ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 967/2021

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții A. și B., prin cererea precizatoare depusă la Tribunalul Iași, aflată la filele x, au indicat cuantumul valorii clauzelor a căror nulitate au solicitat-o să se constate, astfel: 119.279,45 euro - dobânda excedentară; 5.102,04 euro - comision de administrare.

În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 190/1999, art. 948 pct. 3 și art. 964, art. 1010 C. civ.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la punctele 5, 6 și 9 lit. d) din contractul de credit nr. x/25.04.2008 încheiat de părți și s-a dispus anularea acestora.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor de bani încasate în baza clauzelor anulate începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată - 18.04.2016 - la zi.

S-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

S-a respins cererea reclamanților de restituire a onorariului provizoriu achitat în contul expertului contabil.

Prin decizia nr. 122/2018 din 26 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă s-a respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței nr. 675 din 14 iulie 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

A fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 675 din 14 iulie 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, hotărâre pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la punctele 5, 6 și 9 lit. d) din contractul de credit nr. x/25.04.2008 încheiat de părți și s-a constatat nulitatea acestora; a fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor de bani încasate în baza clauzelor constatate nule, începând cu data de 18 aprilie 2013 până la zi; au fost păstrate restul dispozițiilor din sentință, care nu contravin prezentei decizii; au fost respinse cererile apelanților-reclamanți A. și B. și intimatei-pârâte C. S.A. privind plata cheltuielilor de judecată.

Recursul reclamanților A. și B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului s-a arătat că, instanța de apel a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5, 6, 9 lit. d) din convenție, însă a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea sumelor achitate cu aplicarea termenului general de prescripție de 3 ani.

Or, jurisprudența și doctrina contrazic acest mecanism, în sensul că nulitatea absolută produce efect retroactiv cu operarea principiului quod nullum est, nullum producit effectum, reclamanții fiind îndreptățiți la restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzelor abuzive.

Pe cale de consecința, au susținut recurenții-reclamanți, sunt întrunite condițiile plații nedatorate din moment ce prestația efectuata de solvens are semnificația operației juridice a unei plați, iar datoria, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv ca urmare a desființării clauzelor contractuale prin aplicarea nulității absolute, necondiționat de atitudinea solvensului, in caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.

În cauză, instanța de apel a interpretat greșit prescripția de 3 ani prevăzută în Decretul nr. 167/1958, cu eludarea efectelor nulității absolute, realizând o greșită interpretare și aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000, art. 7 C. proc. civ., art. 992 și art. 996 C. civ.

Recursul pârâtei C. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În motivare, recurenta-pârâtă a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut în principal că, prin decizia recurată în mod eronat instanța de apel a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă și comisionul de administrare din contractul de credit, considerând că ar fi îndeplinite condițiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, a arătat că instanța de apel a analizat formal condițiile cumulative instituite de textul de lege sus-menționat, fără a avea în vedere particularitățile cauzei.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, subliniind că între părți a existat o negociere efectivă, iar prin clauzele pretins abuzive nu s-a creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cu privire la caracterul negociat al clauzelor contestate, recurenta-pârâtă a precizat că, în analiza îndeplinirii sau neîndeplinirii acestei prime condiții, ar fi trebuit să se pornească de la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000, potrivit cărora prin "negociere" se înțelege posibilitatea consumatorului de a influența natura unei clauze.

Or, instanța de apel a omis acest aspect, rezumându-și analiza la existența/inexistența dovezilor unei negocieri efective purtate între părțile Contractului de credit.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în etapele procesuale anterioare a arătat, motivat și probat prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei faptul că intimații au negociat efectiv prevederile contractuale contestate.

Cu privire la inexistenta dezechilibrului în detrimentul consumatorilor, recurenta-pârâtă susține că nici această condiție nu este îndeplinită.

