instanța de apel a reținut greșit, contrar dispozițiilor legale menționate mai sus și în lipsa oricăror dovezi din partea instituției de credit, că indicele de referință al băncii constituie motiv întemeiat de modificare a dobânzii, fără a se indica în concret întinderea acestuia la data încheierii convenției, periodicitatea modificării, modul de calcul în condițiile în care marja băncii era de 4,2 p.p.a., împrejurare față de care clauza nu îndeplinește cerințele de transparență, de redactare clară și inteligibilă, cu atât mai mult cu cât stabilirea dobânzii nu poate fi lăsată la aprecierea discreționară a băncii, în baza propriei sale decizii.

Prima instanță de control judiciar a nesocotit și faptul că, sub aspectul clauzelor privind comisionul de acordare și al posibilității de majorare a marjei fixe prin decizia băncii, chestiunea litigioasă vizând clauze similare celor deduse judecații a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului București, sentința civila nr. 2762/10.07.2017, definitiva prin decizia Curții de Apel București, care produce efecte erga omnes. În cauză s-a făcut dovada ca sunt similare clauzele supuse analizei cu cele ale contractelor analizate în dosarul indicat mai sus, iar cu toate acestea instanța a înlăturat în mod greșit cele statuate în mod definitiv cu privire la clauze similare, încălcând practic autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește clauzele referitoare la comisionul de acordare și dobânda ce poate fi modificată unilateral prin majorarea marjei fixe prin decizia băncii.

Nu s-a avut în vedere că marja fixa de dobândă a fost modificată anterior actului adițional la care se referă instanța de apel și nici faptul că despre acesta recurenții nu au avut cunoștință, nefiind îndeplinită nici condiția impusă de pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000.

Cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale la care s-a făcut referire anterior ori cu interpretarea lor greșită, s-a reținut că banca a adaptat contractul la noile modificări legislative, această modificare neputând avea în vedere decât marja fixă din contract de 4,2%, și nu cea majorată de 6,2%, stabilită prin propria sa decizie. De asemenea, întrucât clauzele nu au fost negociate, nu sunt clare și inteligibile, lipsind informarea clară și corectă cu privire la întinderea indicelui de referința al băncii de la data încheierii contractului, modul și criteriile după care acesta se poate modifica, limita sa maximă, s-a produs un dezechilibru contractual evident între drepturile și obligațiile părților, fiind încălcată buna-credință, astfel că soluția a fost pronunțat și cu încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele prevăzute de art. 6.2 teza a III-a, și art. 6.3 din contract, privind riscul valutar, instanța de apel a reținut în mod greșit incidența principiului nominalismului monetar ca izvor legal, excepțiile de la acesta neputând fi instituite decât pe cale legală și nu jurisprudențială. S-a învederat că prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 CEE și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu pot fi incidente în economia cauzei, întrucât se referă la clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale.

Recurenții au mai arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1578 vechiul C. civ., fără a avea în vedere că, în speță, clauzele contestate nu transpun principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate clauze de indexare, prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă și, deci, să suporte singur riscul valutar în mod nelimitat.

În ceea ce privește clauzele de la art. 6.2 teza a III-a și art. 6.3, eronat s-a considerat că nu sunt similare cu cea analizată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, neavându-se în vedere cele statuate de instanța europeană la pct. 75, în condițiile în care reclamanții erau liberi să procure valuta CHF de unde considerau de cuviință și la cel mai bun curs.

În opinia recurenților-reclamanți, convenția încheiata între părți trebuia să prevadă în mod clar, inteligibil și concret modul de plată al ratelor și mecanismul unui eventual schimb valutar, dacă acesta se impunea.

Recurenții au mai precizat că instanța de apel a nesocotit și dispozițiile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) și art. 44 din Legeea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului, potrivit cărora banca avea obligații de informare în mod corect, complet și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât consumatorul să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranța și securitate.

Recurenții au subliniiat că nu se poate statua, în lipsa unor astfel de informări, în sensul existenței unui caracter clar al prevederilor art. 6.2 teza a III-a și art. 6.3 din contract, precum și a faptului că, prin însăși redactarea lor, se face dovada informării suficiente cu privire la asumarea riscului valutar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020 s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să-și exercite respectivul drept.

