ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 15/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 15/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, la 30.05.2016, sub nr. x/2016*, reclamantul A. a chemat în judecată pe B. și C. pentru a se constata nulitatea clauzei de la pct. 6.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/2008, în ceea ce privește comisionul de acordare credit; a clauzei de la pct. 5.2 și 6.3, referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, începând de la momentul acordării creditului, urmând a se aplica o dobândă compusă din marja de 3,94 % + LIBOR CHF la 3 luni; a clauzei de risc valutar cu obligarea pârâtelor la înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea în RON de la data semnării contractului de credit, respectiv 04.08.2008, pe toată perioada derulării contractului, urmând ca valoarea ratelor să fie calculată la valoarea CHF, în RON, de la acel moment, precum și la restituirea sumelor încasate nelegal.

Prin sentința civilă nr. 91/13.03.2018, Tribunalul Argeș, secția Civilă a admis acțiunea, a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/04.08.2008: pct. 6.1 lit. b), în ceea ce privește comisionul de acordare credit; pct. 5.2 și pct. 6.3, referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, derularea contractului, începând de la momentul acordării creditului, urmând a se face cu o dobândă cu marja de 3,94 % + LIBOR CHF la 3 luni; a obligat pârâtele să restituie reclamantului suma de 1150 CHF reprezentând comision de acordare credit, precum și suma de 4563, 34 CHF, dobândă nelegal încasată, toate sumele, în RON la cursul BNR din ziua plății efective. La acestea se adaugă dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă; a înghețat cursul de schimb valutar CHF-LEU la valoarea în RON de la data semnării contractului de credit, respectiv 04.08.2008, pe toată perioada derulării contractului, urmând ca valoarea ratelor să fie calculată la valoarea CHF în RON, de la acel moment; a obligat pârâtele să restituie reclamantului suma de 330.298,78 RON, reprezentând diferența de curs; a luat act că se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta B.

Prin decizia nr. 777/A-COM din 4 decembrie 2018, pronunțată în dosar nr. x/2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul pârâtei B. împotriva sentinței civile nr. 91 din 13.03.2018, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu reclamantul A. și pârâta B. - Agenția Prundu; a schimbat în parte sentința, în sensul că: a admis în parte acțiunea, cu consecința respingerii capătului de cerere prin care se solicită înghețarea cursului și a menținut în rest sentința.

La 5 februarie 2019, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 777/A-COM din 4 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a solicitat admiterea căii de atac și, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul respingerii în tot a apelului formulat de B. împotriva sentinței civile nr. 91 din 13.03.2018, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă, cu menținerea în tot a dispozițiilor acestei sentințe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

După prezentarea situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul precizează că dreptul material aplicabil litigiului este dat, în principal, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, de C. civ. de la 1864 sub imperiul căruia s-a încheiat contractul de credit, precum și de întreaga legislație din domeniul protecției consumatorului existentă la data încheierii contractului, în forma în vigoare la acea dată.

Autorul căii de atac arată că instanța de apel a reținut în motivarea hotărârii recurate că orice consumator mediu avizat și diligent trebuie sa perceapă din clauzele contractului că trebuie să restituie împrumutul în aceeași monedă, având în vedere natura contractului, prevederile art. 9.2 din contract, existența desfășurătorului privind plățile periodice pe care împrumutații trebuie să le facă cu titlu de restituire împrumut, perioada lungă de timp convenită pentru restituirea împrumutului, de 30 ani, precum și caracterul fluctuant a oricărei monede, atât naționale cât și străine.

Criteriile după care s-au făcut aceste aprecieri, consideră recurentul, nu au nicio legătură cu analiza fundamentată a elementului "limbaj ușor inteligibil", pe care instanța de apel l-ar fi interpretat într-un sens comun, al înțelegerii din punct de vedere exclusiv gramatical, cu ignorarea jurisprudenței Curții Europene de Justiție, obligatorie pentru instanțele naționale.

Expunerea interpretării sintagmei "limbaj ușor inteligibil" nu este nici măcar enunțiativă, practic instanța ignorând criteriile după care se cuvine să se facă aprecierea, criterii expuse în paragrafele 49 și 50 din Hotărârea pronunțată în Cauza Andriciuc.

Recurentul susține că la dosarul cauzei nu există nicio dovadă din care să rezulte că instituția bancară i-a oferit reclamantului orice tip de informație pertinentă prin care să-i fi prezentat acestuia, într-o modalitate adecvată, tipul de produs oferit spre creditare ori posibilele variații de curs valutar ale monedei CHF în perioada anterioară semnării contractului.

