ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 787/2023

Ședința publică din data de 4 aprilie 2023

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I - anularea clauzelor prevăzute la pct. 4.2, 4.4, 4.5, 5.1 lit. b), 5.1 lit. e), 5.2, 8.2, 8.4, 8.5, 8.10, 8.15, 8.16, 8.18 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 04.12.2007 ca fiind abuzive;

II - obligarea pârâtelor la restituirea comisionului de acordare a creditului în cuantum de 3.680 CHF și a dobânzii legale remuneratorii aferente acestuia, capăt de cerere evaluat la suma de 23.346,466 RON;

III - constatarea caracterului fix al dobânzii datorate de reclamanți în temeiul contractului de credit, respectiv de 4,5 % p.a.;

IV - obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu titlul de dobândă peste valoarea de 4,5% p.a. și la plata dobânzii legale remuneratorii aferente, capăt de cerere evaluat la suma de 7.883 RON;

V - constatarea caracterului abuziv al clauzei 6.1 din contract privind riscul valutar, constatarea nulității absolute a acestei clauze și stabilizarea cursului valutar CHF/LEU la valoarea de 2,1389 LEU/CHF la data acordării creditului, respectiv data de 04.12.2007;

VI - în subsidiar, obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate în plus aferente fiecărei rate, prin raportare la cursul valutar indicat la pct. V, în temeiul plății nedatorate, și obligarea la plata dobânzii legale aferente acestor sume, capăt de cerere evaluat la suma de 125.448 RON;

VII - stabilizarea cursului valutar CHF/LEU la valoarea de 2,1389 LEU/CHF din data acordării creditului, astfel încât reclamanții să achite următoarele rate prin raportare la acest curs;

Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 8 din Legea nr. 190/1999, art. 970, art. 969, art. 1092 alin. (1) C. civ. de la 1864, art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, Legii nr. 193/2000, art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010, paragraful (19) din Directiva 2008/48/CE, precum și prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 204 din C. proc. civ.

La solicitarea instanței, reclamanții au precizat valoarea petitelor II, IV și VI prin notele scrise din 05.12.2017.

Reclamanții au formulat la 17 aprilie 2018 o cerere de majorare a câtimii pretențiilor, având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă precum și o cerere de renunțare la judecată cu privire la capetele de cerere I.1, I.2, III și IV.

Prin încheierea din 15.12.2017, Judecătoria Sector 3 București, secția Civilă a respins excepția necompetenței materiale invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 7485 din 13.06.2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea capetelor de cerere I.1, I.2, III și IV, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, în sensul că:

- s-a admis capătul de cerere I.3, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.5 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 04.12.2007 și s-a dispus eliminarea clauzei din contract;

- s-a admis capătul de cerere I.4 și s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din contract privind comisionul de acordare a creditului și s-a dispus eliminarea clauzei;

- s-a admis capătul de II de cerere, astfel cum a fost precizat și au fost obligate pârâtele la restituirea, către reclamanți, a sumei de 3.680 CHF, achitată cu titlu de comision de acordare a creditului, precum și la plata sumei de 4.194,85 RON, reprezentând cuantumul dobânzii remuneratorii aferente comisionului de acordare a creditului, calculat potrivit obiectivului nr. 1 al raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză;

- s-a admis capătul de cerere I.6 și s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/04.12.2007 și s-a dispus eliminarea clauzei prevăzute la art. 5.2 din contract;

- s-a admis, în parte, capătul de cerere VII și, în consecință, s-a dispus adaptarea, pentru viitor, a contractului, în sensul că sumele datorate de către reclamanți, pârâtei, se vor calcula la o valoare a francului elvețian (CHF) stabilită ca diferență între cursul CHF de la momentul plății și cursul CHF existent la data de 04.12.2007, data semnării contractului, la care se va adăuga valoarea CHF de la momentul semnării contractului;

- s-au respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere I.5, I.7, I.8, I.9, I.10, I.11,I.12,I.13, V și VI;

De asemenea, s-a dispus ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat și au fost obligate pârâtele să achite reclamanților suma de 1.070 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv jumătate din onorariul de expert.

Prin decizia civilă nr. 2468 din 26.06.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis apelul formulat de pârâte împotriva sentinței, a fost anulată sentința atacată și s-a reținut cauza spre competentă soluționare în primă instanță de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pricina fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11.12.2019, sub nr. x/2019.

Prin sentința nr. 559 din 10.06.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea capelelor de cerere I. 1 și 2, III și IV, s-a admis, în parte, cererea precizată de reclamanți, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 04.12.2007 și s-a dispus eliminarea clauzei din contract.

Au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

A fost obligată pârâta C. S.A. să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 1.500 RON și, totodată, reclamanții să plătească pârâtei C. S.A., cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON.

Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată până la concurența sumei celei mai mici și au fost obligați reclamanții să-i plătească pârâtei C. S.A., cheltuieli de judecată în sumă de 3.500 RON.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe pârâtele C. S.A. și D.. au promovat apel incident, prin care au solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul înlăturării considerentelor privind încheierea unui contract de adeziune între părți și a respingerii în totalitate a acțiunii formulate.

Prin decizia civilă nr. 1707 A din 28.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis apelul principal formulat de reclamanți, s-a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse la art. IV pct. 4.5 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 04.12.2007 referitoare la dobânda majorată și s-a dispus adaptarea, pentru viitor, a contractului în sensul că sumele datorate de către reclamanți în temeiul contractului se vor calcula la valoarea francului elvețian de la momentul semnării contractului (04.12.2007), la care se adaugă 50% din diferența dintre cursul CHF de la momentul plății și cursul CHF din data de 04.12.2007.

De asemenea, au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților suma de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și reclamanții să plătească pârâtelor suma de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

Au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecată aferente judecății fondului și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Totodată, a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâte.

Au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și reclamanții să plătească apelantelor pârâte suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, fiind compensate în totalitate cheltuielile de judecată aferente judecății apelului.

4 Împotriva deciziei din apel au formulat recurs reclamanții A. și B., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea în parte a deciziei atacate iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată în totalitate astfel cum a fost modificată și precizată. De asemenea, au mai solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată din primul ciclu procesual, constând în onorariul de avocat și de expert, cheltuielile de judecată din etapa rejudecării cauzei pe fond la Tribunalul București, cele din apel, precum și cele din recurs, constând în onorariul de avocat.

Potrivit recurenților-reclamanți primul motiv de apel a fost respins în mod greșit de către instanța de apel, decizia atacată fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 425 C. proc. civ. și art. 4 din Legea nr. 193/2000 sub aspectul caracterului nenegociat al contractului de credit semnat de părți.

În continuare recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel în mod greșit a respins criticile privind caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) din contract, întrucât aceasta a fost pronunțată cu încălcarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenții au precizat că acest comision de acordare face parte din prețul contractului însă, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, are un caracter abuziv. În acest sens, recurenții-reclamanți invocă jurisprudența C.J.U.E., respectiv Cauza C-484/08 Caja de Ahorros z Mote de Piedad de Madrid, Cauza C-241/98 Salvat Editores S.A. vs Sanches Alcon Prades și Cauza C-26/1 Kasler vs OTP.

Mai arată recurenții că acest comision de acordare este o dobândă mascată introdusă fără vreo justificare, banca neefectuând niciun serviciu pentru semnarea creditului. Totodată clauza privind comisionul de acordare a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pe de alta parte, recurenții susțin că banca are o conduită contrară bunei credințe, care a afectat dezechilibrul contractual prin inserarea comisionului de acordare în condițiile în care este perceput și un comision de analiză prevăzut la art. 5.1. lit. a) pentru care banca a analizat situația recurenților în vederea acordării creditului.

În concluzie, recurenții susțin că acest comision de acordare nu este exprimat într-un limbaj clar și inteligibil.

De asemenea, recurenții-reclamanți au mai menționat că instanța de apel, în mod greșit, nu a reținut caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 5.1 lit. e) din contract în ceea ce privește obligarea reclamanților la orice alte costuri care ar putea apărea, întrucât încalcă prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv caracterul negociat al contractului.

Mai arată recurenții că prin decizia recurată instanța de apel nu a motivat prin raportare la cele reținute de prima instanță privind caracterul abuziv al clauzei menționate la art. 8.2 din contract referitoare la modificarea unilaterală de către bancă a graficului de rambursare ca urmare a modificării ratei dobânzii.

Recurenții menționează că această clauză nu este exprimată în mod clar și inteligibil, încălcând astfel dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În continuare, recurenții susțin că instanța de apel în mod greșit nu a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 8.4 din contract privind posibilitatea creditorului de a cesiona creanța rezultată din contractul de credit, întrucât nu a fost negociată, este contrară bunei-credințe și creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit recurenților-reclamanți instanța de apel în mod greșit a respins criticile privind caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 8.5, 8.10, 8.15 și 8.16 din contract care cuprind dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului, întrucât a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1025 C. civ. de la 1864, nefiind o decădere din beneficiul termenului în caz de insolvabilitate.

Clauza prevăzută la art. 8.5 din contract se referă la declararea scadenței anticipate de drept, fără formalități, dacă a fost declarată scadența anticipată a oricărui alt credit acordat de alte instituții financiare din grupul creditorului, fiind invocate motive extrinseci contractului de credit.

Recurenții susțin că și clauza prevăzută la art. 8.10 din contract este contrară art. 4 din Legea nr. 193/2000, deoarece trebuie interpretată coroborat cu celelalte clauze mai sus indicate, care dau posibilitatea băncii să impună oricând comisioane și dobânzi crescute sau comisioane și dobânzi noi, în mod unilateral.