Prin încheierea din 31 martie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În ședința publică din 25 mai 2021, Înalta Curte a repus cauza pe rol, constatând încetat motivul suspendării.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanții au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Prioritar, se impune precizarea că motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat doar formal, având în vedere că recursul nu conține critici referitoare la ipotezele în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", astfel încât incidența acestuia nu poate fi analizată.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (7) C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a nesocotit, în privința clauzelor privind comisionul de acordare și al posibilității de majorare a marjei fixe prin decizia băncii, chestiunea litigioasă vizând clauze similare celor deduse judecații care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului București (sentința civilă nr. 2762/10.07.2017, fiind definitivă prin decizia Curții de Apel București și producând efecte erga omnes).

Sub aspectul puterii de lucru judecat, se reține că nu sunt îndeplinite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât controlul efectuat de A.N.P.C. care a vizat portofoliul de contracte al pârâtei, s-a desfășurat în limitele unei proceduri speciale, procedură având drept scop corectarea sau alinierea activității băncii la normele vizând protecția consumatorilor în general, ocazie cu care se verifică practicile comerciale bancare utilizate de bănci față de consumatori. Totodată, instanța supremă reține că deși este vorba despre o situație generală analizată în dosarul indicat de recurenți, nu se poate vorbi de o putere de lucru judecat, în condițiile în care în litigiul respectiv nu au fost aceleași părți ca în prezenta cauză, nu au fost analizate aceleași contracte ca în prezenta cauză, recurenții făcând vorbire de existența unor clauze contractuale similare și nu identice, iar orice relație contractuală este una specifică și trebuie analizată de la caz la caz, hotărârea menționată putând fi primită doar ca exemplu de practică judiciară.

În ceea ce privește critica recurenților referitoare la clauza prevăzută la art. 3 lit. a) din contractul de credit, privind comisionul de acordare, Înalta Curte reține că aceasta nu este fondată întrucât instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Sub un prim aspect, se constată că, în acord cu opinia tribunalului și a reclamanților, instanța de apel a reținut că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Însă, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la verificarea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și a argumentat, în acord cu prima instanță, că sumele percepute de bancă cu acest titlu sunt aferente unui serviciu prestat de aceasta, iar rațiunea perceperii lor rezultă din chiar denumirea comisionului, respectiv activitatea premergătoare acordării creditului, noțiune complexă, ce include operațiuni și costuri diverse.

Această clauză este clară și din perspectiva modalității de calcul, fiind indicată în contract suma percepută cu titlu de comision, și anume 970 CHF, reprezentând un procent de 2% din valoarea creditului, precum și momentul la care aceasta este datorată - la data tragerii creditului.

Pe cale de consecință, în mod corect, a reținut instanța de apel că acest comision are caracter clar și inteligibil, fiind echivalentul unor servicii prestate efectiv de către bancă pentru acordarea creditului. Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit ar fi fost necesar ca aceasta să fi fost negociată, precum și să se probeze că ea creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, atât timp cât obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil nu se poate considera ca împrumutații au fost prejudiciați, fiind informați chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce le incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurenților în această privință.

În mod legal și temeinic a statuat instanța de apel, în ceea ce privește comisionul de acordare, că nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nici încălcarea exigențelor bunei-credințe, întrucât condițiile pentru declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie întrunite în mod cumulativ, iar simpla lipsă a negocierii acestei clauze nu este suficientă.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din contractul de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

Prin această hotărâre au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza precizată anterior, Curtea de la Luxembourg a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, reținând, totodată, că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că respectivele clauze să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor percepute.

Instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare al caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și a reținut că respectiva clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil, ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision este justificat prin rațiuni obiective, este perceput în legătură cu activități efectiv prestate de bancă, a fost acceptat în cunoștință de cauză de consumatori, care au avut reprezentarea acestui cost, precum și faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea ei.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5 tezele IV, V și VI, referitoare la posibilitatea majorării marjei dobânzii potrivit deciziei pârâtei, din contractul de credit, recurenții au susținut că s-a apreciat în mod greșit incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și caracterul clar și ușor inteligibil, reținându-se că a existat o motivație întemeiată constând în modificarea indicelui de referință stabilit de bancă, în conformitate cu lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000. Printr-o altă critică, s-a susținut că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Criticile nu sunt fondate.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la verificarea caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează dobânda și a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din lege, clauzele contestate asociindu-se cu calitatea de a satisface cerințele de preț și plată, fiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În mod legal și temeinic a reținut instanța de apel că modificarea indicelui de referință stabilit de bancă reprezintă o motivație întemeiată, în sensul dispozițiilor prevăzute la pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, în condițiile în care în contract a fost precizat în concret care este indicele de referință ce urmează a fi avut în vedere (aspect reluat și ulterior), respectiv LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja băncii.

Se reține că lit. a) din anexa susmenționată stabilea, la momentul încheierii contractului dintre părți (23.08.2007), că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia. Trebuie precizat că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat și eficient și pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost sau nu justificată. Câtă vreme, potrivit art. 969 vechiul C. civ., convenția reprezintă legea părților, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situația în care intervine a anumită situație, se produce o anumită consecință.

Potrivit legislației aplicabile în cauză, modul de redactare a unei clauze trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește.

Astfel, în contractul de credit încheiat de părți, Înalta Curte reține că la art. 5.1 este reglementată dobânda, aceasta fiind necesar a fi interpretată în coroborare cu art. 1.2 din contract.

Potrivit art. 1.2 din contract, dobânda percepută de bancă a fost de la început variabilă, calculată în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni și marja fixă stabilită procentual pe an, variabilă. Dobânda pentru primele 6 luni a fost de 0% puncte procentuale, iar începând cu luna a șaptea se stabilește în funcție de indicele de referință valabil în acel moment și marja băncii.

Conform art. 5.1 din contract, dobânda creditului acordat este, la data încheierii contractului, cea de la art. 1.2 (adică variabilă); în cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuiește la 3 luni, în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii; dobânda băncii este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea prevăzută de art. 1.2.; dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii; în cazul în care indicele de referință variază cu 0,25 p.p. (în plus/minus) față de valoarea sa inițială, la cea mai recentă modificare după caz, banca poate modifica dobânda în orice moment conform deciziei sale; noul procent de dobândă se aplică soldului existent al creditului, la data modificării acestuia.

Din conținutul celor două clauze referitoare la dobândă - art. 5.1 și 1.2 -, rezultă că, în speță, creditul a fost acordat cu o dobândă variabilă, calculată în funcție de Libor și marja, tot variabilă.

Clauza prevăzută de art. 5.1 tezele IV, V și VI nu poate fi considerată abuzivă, din perspectiva condiției impuse de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, caracterul clar și inteligibil, modul de calcul al dobânzii, în funcție de cele două elemente, indicele de referință și marja băncii, fiind exprimat în mod inteligibil, fără echivoc, condițiile în care se poate modifica dobânda fiind prevăzută în mod expres.

Condițiile impuse de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, caracterul negociat, buna-credință a băncii, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, exprimarea clauzei într-un limbaj inteligibil, trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea unuia din acestea făcând imposibilă aprecierea caracterului abuziv a clauzei reclamate.

În speță, nu se poate da curs solicitărilor reclamanților în condițiile în care clauza contestată poate fi înțeleasă în mod clar și fără echivoc de către consumator, iar motivul pentru care banca poate să modifice unilateral rata dobânzii curente potrivit unui criteriu care poate fi previzonat răspunde exigențelor normelor anterior evocate, soluția instanței de apel fiind corectă.

În mod legal, instanța de apel a considerat, în ceea ce privește modificarea marjei băncii că, din înscrisurile aflate la dosar rezultă că după apariția O.U.G. nr. 50/2010 aceasta a devenit fixă, astfel că nu se poate vorbi de posibilitatea băncii de a mai modifica dobânda în orice moment conform deciziei sale, cât timp singura modificare ce mai poate interveni s-ar datora doar variației indicelui LIBOR și nu a marjei băncii, care este fixă conform O.U.G. nr. 50/2010. Prin urmare, banca a adaptat contractul la noile modificări legislative, singurul criteriu stipulat rămânând evoluția indicelui Libor, criteriu obiectiv, verificabil, astfel încât nu se poate reține caracterul abuziv al respectivei clauze.