Deși interpretarea sintagmei de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, făcută în cadrul unei decizii preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE, are caracter obligatoriu în raport de dispozițiile art. 3 și art. 4 C. proc. civ. și, deși calea de atac a apelului este una devolutivă, care permitea cercetarea cauzei sub toate aspectele, inclusiv prin administrarea oricărui tip de probatoriu, instanța de apel a pronunțat o soluție în contradicție cu soluția pronunțată de instanța de fond. Susține recurentul că nu s-au analizat sub nicio formă probele și nu s-a arătat de ce a apreciat instanța de apel că ele pot fi interpretate și într-o altă modalitate decât a făcut-o prima instanță.

Astfel, susține recurentul că, deși sarcina probei revenea băncii în temeiul dispozițiilor normei de drept special analizate, instanța de apel nici măcar nu a observat că la dosarul cauzei nu au fost produse niciun fel de dovezi în legătură cu astfel de informații care ar fi trebuit să fie oferite reclamanților, așa cum, în mod corect, a reținut instanța de fond în motivarea admiterii acestui petit. În absența acestor informații nu se putea trece la analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, neputându-se susține că ea a fost exprimată într-un limbaj inteligibil, așa cum a reținut curtea de apel în motivarea hotărârii pronunțate.

Arată că sistemul de protecție pus în aplicare prin intermediul Directivei 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de netă inferioritate față de un profesionist, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl duce spre adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea să exercite o influență reală asupra acestora.

Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alin. (1) din Directivă obligă statele membre să prevadă că o clauză abuzivă "nu creează obligații pentru consumator în condițiile stabilite prin legislațiile naționale", aceasta fiind o dispoziție imperativă, de ordine publică, care urmărește să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul încheiat între profesionist și consumator, cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre părți.

Recurentul apreciază că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13, care privesc faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport de momentul încheierii contractului, astfel cum a statuat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea pronunțată în Cauza Andriciuc.

În speță, spre deosebire de instanța de fond, care a analizat cauza prin prisma legislației speciale, recurentul arată că evaluarea instanței de apel ar conduce spre analiza contractului și a clauzelor acestuia ca și când ar fi vorba despre un contract de drept comun, în care părțile au putere egală și capacitate egală de a-și asuma riscurile, simpla semnare a contractului conducând la asumarea tuturor consecințelor.

Mai arată recurentul că, fără ca banca să susțină vreo apărare în legătură probele depuse la dosar, instanța de apel a înlăturat toate dovezile depuse la dosarul instanței de fond de către reclamant care privesc publicarea Rapoartelor D. și a Raportului BNR în legătură cu volatilitatea cursului monedei CHF în perioadele de criză economică.

Greșita interpretare a normelor legale ale legislației specifice protecției consumatorului ar fi făcut ca instanța de apel să pună pe picior de egalitate părțile contractante, conform dreptului comun în spiritul căruia este analizat acest petit, deși, la nivel declarativ, pare a fi o analiză a normelor legale speciale privind protecția consumatorului, cărora însă instanța de apel le-ar fi conferit o altă interpretare decât cea avută în vedere de însuși legiuitor la data elaborării lor și de jurisprudența comunitară oferită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Arată că banca a cunoscut atât destinația creditului, cât și moneda în care urma să fie realizată refinanțarea și, totuși, a întocmit dosarul de creditare și a înscris ca monedă a creditului o monedă pe care ea însăși nu o folosește atunci când eliberează creditul, dar pe care pretinde a o primi la fiecare rată lunară.

Moneda în care a fost tras creditul nefiind CHF, transferarea riscului valutar nu conduce numai la existența unui dezechilibru vădit între prestațiile părților în defavoarea consumatorului, dar este și contrară bunei credințe, consumatorul fiind obligat să plătească ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul.

În această situație, consideră că a suportat nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită și fără ca acest risc să-i fi fost devoalat explicit și negociat, fiind încălcată inclusiv obligația de informare.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel a ignorat susținerile recurentului privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, pe care nu le analizează și nici nu motivează inaplicabilitatea acestora în cazul de față.

Astfel, se arată că acest text trebuie analizat în corelație cu art. 1578 C. civ. de la 1864, care constituie regula la excepția cuprinsă în art. 1579 din același cod și numai ținând seama de situația de fapt existentă la momentul adoptării C. civ. de la 1864, singura cunoscută de legiuitor la data edictării Codului.