În ceea ce privește dobânda, arată că începând cu data de 20.09.2010, ca urmare a încheierii Actului adițional de aliniere, modul de calcul al dobânzii s-a modificat, raportându-se exclusiv la variațiile EURIBOR 6M. Astfel, există două perioade de referință:

- cea anterioară încheierii Actului adițional de aliniere;

- cea ulterioară încheierii Actului adițional de aliniere, întrucât, începând de la acel moment dobânda a fost calculată exclusiv prin raportare la indicele de referință EURIBOR 6M.

Pentru perioada ulterioară Actului adițional de aliniere indicele EURIBOR 6M este în afara oricărui control al Băncii. Variațiile acestuia sunt verificabile public și simpla menționare a sa este suficientă pentru înlăturarea oricărui echivoc.

În ceea ce privește perioada anterioară Actului adițional de aliniere, recurenta-pârâtă a evidențiat următoarele:

- dobânda de referință variabilă are la bază o serie de indici (EURIBOR, costul cu rezerva minimă obligatorie, costurile de lichiditate - indici ce au fost explicați pe larg în cuprinsul întâmpinării depuse în fața primei instanțe) a căror variație excedează controlului ori posibilității de previzionare a Băncii. Mai mult, rata dobânzii a fost raportată și aprobată chiar de BNR, cu deplina respectare a dispozițiilor Regulamentului BNR nr. 4/2014;

- dobânda reprezintă prețul folosinței banilor împrumutați, pentru a cărui stabilire, în cazul contractelor de credit, nu există condiții legale restrictive din perspectiva valorii sale. Aceasta este dată de consimțământul părților;

- până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul nu a prevăzut în ce mod trebuie prezentate consumatorului mecanismele de calcul ale costului de creditare, respectiv modalitatea de calcul a dobânzii prin raportare la indici interbancari strict definiți.

În aceste condiții, se arată că Banca percepea o dobândă variabilă raportată la cheltuielile sale, cheltuieli ce exprimau în mod public indicele de dobândă raportat la costurile interne de finanțare. Contrar celor reținute prin decizia recurată, aceste costuri nu au fost niciodată înăuntrul posibilității de previzionare a băncii.

Pentru aceste motive, a solicitat să se constate că este exclusă posibilitatea reținerii caracterului abuziv al art. 5 din Contractul de credit. Banca nu a avut niciodată posibilitatea de a modifica, potrivit propriei voințe, nivelul dobânzii, iar posibilitatea variației acesteia, în sensul creșterii, a fost asumată de către consumatori prin semnarea contractului.

Cu privire la comisionul de administrare, a susținut recurenta-pârâtă, contraprestațiile Băncii care justifică perceperea acestuia sunt următoarele: întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului; informări client cu privire la modificările costurilor creditului atât la inițiativa băncii, cât și impuse de legislația românească; închidere cont de credit și informare client, precum și informări client cu privire la înregistrarea de credite restante.

A precizat că O.U.G. nr. 50/2010, al cărei scop a fost acela de a clarifica modul de calcul al dobânzii și tipurile comisioanelor ce pot fi percepute de Bancă, permite perceperea comisionului de administrare, stabilind totodată care este rațiunea acestuia.

Astfel, potrivit art. 36 din actul normativ menționat, "comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului."

În ceea ce privește modalitatea de stabilire a acestui comision, tot O.U.G. nr. 50/2010 stabilește faptul că el poate fi exprimat fie într-un cuantum fix, fie într-un procent, aplicat la soldul creditului.

În cazul de față, comisionul de administrare a fost perceput într-un cuantum fix, indicat expres în Contractul de credit. Întrucât comisionul de administrare reprezintă un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe toată perioada creditării.

Solicită să se constate că prezumția de bună-credință subzistă, ceea ce înlătură posibilitatea reținerii prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauzele contestate de către intimați.

O ultimă critică a recurentei-pârâte vizează nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce privește obligarea sa la restituirea sumelor încasate în baza presupuselor clauze abuzive.

Recurenta-pârâtă susține că sunt aplicabile prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia sancțiunea constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale constă în lipsirea ei de efecte numai pentru viitor în ceea ce privește consumatorul.