În condițiile în care în contract a fost precizat în concret care este indicele de referință ce urmează a fi avut în vedere, acesta fiind LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja băncii, nu se poate vorbi de clauze abuzive care să intre în contradicție cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe juridice.

Prin urmare, acest tip de clauze respectă cerința de transparență impusă de art. 1 alin. (1) din lege și nu creează în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Criticile prin care recurenții susțin că au fost încălcate prevederile art. 10 lit. f) din O.G. nr. 21/1992, art. 27 din Legea nr. 296/2004 și art. 18 din O.G. nr. 21/1992, nu sunt întemeiate.

Și aceasta, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, intimata a respectat obligațiile stabilite de legislația aplicabilă în cauză, care prevede informarea clienților și transparența contractuală prin redactarea clauzelor într-o manieră clară și comprehensibilă pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de apel este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

În ceea ce privește critica soluției instanței de apel referitoare la solicitarea reclamanților de modificare a formulei de calcul a dobânzii în sensul de a se reveni la marja fixă inițială, Înalta Curte reține următoarele:

Legea nr. 193/2000 reglementează constatarea caracterului abuziv, ceea ce presupune exercitarea controlului judiciar asupra condițiilor de valabilitate ale contractului, precum și faptul că instanța nu poate interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de una dintre acestea. Totodată, art. 969 vechiul C. civ. stipulează următoarele:

"Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege".

Solicitarea reclamanților în sensul nașterii unei obligații în sarcina băncii de a reveni la marja fixă inițială, în condițiile în care nu exista nicio dispoziție legală sau contractuală la data încheierii raportului juridic dedus judecății care să permită instanței să intervină în contract în sensul modificării unor clauze contractuale și în condițiile în care pentru aplicarea unei noi formule de stabilire a dobânzii, în funcție de indicele de referință LIBOR, creditorul nu este obligat să revină la valoarea inițială a marjei, ci este obligat numai ca, pentru viitor, să nu mai modifice valoarea acesteia, apare ca lipsită de orice temei juridic, fiind totodată de natură să afecteze echilibrul contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul încheierii convenției de creditare.

Libertatea contractuală, alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor, reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept. Astfel, o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților. Consacrat prin dispozițiile art. 969 vechiul C. civ., principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală, care se exprimă prin facultatea individului de a se obliga contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Prin cererea formulată reclamanții urmăresc să modifice prețul contractului de credit, în principal nivelul dobânzii, scopul lor fiind modificarea dobânzii creditului, în sensul ca dobânda să fie alcătuită din indicele de referință LIBOR, la care se adaugă marja fixă inițială. Or, față de principiile autonomiei de voință și forței obligatorii a contractului, o astfel de cerere nu poate fi primită, reclamanți neputând solicita și obține concursul forței coercitive a instanței pentru revizuirea prețului contractului. Dobânda se constituie în prețul contractului de credit, preț care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terț, fie el și o instanță de judecată.

Intervenția instanței în mecanismul contractual și modificarea unui element esențial al acestuia, mai precis a prețului contractului, înfrânge forța juridică obligatorie a convențiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamanți, instanța nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esențial, și anume prețul (costul total al creditului).

Ignorarea voinței reale a părților și alterarea condițiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convențiile de creditare reprezintă o ingerință a instanței de judecată în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care normează libertatea contractuală.

Ceea ce se solicită în cauză, în vederea instituirii unui pretins echilibru între drepturile și obligațiile părților, este intervenirea în prețul contractului, modificându-l în sensul că dobânda să fie alcătuită din indicele de referință LIBOR, la care se adaugă marja fixă inițială. Prin urmare, instanța nu poate suplini acordul de voință al unei părți obligând-o împotriva voinței sale la acceptarea unei formule de calcul a dobânzii agreate doar de cealaltă parte și neprevăzută în contract, întrucât nu exista nicio dispoziție legală sau contractuală la data încheierii raportului juridic dedus judecății care să permită judecătorului să intervină în contract în sensul modificării unor clauze contractuale, așa cum, în mod corect a reținut instanța de apel.