Conform dispozițiilor alin. (2) al art. 1578 C. civ. de la 1864, care se referă la împrumuturile în bani, cum este și cel analizat în cauza de față, în cazul în care, anterior termenului de plată, se întâmplă "o sporire sau o scădere" a prețului monedelor împrumutate, restituirea nu poate să fie făcută decât "în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Leul românesc nu exista și nici nu se afla în circulație în anul 1864, anul edictării vechiul C. civ., el intrând în circulație abia începând cu 22 aprilie 1867, când, prin lege, a fost declarat moneda națională a României.

Abia după 22 aprilie 1867 a devenit leul românesc singura "specie" aflătoare în curs pe teritoriul României, iar plățile au devenit liberatorii doar dacă erau efectuate în RON.

Astfel, în caz de fluctuație a "prețului" monedelor, toate împrumuturile contractate după 22 aprilie 1867 în monede al căror curs este fluctuant trebuie să se restituie în mod obligatoriu în "specia aflătoare în curs", adică în RON, aceasta fiind însăși reglementarea nominalismului monetar, susține recurentul.

Jurisprudența veche (ulterioară însă anului adoptării C. civ.) consacră o astfel de interpretare, sens în care recurentul invocă prima speță de admitere a impreviziunii - Afacerea Lascar Catargiu versus Banca Bercovici, respectiv Sentința din 11 mai 1920, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția I Comercială, prin care instanța a admis acțiunea lui Lascăr Catargiu împotriva Băncii Bercovici, prin care reclamantul acționa în justiție banca pentru a fi obligată să accepte prețul acțiunilor în RON, și nu în franci belgieni (monedă în care s-a contractat).

Alineatul 3 al art. 1579 C. civ. din 1864, în opinia recurentului, este aplicabil și în prezent, deoarece împrumutul în monede de aur sau argint poate fi asimilat împrumutului în valută din ziua de astăzi, astfel încât ar fi admisibil ca regula restituirii echivalentului prețului intrinsec al monedelor de aur sau argint la momentul la care acestea au fost împrumutate să se aplice și împrumutului în valută.

Conform acestui text, chiar dacă s-a stabilit în contract obligația restituirii sumei împrumutate în aceeași specie și calitate, în caz de fluctuație a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului prețului intrinsec al acestei monede stabilit la momentul la care a fost împrumutată. De aici consecința că, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuație a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs înghețat la nivelul celui din data acordării creditului, deoarece acesta și nu altul este "prețul intrinsec" al monedei în timpul în care a fost împrumutată, iar în caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plată, instanța va putea să-l oblige să accepte o astfel de plată la un curs înghețat în timp la momentul acordării creditului.

În raport de argumentele invocate anterior privind greșita interpretare a normelor de drept material aplicabile cauzei și nelămurirea pe deplin în apel a situației de fapt, sub aspectul exercitării de către bancă a obligației de informare ce-i revenea potrivit legii, recurentul-reclamant susține că este întemeiat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar considerentele deciziei fac imposibilă examinarea legalității soluției pronunțată în apel.

Consideră că instanța de apel motivează în mod contradictoriu hotărârea pronunțată, pentru că schimbă pur și simplu soluția pronunțată de Tribunalul Argeș, ca instanță de fond, fără cea mai mică analiză din care să reiasă care au fost pretinsele abateri săvârșite de instanța de fond de la legea aplicabilă și de la interpretarea oferită acesteia de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Recurentul arată că instanța de apel nu analizează și nu înlătură motivat argumentele tribunalului referitoare la incidența cauzei Kasler C-26/13 în speță, în ce privește aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contracte de împrumut în valută garantate cu ipotecă.

În esență, arată că nu se poate reține legalitatea soluției de modificare a hotărârii pronunțată de prima instanță în materie de restituire a prestațiilor efectuate de reclamant în temeiul clauzelor constatate abuzive, fiind de natură să contravină jurisprudenței CJ.U.E. exprimată în Cauza C-680/10.

În acest sens, recurentul invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care a hotărât că, în situația în care clauza privind comisionul de risc dintr-un contract de credit a fost declarată abuzivă, ca efect al constatării nulității absolute a acesteia, instanța de fond trebuie să dea eficiență principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit efectum, și, prin urmare, este necesar să dispună restituirea prestațiilor/sumelor încasate cu titlu de comision de risc, dreptul de a solicita restituirea acestor sume fiind imprescriptibil. (Decizia nr. 992 din 13 martie 2014 pronunțată în recurs de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect constatare clauză abuzivă). De asemenea, face trimitere și la Hotărârea CJUE din 21 decembrie 2016 pronunțată în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, depusă în copie la dosarul de apel.