Prin această clauză banca și-a asigurat dreptul de a impune când dorește pe parcursul contractului de credit majorarea dobânzilor sau a comisioanelor existente cât și să introducă unele noi, neexercitarea acestui drept asigurat în mod unilateral până acum neînsemnând că nu și-l poate exercita în viitor.

Totodată, și clauza prevăzută de art. 8.15 este abuzivă, întrucât banca și-a asigurat în mod nelegal dreptul de a declara scadența anticipată a creditului după propria sa voință discreționară. Această clauză trebuie analizată și ea în contextul clauzelor abuzive mai sus indicate, prin care Banca a impus clauze conform cărora poate modifica în mod unilateral dobânzile și comisioanele existente sau poate introduce unele noi după bunul său plac.

În aprecierea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 8.18 din contract privind dreptul băncii de stocare a datelor cu caracter personal, instanța de apel a încălcat prevederile Regulamentului nr. 679/2016 și Legii nr. 363/2018, întrucât nu s-a realizat o prelucrare legală a datelor personale ale reclamanților.

Potrivit recurenților în mod greșit instanța de apel nu a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 din contract privind clauza de schimb valutar, întrucât s-au încălcat dispozițiile art. 8 din Legea nr. 190/1999, oferta de credit fiind comunicată odată cu contractul. Astfel, banca nu și-a respectat obligația de informare privind riscurile acordării creditului în CHF potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Directiva 93/13.

Instanța de apel nu a analizat criticile apelanților reclamanți privind lipsa informării în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul BNR 3/2007.

În aprecierea recurenților, instanța de apel a înlăturat în mod greșit aplicarea Cauzei C.J.U.E. C-26/13 Kasler vs Ungaria de la analiza clauzelor de risc valutar.

În aprecierea recurentelor-pârâte, în mod greșit instanța de apel a reținut încălcarea prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, considerând contractul ca fiind de adeziune, și ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, reținând că obligația de inițiere a negocierii aparține profesionistului.

Recurentele-pârâte susțin că intimații-reclamanți au avut posibilitatea de a verifica în mod facil condițiile în care puteau contracta și de a decide în cunoștință de cauză, beneficiind de timpul necesar pentru a verifica oportunitatea contractării, cât și pentru a compara această ofertă cu cele asemănătoare existente pe piață, pentru a lua decizia cea mai bună din punct de vedere economic.

Recurentele-pârâte menționează că au fost prezentate informațiile necesare cu ocazia încheierii contractului de credit și a fost oferită posibilitatea de a influența conținutul și natura clauzelor contractuale.

În opinia recurentelor, esențial este faptul că, în raport de tipul creditului acordat, respectiv credit ipotecar pentru investiții imobiliare, prevederile Legii nr. 190/1999 impun doar obligația punerii la dispoziția consumatorului a unei oferte scrise care va cuprinde detaliile/condițiile contractului, însă nu condiționează profesionistul să se asigure că partea interesată se prevalează de acest termen și nici nu condiționează încheierea contractului de expirarea acestei durate minime stabilite prin lege.

Or, recurentele susțin că această obligație a fost îndeplinită, fiind prezentată oferta, care a avut o valabilitate de 30 de zile. Împrejurarea că reclamanții au înțeles să renunțe la beneficiul termenului poate fi doar rezultatul unei opțiuni personale.

Recurentele arată că nu este vorba despre un contract de adeziune, iar existența unor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea obligației de a oferi consumatorului posibilitatea de a influența natura și conținutul prevederilor contractuale. În acest sens sunt și prevederile art. 5 din Legea nr. 193/2000, în opinia recurentelor.

Procesul de negociere este unul complex și presupune implicarea activă a consumatorului pentru a obține o adaptare a clauzelor la propriile sale nevoi, implicare ce presupune o informare activă și o diligență în ceea ce privește protejarea propriilor interese. Prin urmare, în opinia recurentelor, nu poate fi obligat un consumator să se implice în procesul de negociere și să solicite înlăturarea sau modificarea unor clauze contractuale, ori să ceară reducerea costurilor pe care le are de suportat pe o durată îndelungată de timp.

Potrivit recurentelor, constatând caracterul abuziv al clauzei reglementate de art. 4.5 din contractul de credit, instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât dobânda reprezintă o parte componentă a costului total al creditului și, fiind exprimată în termeni clari și inteligibili, este exclusă analizei caracterului abuziv.

În ceea ce privește clauza menționată în cuprinsul art. 4.5, prin care împrumutații s-au obligat sa plătească o dobânda majorată a creditului în cuantum de 10% pe an peste dobânda curentă stabilită conform art. 4.2. și 4.4. din Contract, această clauză are natura unei clauze penale în acord cu prevederile art. 4 din Legea nr. 469/2002.