În acest sens, a evocat jurisprudența instanței supreme și a subliniat că obligarea la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor presupus abuzive este nelegală.

A mai arătat că, și dacă s-ar îmbrățișa raționamentul aplicabilității nulității absolute, în doctrină s-a subliniat că de la principiul restitutio in integrum există anumite excepții, printre care se numără și menținerea până la data anulării a efectelor produse de un contract cu executare succesivă.

Recurenta-pârâtă C. S.A. nu a depus la dosar întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12.02.2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, acestea înțelegând să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursurile, iar prin încheierea din 19 noiembrie 2019, a fost suspendată judecata recursurilor, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-269/19.

Prin rezoluția din 10 februarie 2021 s-a stabilit termen pentru 13 aprilie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, având în vedere că nu mai subzistă motivele care au condus la suspendarea judecății.

Prioritar, Înalta Curte va analiza recursul pârâtei C. S.A. față de consecințele admiterii căii extraordinare de atac formulate de această parte.

Pârâta a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și casarea deciziei atacate.

Criticile recurentei-pârâte, referitoare la dobândă, prin care s-a susținut că în mod eronat instanța de apel a constatat caracterul abuziv al acestor clauze, considerând că ar fi îndeplinite condițiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, sunt întemeiate din perspectiva considerentelor ce urmează.

În primul rând se reține caracterul lacunar al deciziei de apel în cadrul căreia nu se regăsesc considerentele prin care să se răspundă efectiv și complet criticilor formulate de pârâtă prin calea de atac și motivelor invocate în apărare în raport cu apelul reclamanților care a fost admis.

Sub acest aspect, deși recurenta a indicat doar motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, față de cele criticate prin memoriul de recurs, că sunt incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, se constată că instanța de apel, deși a expus considerente ample în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și nulitatea clauzelor privind dobânda și comisionul de administrare, a analizat superficial criticile invocate de către pârâta C. S.A., rezumându-se la o sinteză formală a faptului că sunt nefondate criticile vizând soluția primei instanțe de constatare a nulității absolute a celor două clauze prevăzute la art. 5 și art. 6 din contractul de credit bancar nr. x/25.04.2008, precum și a art. 9 lit. d), fără a se expune raționamentul logico-juridic care a condus la adoptarea soluției și fără a proceda, în mod efectiv, la cercetarea clauzelor menționate prin prisma analizei susținerilor părților, a înscrisurilor dosarului și a temeiului de drept invocat.

Este util de subliniat că o hotărâre trebuie să respecte exigențele art. 6 paragraf 1 CEDO, întrucât, conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

În recurs, instanța este ținută să coreleze motivarea hotărârii cu criticile susținute prin motivele recursului, astfel că lipsa de consistență a motivării hotărârii instanței de apel face imposibilă realizarea controlului judiciar.

O analiză completă a condițiilor ce trebuie îndeplinite din perspectiva Legii nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale impunea examinarea îndeplinirii cerinței negocierii, a caracterului clar și inteligibil al clauzelor de la art. 5 și 6 din contract în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu consecințe asupra bunei-credințe a băncii la încheierea contractului în ce privește clauza respectivă, având în vedere susținerile tuturor părților.

Înalta Curte reține că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților", iar potrivit art. (2) din aceeași lege "O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de dispozițiile legale menționate în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru.

Înalta Curte reține că textul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 definește clauza nenegociată cu consumatorul ca fiind acea clauză stabilită fără a da posibilitatea consumatorului de a influența natura ei, cum ar fi cele din contractele standard, preformulate sau condițiile generale practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Se mai reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor legale anterior menționate rezultă că legiuitorul acordă preferință modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că motivarea instanței de apel este pur formală, fără a se avea în vedere argumentele pârâtei cu privire la caracterul negociat al clauzelor contestate, în analiza căruia ar fi trebuit să pornească de la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/200, potrivit cărora prin negociere se înțelege posibilitatea consumatorului de a influența natura unei clauze în cadrul controlului judiciar devolutiv.