Formula de calcul a dobânzii nu poate fi validată de instanța de judecată, în lipsa acordului de voință al părților, nefiind posibil a se dispune numai revizuirea marjei în sensul restabilirii cuantumului inițial, având în vedere că, potrivit contractului, dobânda nu este stabilită numai din marjă, ci din marja la care se adaugă indicele de referință al băncii. Nu îi este permis instanței să procedeze la modificarea contractului de credit și să stabilească definitiv și obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condițiile în care părțile au statuat că dobânda este variabilă, aceasta fiind, pentru primele 6 luni, de 0% puncte procentuale, începând cu luna a șaptea urmând să fie stabilită în funcție de indicele de referință valabil în acel moment și marja băncii.

În consecință, Înalta Curte reține că soluția instanței de apel este legală și sub acest aspect.

Criticile recurenților privitoare la clauzele prevăzute de art. 6.2 teza a III-a și art. 6.3 din contract, privind riscul valutar, nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 1578 vechiul C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speței, și a condițiilor care trebuie să fie verificate de instanța națională în raport cu Directiva 93/13 CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșita a dispozițiilor art. 1578 vechiul C. civ., fără a avea în vedere că, în speță, clauzele contestate nu transpun principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate clauze de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă și, deci, să suporte singur riscul valutar în mod nelimitat.

Nici această critică nu este fondată.

Prin art. 1578 vechiul C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut, potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea acestui principiu suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea ei, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice. Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanțat acest principiu când în discuție apar consumatorii în raporturile cu profesioniștii.

Trebuie menționat că, întrucât în legea specială nu sunt reglementate dispoziții derogatorii de la principiul analizat, între dispozițiile prevăzute de art. 1578 vechiul C. civ. și Legea nr. 193/2000, nu există un raport de tipul lege generală - lege specială.

Această ipoteză este confirmată și de decizia pronunțată în cauza C81/19, prin care C.J.U.E. a reținut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului; dimpotrivă, transpun acest principiu, reglementat de art. 1578 vechiul C. civ., fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutaților de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate exclusiv în favoarea instituției de credit pentru că, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind, deci, întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Relativ la această critică este relevantă și interpretarea dată de C.J.U.E. în cauza C81/19, respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ., respectiv art. 1578, care reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 vechiul C. civ., clauza contractuală în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului, astfel cum a fost consacrat el legal. Ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, la cele din Directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Prin paragr. 29 din Hotărârea C.J.U.E. pronunțată în cauza C186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive. Această chestiune a fost pe deplin lămurită în decizie C.J.U.E. pronunțată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte. Prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 vechiul C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, Curtea de la Luxembourg a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. În acest sens, s-a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din vechiul C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea Europeană, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerații rezultă că nu se face distincția între norme dispozitive și norme imperative, deoarece dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii independent de voința părților, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, așadar distincția nu prezintă importanță sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor considerații se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părțile nu au încheiat un acord diferit.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligația pentru reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din vechiul C. civ., de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, paragr. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva E. S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține, de altfel, caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenți deciziei atacate sub aspectul clauzei de risc valutar, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe și a întrunirii caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat deja, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat.

Nu în ultimul rând, trebuie menționat că hotărârea pronunțata de C.J.U.E. în cauza C-26/13 nu privește și nu tranșează chestiunea riscului valutar, în această cauza fiind vorba despre acordarea unui împrumut în moneda națională care urma să fie restituit în funcție de CHF și nu ca în speța dedusă judecații, unde împrumutul a fost acordat în CHF.

Recurenții au mai precizat că instanța de apel a nesocotit și dispozițiile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) și art. 44 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului, potrivit cărora banca avea obligații de informare în mod corect, complet și precis, subliniind că nu se poate statua, în lipsa unor astfel de informări, în sensul existenței unui caracter clar al prevederilor art. 6.2 teza a III-a și art. 6.3 din contract, precum și asupra faptului că prin însăși redactarea lor se face dovada informării suficiente cu privire la asumarea riscului valutar, așa cum greșit a reținut prima instanță de control judiciar.

Înalta Curte reține că nici această critică nu este fondată.

Este adevărat că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să i se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp. Astfel, simplul fapt că este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală era una îndelungată (30 de ani).

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 71/A din 15 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 mai 2021.