Astfel, clauzele contractuale contestate sunt în concordanță cu principiul libertății contractuale, nefiind adusă atingere prevederilor Legii nr. 193/2000 și celorlalte dispoziții care interesează ordinea publică și morală, conform reglementărilor cuprinse în art. 5 și art. 968 C. civ. de la 1864.

Perceperea unei dobânzi penalizatoare nu era interzisă de niciun text de lege în vigoare la momentul încheierii Contractului, dispozițiile art. 25 lit. j) din O.U.G. nr. 50/2010, chiar dacă nu sunt aplicabile în cauză, menționând posibilitatea perceperii unei rate a dobânzii pentru ratele plătite cu întârziere, dovedesc caracterul legal al clauzei.

Potrivit recurentelor-pârâte, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (5) si (6) din Legea nr. 193/2000 și a menținut soluția primei instanțe de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.2 din contractul de credit privind dreptul de a modifica nivelul comisioanelor în funcție de politica sa de creditare.

În aprecierea recurentelor, instanța de apel a aplicat în mod greșit teoria impreviziunii, întrucât nu sunt întrunite condițiile legale ale aplicării acesteia. Care rezultă din jurisprudența Curții Constituționale, respectiv din Deciziile nr. 623/2016 și nr. 62/2017. Astfel cum s-a reținut și în Decizia nr. 62 din 07.02.2017 a Curții Constituționale, devalorizarea monedei este circumscrisă riscului valutar inerent, putea fi prevăzută în mod rezonabil, fiind un element previzibil, asumat de părți și nu putea constitui risc supraadăugat, soluția instanței de apel fiind contrazisă de analizele financiare de specialitate contemporane momentului încheierii contractului de credit.

Potrivit recurentelor, modalitatea de adaptare dispusă de către instanța de apel nu respectă criteriile la care face referire jurisprudența Curții Constituționale a României menționată anterior.

Pe de altă parte, în opinia recurentelor, în cauză era aplicabil principiul nominalismului reglementat prin art. 1578 și art. 1584 C. civ. de la 1864, instanța de apel nesocotind efectele verificării legalității clauzei de risc valutar de la art. 6.1 din contract.

Recurentele susțin că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze și nivelul veniturilor realizate de intimați pe durata creditului.

Recurentele invocă și normele din legea dării în plată ce reglementează cazurile legale de impreviziune analizate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 432/2021.

Prin întâmpinarea depusă la 28.07.2022, pârâtele C. S.A. și D.. au invocat excepția nulității recursului declarat de către reclamanți pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, au mai solicitat obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 octombrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 7 februarie 2023 s-a respins excepția nulității recursului formulat de reclamanții A. și B., au fost admise în principiu recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 1707 A din 28 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și s-a stabilit termen de judecată la data de 4 aprilie 2023, cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

I. Recurenții-reclamanți invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității în legătură cu nerespectarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., precum și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu referire la hotărârea pronunțată de instanța fondului.

Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți nu fac altceva decât să reitereze în calea extraordinară de atac a recursului criticile valorificate prin cererea de apel în legătură cu presupusul caracter contradictoriu al considerentelor sentinței apelate prin care, deși s-a reținut că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și anume a caracterului nenegociat al contractului de credit semnat cu pârâta-intimată, nu au fost admise toate petitele cererii de chemare în judecată.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte formulează observația că instanța de apel a înlăturat acest motiv de apel, întrucât condiția lipsei negocierii clauzelor din contractul dedus judecății a fost confirmată de instanța fondului, lipsind interesul reanalizării acesteia în calea de atac devolutivă a reclamanților, iar soluția de respingere a cererilor formulate prin acțiune nu s-a întemeiat pe neîndeplinirea acestei condiții, ci pe absența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților din contract, nefiind, în concluzie, cazul unei contradicții a considerentelor sentinței apelate.

Prin urmare, având în vedere că obiectul recursului îl formează decizia instanței de apel și nu sentința, constatându-se că nu este cazul unei încălcari de către instanța de apel a regulilor de procedură ori de drept substanțial, aceste critici vor fi înlăturate.

Recurenții-reclamanți susțin nerespectarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în soluționarea cererii de anulare a art. 5 alin. (1) lit. b) din contractul de credit care stipulează comisionul de acordare, de 2% din valoarea creditului, motiv circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nici aceste critici nu pot fi primite, constatându-se că prin decizia recurată instanța de apel a confirmat susținerile apelanților-reclamanți, în sensul că art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și garanție privind achitarea unui comision de acordare în cuantum de 3860 CHF nu intră sub incidența dispozițiilor de excepție ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și nu privește obiectul principal al contractului.

Instanța de apel a confirmat validitatea elementelor analizei primei instanțe, care a procedat în mod legal la verificarea caracterului clar și inteligibil al clauzei, a cerinței existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, implicit a atitudinii subiective a instituției de credit față de inserarea în contract a acestei clauze.