În drept, a invocat dispozițiile art. 483, art. 488 pct. 6 și 8, art. 490 și art. 453 C. proc. civ., precum și temeiurile legale invocate pe parcursul judecății și jurisprudența națională și comunitară depusă la dosar.

Prin înscrisul depus la 12 martie 2019, recurentul-reclamant a menționat că nu este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 19 și 20 martie 2019 .

La 1 aprilie 2019, intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 14 mai 2019, recurentul-reclamant A. a depus la dosar o cerere de suspendare a judecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 04 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 777/A-COM din 4 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin încheierea din 30 iunie 2020 a fost suspendată judecata recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurentul critică soluția instanței de apel cu privire la clauza de risc valutar prevăzută la art. 9.2 din contractul de credit ipotecar nr. x0/04.08.2008, care instituie rambursarea ratelor în moneda creditului, respectiv în CHF. Criticile recurentului pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 3 din Directiva nr. 93/13/CE, a art. 1578 și a art. 1579 din C. civ. de la 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Procedând la examinarea conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuție, a cărui clauză referitoare la riscul valutar este supusă mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 4 august 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurentul-reclamant a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că această clauză denumită de recurent clauză de risc valutar este exclusă de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauza de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe) a lipsei informării și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurentul-reclamant nu poate invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Directiva nr. 93/13/CE, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Recurentul a mai susținut că în mod greșit instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere dispozițiile art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, care trebuiau să fie aplicate cu prioritate, deoarece reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ. de la 1864.

Și această critică este nefondată.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situația împrumutului în bani, aceeași sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadență, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutați.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, "când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint și s-a stipulat o restituțiune în aceeași specie și calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul prețului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate".

Așadar textul de lege vorbește de monede de aur și argint iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864, prin urmare nu are caracter de excepție de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziție, cum greșit susțin recurenții.

A mai invocat recurentul-reclamant faptul că nu a primit creditul în franci elvețieni, aceasta fiind în realitate o monedă de substituție. Astfel de susțineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt ce excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Criticile recurentului-reclamant privind lipsa dovezilor privind îndeplinirea obligației de informare de către intimata-pârâta nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie a cauzei.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului-reclamant cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Recurentul-reclamant a mai invocat și o pretinsă contrarietate între considerentele instanței de apel, însă, din dezvoltarea motivului de recurs se reține că, în realitate, recurentul critică aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CE în analiza clauzei de risc valutar, astfel cum au fost interpretate de CJ.U.E. în cauza C-26/13, respectiv invocă încălcarea unei norme de drept material, aspect ce poate fi subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Însă, așa cum s-a reținut în considerentele anterioare, clauza care instituie rambursarea împrumutului în moneda în care a fost contractat creditul este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei, întrucât reflectă o normă națională supletivă, de la care părțile nu au derogat. Prin urmare, criticile recurentului referitoare la includerea acestei clauze în noțiunea de obiect principal al contractului și la verificarea cerințelor de transparență nu pot fi analizate din perspectiva legislației naționale și comunitare privind protecția consumatorului împotriva clauzelor abuzive din contracte.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancționează hotărârea care cuprinde considerente contradictorii, respectiv faptul că raționamentul instanței nu are o succesiune logică, ceea ce echivalează cu o nemotivare. Astfel, de exemplu, poate exista o contrarietate între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, sau o contrarietate flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată. Or, recurentul nu arată în memoriul de recurs care ar fi aceste considerente contradictorii din motivarea instanței, ci își manifestă nemulțumirea față de soluția instanței de apel, care, admițând apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul respingerii capătului de cerere vizând înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea în RON de la data semnării contractului de credit, respectiv 04.08.2008, pe toată perioada derulării contractului, urmând ca valoarea ratelor să fie calculată la valoarea CHF, în RON, de la acel moment.

Și critica recurentului privind nemotivarea hotărârii prin nelămurirea situației de fapt a cauzei, sub aspectul obligației de informare ce îi revenea băncii, este nefondată, întrucât, clauza care instituie obligația împrumutatului de a restitui creditul în CHF reflectă principiul nominalismului monetar instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, fiind exclusă de la controlul caracterului abuziv instituit prin Legea nr. 193/2000. Neintrând în domeniul de aplicare a legii, în mod evident nu se mai impune analiza cerințelor de informare a consumatorului de către bancă, în etapa premergătoare semnării contractului de credit.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 777/A-COM din 4 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 777/A-COM din 4 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2021.