În acest context, instanța de apel trebuia să procedeze la analizarea tuturor înscrisurile aflate la dosarul cauzei, inclusiv a notei de acordare a unui nivel negociat al costurilor și a adresei din 15.04.2008 de aprobare a condițiilor "preferențiale" de cost aferente creditului, precum și a susținerilor pârâtei privind dobânda fixă și marja dobânzii variabile, relevate prin întâmpinarea depusă în primă instanță și reluate prin motivele de apel, privind încheierea convenției pentru refinanțarea altui credit.

Înalta Curte constată, de asemenea, că instanța de apel nu a efectuat nicio analiză cu privire la efectele juridice ale acteor adiționale ulterioare, încheiate potrivit O.U.G. nr. 50/2010 și Legii nr. 288/2010 de aprobare a ordonanței, și nici în ceea ce privește susținerile pârâtei referitoare la modul de calcul al dobânzii creditului prin raportare la prevederile Actului adițional de aliniere din 20.09.2010 și la perioada ulterioară încheierii acestuia.

În cazul contractului de credit încheiat între părți, instanța de apel a constatat că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către societatea apelantă, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 193/2000.

În cauză, instanța de apel a reținut că necesitatea negocierii trebuie să privească fiecare clauză în parte, iar împrejurarea că părțile au negociat și stabilit clauzele principale ale contractului (privitoare la cuantumul sumei împrumutate, moneda și durata creditului) nu poate conduce la concluzia că acele clauze care sunt supuse analizei în prezentul litigiu ar fi fost negociate.

Faptul că reclamanții s-au adresat instituției de credit, exprimându-și intenția de a încheia un anumit contract de credit care să răspundă nevoilor acestora, nu are semnificația acceptării libere și necondiționate a ofertei propuse de bancă. Atâta timp cât banca nu a dovedit că ar fi negociat cu consumatorii clauzele contractuale pretins abuzive, simplul fapt că respectivii consumatori au avut inițiativa încheierii contractului de credit și că ar fi putut renunța la încheierea contractului, refuzând oferta băncii, rămân lipsite de relevanță, a mai reținut instanța de apel.

În contextul prezentat, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a oprit la o analiză formală, realizând o motivare generică, fără a cerceta, în mod concret, clauzele prin prisma examinării susținerilor părților, a înscrisurilor dosarului și a temeiului de drept invocat, elemente ce nu satisfac exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Așa fiind, instanța de apel, având în vedere susținerile tuturor părților, inclusiv apărările băncii, urmează a verifica dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Instanța de apel va verifica în ce măsură dovezile prezentate de recurentă în fața ambelor instanțe devolutive pot impune concluzia că a existat o negociere directă cu intimații-reclamanți în ceea ce privește conținutul clauzelor contestate sau că aceștia ar fi putut să le influențeze conținutul, așa cum susține pârâta. Va verifica dacă avea posibilitatea consumatorul să cunoască ipoteza în care se vor aplica aceste clauze, mecanismul de aplicare și consecințele economice ale acestora și dacă dreptul băncii este sau nu unul discreționar.

De asemenea, va analiza susținerile pârâtei referitoare la modul de calcul al dobânzii prin raportare la prevederile actelor adiționale ulterioare, încheiate potrivit O.U.G. nr. 50/2010 și Legii nr. 288/2010 de aprobare a ordonanței.