La rândul său, instanța de apel, în cadrul controlului judiciar devolutiv, a apreciat corect că perceperea comisionului de acordare se înscrie în cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, analiza efectuată conformându-se regulilor de drept substanțial incidente și reperelor jurisprudenței CJUE.

Instanța de apel a verificat condiția dezechilibrului, așa cum este consacrată în art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că are în vedere drepturile și obligațiile contractuale, scopul instituirii comisionului care rezultă cu claritate din denumirea acestuia, caracterul inteligibil juridic, în lipsa unor termeni echivoci ori ambivalenți care să reflecte o eventuală rea-credință din partea instituției de credit, precum și îndeplinirea condiției exprimării într-un mod clar și inteligibil, care permite decelarea facilă și neechivocă a scadenței și a prestațiilor reciproce asumate de părți, fără a se putea confunda cu comisionul instituit pentru analiză prin art. 5.1 lit. a) din contract.

De asemenea, criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la interpretarea jurisprudenței CJUE, nu pot fi reținute, instanța de apel întemeindu-și concluziile în sensul confirmării soluției primei instanțe pe aplicarea și interpretarea deciziilor relevante în speță, pronunțate de instanța europeană în cauzele C-26/13 și C-621/17.

Nici criticile privind nulitatea clauzei de risc valutar de la art. 6.1, nu pot fi reținute, constatându-se că părțile nu au derogat prin convenție, ci au reprodus contractual regula legală supletivă a nominalismului monetar instituită prin dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864, astfel încât instanța de apel a reținut corect excluderea de la cenzurarea judiciară a conținutului acesteia, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 ce transpune în dreptul intern art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Recurenții-reclamanți reiterează prin memoriul de recurs și nulitatea celorlalte clauze din contractele de credit deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, în legătură cu care instanța de apel, înlăturând motivele de apel ale reclamanților a confirmat soluția primei instanțe. Aceste critici nu pot fi reținute, constatându-se că ignoră conținutul real al considerentelor deciziei recurate.

Motivul principal reținut de instanța de control judiciar devolutiv a fost acela al incidenței principiului de drept non reformatio in pejus care nu permite agravarea situației părții în propria cale de atac și care își menține incidența și în al doilea ciclu procesual, urmare a faptului că rejudecarea cauzei a fost o consecință a admiterii căii de atac devolutive a pârâtelor, soluția de respingere a acestor capete de cerere nefiind contestată de reclamanți prin declararea căii de atac a apelului în primul ciclu procesual.

În această situație, astfel cum a reținut instanța de apel, a incidenței art. 481 C. proc. civ., la care recurenții nu fac nicio referire în memoriul de recurs, nu există interesul verificării legalității asupra analizei subsidiare efectuate de instanța de apel, întrucât nu ar putea conduce la casarea deciziei recurate, în vederea admiterii capetelor de cerere privind nulitatea clauzelor de la art. 5.1 lit. e) art. 6.1, art. 8.2, art. 8.4, art. 8.5, art. 8.10, art. 8.15, art. 8.16, art. 8.18, inclusiv a cererii subsecvente nulității clauzei de risc valutar, de restabilire a prestațiilor contractuale, prin stabilizarea cursului de schimb de la data încheierii contractului.

În legatură cu criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. de recurenții-reclamanți, privind modul de interpretare și aplicare a teoriei impreviziunii, Înalta Curte formulează precizarea că urmează a fi analizate împreună cu motivele de nelegalitate ale pârâtelor, în cadrul căii de atac a acestora.

II. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte invocă încălcarea art. 4 din Legea nr. 193/2000 în legătură cu concluzia instanțelor de fond că instituția de credit nu și-ar fi îndeplinit obligația de negociere a prevederilor contractuale contestate, iar inițiativa de negociere ar aparține profesionistului și nu consumatorului.

Aceste critici nu sunt fondate, constatându-se că în mod corect instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, a reținut că pârâtele-creditoare nu au administrat dovezi prin care să răstoarne prezumția de nenegociere a clauzelor contractuale criticate, contractul fiind încheiat la aceeași dată cu transmiterea ofertei de credit către debitori.

Înalta Curte formulează observația că absența ori existența negocierii efective a clauzelor contractuale disputate, în sensul posibilității reale a destinatarilor ofertei de creditare de a influența conținutul și natura clauzelor rezultă în urma administrării probelor, obligație procesuală care revenea instituției de credit pârâte, o reapreciere a probelor administrate în vederea stabilirii situației de fapt nefiind posibilă în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Înalta Curte, înlăturând criticile recurentelor-pârâte, reține doar că posibilitatea de negociere sub aspectul unei alte opțiuni a împrumutaților decât de a adera la clauzele prestabilite și principiul libertății contractuale sunt noțiuni juridice care nu se confundă. De asemenea, lipsa negocierii este inerentă în cazul consumatorului de servicii financiare, urmare a disproporției vădite în raporturile juridice cu profesionistul-finanțator, înmânarea ofertei de contract neputând fi echivalată cu negocierea contractului care are un caracter preformulat.