În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte, referitoare la comisionul de administrare, prin care s-a susținut că în mod eronat instanța de apel a constatat caracterul abuziv al acestei clauze, considerând că ar fi îndeplinite condițiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte reține că în cauză, instanța de apel a efectuat o dezlegare greșită, din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Se constată, în acest sens, că decizia instanței de apel reține, ca și în cazul clauzelor referitoare la dobânzi, că aceasta nu a fost negociată, apelanții-reclamanți neputând influența clauza privind comisionul de administrare perceput de pârâtă și apărând ca puțin probabil ca aceștia, dacă ar fi avut posibilitatea, ar fi acceptat ca valoarea comisionului de administrare să se perceapă pe întreaga durată a contractului prin raportare la valoarea sumei împrumutate, în detrimentul unui element mai obiectiv, respectiv soldul lunar al creditului. Pe durata contractului, indiferent de plățile anticipate realizate, valoarea de achitat cu titlu de comision de administrare este de 15.124 de euro, aspect ce certifică individual, dar și împreună cu celelalte aspecte legate de modul de stabilire a dobânzii curente și anuale efective, dezechilibrul semnificativ în care se află reclamanții în raport cu banca pârâtă.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de acest text legal vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, așa cum prevede art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții.

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, analiza realizată de instanța de apel cu privire la caracterul abuziv al comisionului de administrare, s-a limitat, în esență, la constatarea faptului că aceasta nu a fost negociată, apelanții-reclamanți neputând influența clauza privind comisionul de administrare perceput de pârâtă, la constatarea că, pe durata contractului, indiferent de plățile anticipate realizate, valoarea de achitat cu titlu de comision de administrare este de 15.124 de euro, aspect care certifică individual, dar și împreună cu celelalte aspecte legate de modul de stabilire a dobânzii curente și anuale efective, dezechilibrul semnificativ în care se află reclamanții în raport cu banca pârâtă.

Aceasta în condițiile în care, în decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează doar comisionul de acordare, Înalta Curte reține că același raționament este valabil și în privința comisionului de administrare.

În cauză, instanța de apel nu a raportat analiza efectuată tuturor acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care prevede comisionul de administrare, reținând, totuși, caracterul abuziv al acestuia.

Se constată că instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează acest comision și, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestuia, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța de apel avea obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamanților-consumatori, dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 9 lit. d) din contractul de credit privind comisionul de administrare, astfel încât, reține incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 9 lit. d), din contractul de credit dedus judecății privind comisionul de administrare credit, urmând a ține seama de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de administrare credit.

O ultimă critică a recurentei-pârâte vizează nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce privește obligarea sa la restituirea sumelor încasate în baza presupuselor clauze abuzive.

Recurenta-pârâtă susține că sunt aplicabile prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora sancțiunea constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale constă în lipsirea ei de efecte numai pentru viitor în ceea ce privește consumatorul. De la principiul restitutio in integrum există anumite excepții printre care se numără și menținerea până la data anulării a efectelor produse de un contract cu executare succesivă, cum este contractul de credit bancar.

O atare critică nu poate fi primită deoarece s-ar nesocoti principiul repunerii în situația anterioară, ca efect al nulității și s-ar contraveni interpretării conforme, obligatorie pentru instanțele naționale realizată de CJUE în decizia preliminară pronunțată în cauzele conexate C 154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C 307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) și C 308/15 Banco Popular Espanol, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu.

Prin această decizie preliminară CJUE a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale care limitează în timp efectele restitutorii legate de constatarea pe cale judiciară a caracterului abuziv, în sensul articolului 3 alin. (1) din această directivă, al unei clauze conținute într un contract încheiat de un profesionist cu un consumator doar la sumele plătite în mod nejustificat în aplicarea unei astfel de clauze, ulterior pronunțării deciziei care a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv".

În paragrafele 61, 62, 63 din considerentele acestei decizii s-a reținut că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce privește consumatorul.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume. În fapt, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alin. (1) din această directivă intenționează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conținute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii".

În ceea ce privește recursul reclamanților A. și B., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prealabil, se impune precizarea că, în conformitate cu dispozițiile art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., recursul trebuie motivat prin însăși cererea de recurs, astfel încât criticile invocate în ședința publică din 13 aprilie 2021, care exced aspectelor învederate prin cererea inițială de recurs, nu se impun a fi analizate, fiind invocate cu depășirea termenului defipt de lege și cu încălcarea prevederilor arătate.