Recurentele-pârâte critică în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. soluția instanței de apel pronunțată în apelul principal al reclamanților, de anulare a clauzei de la art. 4.5 din contract.

Clauza anulată prevedea că pentru plata cu întârziere a oricărei sume ce decurge din contract, împrumutatul se obligă să plătească dobânda majorată, în cuantum de 10% peste dobânda stabilită conform art. 4.2 și art. 4.4 din contract. Totodată, se stipula că dobânda majorată se calcula zilnic de la data scadenței, până la data achitării integrale efective, asupra tuturor sumelor nerambursate la termenele stabilite potrivit contractului, putând depăși cuantumul creditului acordat.

Astfel, criticile nu sunt fondate și nu pot fi reținute dispozițiile de excepție de la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ori ale art. 25 lit. j) din O.U.G. nr. 50/2000, care nu este incident în raport cu data încheierii contractului de credit (4 decembrie 2007), ori argumentele privind principiul libertății contractuale, avându-se în vedere lista-anexă la Legea nr. 193/2000 în forma incidentă rationae temporis, ce la lit. i) cuprindea "clauzele prin care consumatorul este obligat la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant".

Instanța de apel, constatând că prin modul de redactare clauza penală de la art. 4.5 se încadra în tiparul listei-anexă a clauzelor prezumate abuzive, și-a completat în mod corect analiza efectuată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, privind îndeplinirea condițiilor generale care definesc caracterul abuziv.

Nu sunt fondate criticile recurentei-pârâte în sensul că soluția instanței de apel s-ar fi limitat la o apreciere economică de natură cantitativă. Dimpotrivă, concluziile instanței de apel în legătură cu dezechilibrul semnificativ și încălcarea de către instituția de credit pârâtă a principiului bunei-credințe au fost în legătură cu atingerea situației juridice în care a fost plasat consumatorul prin punerea în sarcina sa, printr-o clauză impusă de instituția de credit, a unei obligații suplimentare, neprevăzute de normele naționale, reperele analizei fiind conforme jurisprudenței CJUE (v.hotărârea pronunțată la 16 ianuarie 2014 în cauza Constructora Principado S.A. vs. José Ignacio Menendez Alvarez).

Astfel, instanța de apel nu a constatat interdicția instituirii unei clauze penale, ci a comparat nivelul majorării dobânzii penalizatoare instituit prin clauza contestată cu nivelul maxim legal aplicabil neprofesioniștilor reglementat prin dispozițiile O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală și remuneratorie, concluzionând că prin posibilitatea depășirii cuantumului creditului acordat au fost eludate dispozițiile legale imperative și că s-a deplasat astfel, în mod nelegal, echilibrul contractual în favoarea pârâtei-creditoare.

Recurentele-pârâte critică și respingerea apelului lor incident având ca obiect soluția primei instanțe de anulare a clauzei de la art. 5.2 din contract, prin care instituția de credit avea dreptul de a modifica nivelul comisioanelor în funcție de politica sa de creditare, fiind invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reține încălcarea art. 4 alin. (5) și (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere încadrarea clauzei menționate anterior în una dintre situațiile prevăzute în lista - anexă a aceluiași act normativ.

Astfel, la lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, au fost considerate abuzive clauzele care dau dreptul modificării unilaterale a clauzelor contractuale fără un motiv specificat în contract și acceptat de consumator, prin semnarea acestuia.

În mod corect s-a reținut prin decizia recurată că, astfel, clauza contestată nu făcea decât să instituie o prerogativă unilaterală și discreționară în favoarea creditoarei, lipsită de transparență, fără ca motivul activării clauzei să fie suficient de clar descris și determinat, neavând relevanță faptul că ulterior încheierii contractului clauza nu a fost pusă efectiv în executare, cauza de nulitate a convenției cercetându-se în raport cu data încheierii acesteia.

În legătură cu criticile recurentelor-pârâte privind admiterea apelului reclamanților și a cererii de adaptare a contractului de credit dedus judecății pentru viitor, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, că se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recursul pârâtelor fiind fondat.

Astfel, recurentele-pârâte au invocat încălcarea atât a prevederilor legale care reglementează cazurile de impreviziune, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Constituționale, prin nesocotirea riscului valutar inerent implicit al contractului de credit acordat în monedă străină (CHF), cât și a art. 6.1 din contract care reflectă principiul nominalismului reglementat prin art. 1578 și art. 1584 din C. civ. de la 1864, precum și nesocotirea criteriilor legale în vederea adaptării contractelor de credit desprinse din jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale.

Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor recurentelor-pârâte, întrucât instanța de apel, deși a reținut corect reperele teoretice ale instituției impreviziunii statuate prin Deciziile Curții Constituționale nr. 62/2017 și nr. 623/2016, nu le-a aplicat în soluționarea cauzei decât aparent.

Astfel, instanța de apel, în lipsa unei instituiri exprese a unui prag al variației cursului de schimb valutar care să fie asumat de părțile contractante, nu a operat decât la nivel formal distincția între riscul cu valențe obiective, inerent contractelor de credit încheiate în monedă străină pentru perioade lungi de timp, cum este și contractul supus analizei, pe de o parte și, pe de altă parte, riscul supraadăugat.

Or, doar riscul valutar care nu putea face obiectul, în concret, al unei previzionări de către niciuna dintre părțile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora ar fi putut justifica ajustarea contractului, prin impunerea judiciară a unui mecanism contractual de substituție a voinței părților.

Înalta Curte reține că, pentru a se evita arbitrariul în aprecierea împrejurărilor care au determinat onerozitatea excesivă a prestațiilor debitorilor și a ratei de schimb valutar ca efect al impreviziunii, pentru echilibrarea prestațiilor, cu prioritate se impunea deducerea ponderii riscului valutar asumat în mod rezonabil de consumatori.

În această privință, nu pot fi primite criticile privind incidența Deciziei Curții Constituționale a României nr. 432/2021 referitoare la impreviziunea reglementată de Legea nr. 77/2016, prin dispozițiile incidente în cauză din C. civ. de la 1864, act normativ sub imperiul căruia s-a încheiat contractul de credit, nefiind instituite prezumții plasate în sfera riscului supraadăugat al contractului și nici alte criterii valorice de impreviziune, cum este procentul de 52,6% avansat de pârâte prin memoriul de recurs.

Înalta Curte constată că prima instanță, pornind de la premisa corectă că părțile din contract și-au asumat un anumit risc rezonabil al schimbării circumstanțelor în ce privește variația cursului valutar, pentru stabilirea acestuia, în absența unei clauze contractuale de impreviziune, a recurs la parametrii istoricului valutar, respectiv la evoluția indicatorului de curs valutar într-un interval de referință cuprinzător, anterior încheierii contractului dedus judecății. Astfel, a concluzionat că debitorii se puteau în mod rezonabil aștepta la dublarea cursului valutar în intervalul de 30 ani pentru care s-a acordat creditul, în contextul în care, în ultimii 10 ani înainte de încheierea contractului (în perioada 4 decembrie 1998 - 4 decembrie 2007) cursul valutar înregistrase creșteri similare de peste 100%.

În ce privește contextul factual al cauzei, instanța de apel a reținut posterioritatea schimbării împrejurărilor economice în care a fost încheiat contractul de credit și intervenirea riscului supraadăugat, urmare a crizei economice și a deciziilor Băncii Naționale a Elveției, care au condus la valorizarea excesivă a monedei creditului (CHF), în sensul dublării la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că instanța de apel, în aplicarea principiului rebus sic stantibus, nu a fost preocupată să stabilească nivelul riscului valutar asumat în mod rezonabil de debitori, care ar fi putut fi anticipat pentru parcursul executării contractului și, în consecință, nici intervalul de variație-reper pentru aprecierea riscului supraadăugat. Singurii termeni de referință din considerentele deciziei recurate, prin care a fost schimbată sentința apelată de reclamanți, sunt cursul de schimb valutar de la data încheierii contractului și cel de la data introducerii acțiunii.

De asemenea, Înalta Curte reține că instanța de apel a adoptat soluția de intervenție directă în mecanismul contractual preluând mecanic formula matematică avansată subsidiar de reclamanți prin cererea de apel, fără nicio referire la obligațiile exigibile după intervenirea schimbării excepționale a împrejurărilor și sarcina suportată de debitori, subsecvent riscului supraadăugat. Acest ultim element al analizei era esențial, întrucât componenta valorică a materializării riscului valutar asumat în mod rezonabil de consumator rămâne exclusiv în sarcina acestuia.

Totodată, se observă că formula de reechilibrare a contractului a avut ca obiectiv o distribuire egală între creditor și debitor a pierderilor rezultate pentru debitor din creșterea cursului valutar al francului elvețian, conducând în mod firesc la o scădere a debitului datorat, însă principiul echității impunea instanței de apel să verifice, prin argumente pertinente, și măsura afectării prin soluția adoptată a dreptului de creanță din perspectiva creditorului, reper care nu se regăsește în considerentele deciziei recurate decât cu privire la cererea reclamanților de înghețare a cursului valutar de la data încheierii contractului, care a fost respinsă.

Reclamanții au susținut și insuficiența disponibilităților bănești pentru plata datoriilor, motiv în legătură cu care Înalta Curte reține că în măsura în care nu are legătură cu contractul de credit nu poate justifica incidența impreviziunii, aceasta vizând doar ruina contractuală și dinamica obligațiilor reciproce materializată în producerea riscului supraadăugat și nicidecum ruina patrimonială a debitorilor determinată de cauze personale.

Înalta Curte, înlăturând criticile recurenților-reclamanți din calea de atac a acestora subliniază că, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat și produce efecte viitoare asupra executării și nu efecte pentru trecut, context în care nu poate fi primită solicitarea de aplicare pe tot parcursul derulării contractului de facilitate de credit și de garanție a cursului de schimb valutar CHF/leu de la data încheierii contractului.

În acest sens, răspunzând criticilor din recursul reclamanților, Înalta Curte reține că soluția de înghețare a cursului valutar la nivelul de la data încheierii contractului nu putea fi adoptată prin revizuirea judiciară a contractului pentru impreviziune, în vederea reechilibrării acestuia, în măsura în care privind întreaga datorie ar fi condus la o transferare inechitabilă, integrală a efectelor riscului valutar în patrimoniul creditorului, cum corect a reținut instanța de apel.

Înalta Curte subliniază însă că instanța de apel nu se putea îndepărta de cadrul judecății instituit prin cererea de chemare în judecată și calea de atac devolutivă prin care au fost expuse temeiurile situației juridice a cărei rezolvare o urmăreau reclamanții-apelanți.

Reclamanții au afirmat reaua-credință a societății pârâte cu care au contractat - profesionist în activitatea de creditare - și lipsa de transparență contractuală a efectelor patrimoniale ale dinamicii cursului valutar, solicitând în cadrul acțiunii în anulare eliminarea clauzei de risc valutar apreciate ca abuzivă, dublată de constatarea impreviziunii și de intervenția instanței în sensul adaptării contractului în temeiul dispozițiilor de drept comun, solicitare reiterată în recurs.

În legătură cu regulile de drept substanțial incidente, astfel cum sunt dezvoltate în jurisprudența Curții Constituționale, Înalta Curte reține că impreviziunea fiind un mecanism recunoscut în mod implicit în C. civ. de la 1864, de reechilibrare a raporturilor contractuale, urmare a unor evenimente exterioare, necontrolabile și neacceptate de părțile contractului la momentul încheierii acestuia, instanța de apel era chemată să valorifice principiile bunei-credințe și echității în interpretarea și executarea contractului în temeiul art. 969, art. 970 și art. 1584 din C. civ. de la 1864.

Or, reclamanții au susținut pe tot parcursul procesului, inclusiv prin cererea de apel în cadrul criticilor alocate incidenței impreviziunii, reaua-credință a instituției de credit cu care au încheiat contractul, în ce privește îndeplinirea obligației de informare cu privire la caracteristicile monedei străine, care le-ar fi creat în mod fals convingerea că au încheiat în mod avantajos convenția de împrumut.

Prin decizia recurată, instanța de apel nu a primit criticile reclamanților și a interpretat clauza de risc valutar în sensul că se rezuma la transpunerea principiului nominalismului monetar, potrivit cu care suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Astfel, instanța de apel, validând eficacitatea clauzei valutare, cât și apărările pârâtelor formulate prin întâmpinare, în sensul caracterului imprevizibil al supraaprecierii francului elvețian și al imposibilității unei previzionări a amplitudinii aprecierii valorice față de leu, deci al respectării principiului bunei-credințe, a admis o cerere a reclamanților prin care se susținea tocmai contrariul, cu consecința incongruenței soluției adoptate.

Cauza cererii de revizuire a contractului, astfel cum a fost concepută de reclamanți, din perspectiva momentului de la care se impunea adaptarea contractului și, deci, a împrejurărilor la care se raportează aprecierea acestui moment în cadrul controlului judiciar devolutiv, potrivit voinței declarate a reclamanților, fiind subsumată scopului de stabilizare retroactivă a cursului valutar de la momentul încheierii convenției, nu permitea o analiză disociată, neputând conduce la admiterea cererii subsidiare.

Prin urmare, pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanților și va admite recursul pârâtelor declarat împotriva deciziei civile nr. 1707 A din 28 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru judecarea apelului reclamanților, în limitele stabilite prin decizia de casare, potrivit art. 501 C. proc. civ., respectiv doar în legătură cu adaptarea contractului pentru impreviziune, urmând a fi menținute în rest celelalte dispoziții ale deciziei recurate și a se avea în vedere, în rejudecare, și cererile formulate privind acordarea cheltuielilor de judecată din recurs care, în raport cu soluția de casare pronunțată, nu pot fi acordate în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B., împotriva deciziei civile nr. 1707 A din 28 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâtele D. și C. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru judecarea apelului reclamanților.

Menține în rest celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 aprilie 2023.