Motivele invocate de recurenții-reclamanți se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Critica recurenților-reclamanți prin care se susține că, deși, instanța de apel a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5, 6, 9 lit. d) din convenție, a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea sumelor achitate cu aplicarea termenului general de prescripție de 3 ani, este întemeiată în limita considerentelor ce urmează.

În speță, se constată că instanța de apel a modificat hotărârea primei instanțe și a reținut că, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare și dobânda, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută și nu cea relativă, pârâta fiind obligată la restituirea către reclamanți a sumelor de bani încasate în baza clauzelor constatate nule, începând cu data de 18 aprilie 2013, respectiv cu 3 ani anterior datei sesizării instanței, până la zi.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a avut în vedere, în esență, conținutul patrimonial al dreptului și caracterul prescriptibil al capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor reprezentând comisionul de administrare și dobânda percepută în mod abuziv, în raport cu art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Regula instituită de principiul retroactivității efectelor nulității stabilește că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, efectele nulității producându-se din chiar momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare, având în vedere efectele retroactive ale nulității, este evidentă incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000 asupra raporturilor juridice dintre părți, câtă vreme ceea ce se invocă de către recurenții-reclamanți este sancțiunea nulității absolute a unor clauze contractuale specifice, intervenită la momentul încheierii contractului.

În cauză, recurenții-reclamanți au solicitat restituirea sumelor plătite în mod nedatorat, în baza clauzelor considerate abuzive, ce urmează a fi anulate de instanță.

Înalta Curte reține că restituirea către reclamanți a sumelor de bani încasate în baza clauzelor constatate nule, începând cu data de 18 aprilie 2013, respectiv cu 3 ani anterior datei sesizării instanței, până la zi, contravine principiului retroactivității efectelor nulității și principiului restabilirii situației anterioare și, totodată, este contrară interpretării conforme, obligatorie pentru instanțele naționale, realizată de CJUE în decizia preliminară pronunțată în cauzele conexate C 154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C 307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) și C 308/15 Banco Popular Espanol, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu.

Reținându-se sancțiunea nulității absolute a clauzelor abuzive, consecința legală este repunerea părților în situația anterioară, pentru ca părțile raportului juridic să ajungă în situația în care respectivul act anulat nu s-ar fi încheiat.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective.

Față de situația prezentată și ținând cont de regula instituită de principiul retroactivității efectelor nulității și al restabilirii situației anterioare, în mod greșit instanța de apel, deși a constatat caracterul abuziv al clauzelor în discuție, precum și consecința intervenirii sancțiunii nulității absolute, a statuat că pârâta va fi obligată la restituirea către reclamanți a sumelor de bani încasate în baza clauzelor constatate nule, începând cu data de 18 aprilie 2013, respectiv cu 3 ani anterior datei sesizării instanței, până la zi.

Urmare a constatării nulității absolute, instanța trebuia să dea eficiență principiului potrivit căruia, "quod nullum est, nullum producit effectum", fiind necesar să fie dispusă restituirea sumelor încasate, în condițiile în care dreptul de a solicita constatarea caracterului abuziv este imprescriptibil, iar dreptul de restituire a sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive se naște odată cu constatarea nulității.

Înalta Curte constată că, principial, sancțiunea nulității absolute impune restituirea sumelor încasate în plus de la data plății, însă, întrucât, în ceea ce privește clauzele contestate de reclamanți privitoare la dobândă și comisionul de administrare au fost găsite fondate criticile recurentei-pârâte, potrivit considerentelor arătate anterior, instanța de apel, în rejudecare, urmează în raport de soluția ce va fi dată acestor capete de cerere să se pronunțe și asupra solicitării de restituire formulată de reclamanți, ținând cont, însă, de efectele retroactive ale nulității, în condițiile în care reclamanții au solicitat restituirea sumelor plătite în mod nedatorat, în baza clauzelor considerate abuzive.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 122/2018 din 26 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 122/2018 din 26 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2021.