ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4/2021

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 februarie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

La 27 martie 2015, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a solicitat modificarea art. 1 din contractul de credit nr. x din 3 iulie 2006 și modificarea art. 1 din contractul de credit nr. x din 13 martie 2008.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 20/2010 și art. 998-999 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat excepția de netimbrare a acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile obiect al capetelor de cerere nr. x - 4 (de rambursare a sumelor plătite cu titlu de comision de procesare, conform art. 1.1 lit. b) și art. 6.1.; de rambursare a sumelor plătite peste rata dobânzii fixe de 4,9% p.a. cu titlu de dobândă revizuibilă, așa cum sunt acestea prevăzute la art. 4.1 lit. b) și la art. 4.2. - 4.4., cu titlu de comision de administrare, stipulat la art. 6.3 din contract, până la 12 februarie 2012, prescrise față de data promovării cererii de chemare în judecată, excepția lipsei de obiect și de interes a solicitării de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 teza a II-a, referitoare la modificarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii și excepția inadmisibilității cererii.

Astfel, a cerut respingerea acțiunii în principal, ca inadmisibilă și în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin cererea modificatoare depusă la 26 mai 2010, reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată să respecte marja fixă de 4,9% pe perioada dobânzii inițiale fixe pentru intervalul iunie 2007- octombrie 2010, să fie obligată să recalculeze dobânda percepută în temeiul contractului de credit începând cu luna noiembrie 2010 - la zi după următoarea formulă: marja fixă de 4,9 % + valoarea indicelui LIBOR la 6 luni, urmând ca aceasta să modifice contractul de credit, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive și, urmare a recalculării, să emită un nou scadențar și să îi restituie sumele de bani reprezentând dobânda achitată în plus, care nu respectă formula de calcul a dobânzii, începând de la data de 8 iunie 2007 până la data aplicării efective de către bancă a formulei de calcul a dobânzii ce va fi stabilită de instanță.

La termenul de judecată din 14 august 2015 reclamanta a renunțat la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 Euro, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 14470/2015 din 18 august 2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția propriei necompetențe materiale, invocată din oficiu, și, în baza dispozițiilor art. 94 și 95 C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Urmare a declinării, la 21 septembrie 2015, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015.

Prin încheierea din 28.09.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ., tribunalul a constatat că modificarea cererii a fost tardiv formulată.

Prin sentința civilă nr. 5996/2016 din 5 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 1.1 lit. b) și art. 6.1 din contractul de credit nr. x și a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantei suma de 877,74 CHF, încasată cu titlu de comision de procesare, precum și să-i achite dobânda legală aferentă acestei sume, de la data încasării și până la data restituirii; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.3 teza a II-a, respectiv a prevederii referitoare la posibilitatea băncii de a "modifica valoarea dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditarea a băncii" și a obligat-o pe pârâtă să-i restituie reclamantei sumele reprezentând dobânda percepută în temeiul clauzei 4.3 teza a II-a peste procentul de 4,9% pe an prevăzut la teza I a aceleiași clauze, și să-i achite dobânda legală aferentă acestei sume de la data încasării și până la data restituirii. Prima instanță a respins ca neîntemeiate restul pretențiilor.

Împotriva hotărârii sus-menționate, pârâta a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 2241 A din 6 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Instanța de prim control judiciar a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv și nulității clauzelor privind comisionul de procesare (art. 1.1 lit. a) și 6.1) și cererea de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de procesare în sumă de 877, 74 CHF și la plata dobânzii legale aferente, precum și cererea de obligare a pârâtei la plata sumelor reprezentând dobânda percepută în temeiul clauzei 4.3 teza a II-a peste procentul de 4,9% pe an prevăzut la clauza 4.3 teza I, a dobânzii legale aferente acestor sume de la data încasării și până la data restituirii. Curtea a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a obligat-o pe intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 581 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel (taxă judiciară de timbru).

Împotriva deciziei evocate, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și menținerea sentinței pronunțate în primă instanță, cu cheltuieli de judecată.

În memoriul depus la dosar, recurenta-reclamantă a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, a arătat că instanța de prim control judiciar a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, respectiv a art. 4 alin. (2) și (6) și art. 1 lit. a) din anexa la aceeași lege.

Detaliind, cu privire la clauza care reglementează comisionul de procesare, recurenta a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că ar fi o clauză cu caracter accesoriu, care nu se circumscrie noțiunii de obiect principal al contractului, deși acesta face parte din costul total al creditului. De asemenea, a arătat că această clauză îndeplinește toate condițiile impuse de lege pentru a fi declarată abuzivă, respectiv nu a fost negociată cu consumatorul, nu are un conținut clar și ușor inteligibil pentru o persoană fără cunoștințe de specialitate în domeniul bancar și creează un dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților, nefiind menționată contraprestația băncii care o îndreptățește la încasarea acestui comision.

Autoarea prezentului demers judiciar a mai arătat că, deși la art. 1.1 lit. b) din contract s-a prevăzut obligația împrumutatului de a achita un comision de procesare de 877,74 CHF, la art. 6.1 s-a stipulat că, tot pentru procesarea cererii de credit, același împrumutat datorează băncii un comision de procesare de 1,5%, calculat la valoarea creditului, comision ce se va achita integral la data tragerii creditului. Raportat la cele două clauze, recurenta a subliniat dezechilibrul evident în defavoarea sa, care practic, pentru aceeași prestație a băncii achită acest comision de două ori, calculat în moduri diferite și, având valori distincte.

Referitor la clauza privind dobânda variabilă, recurenta a criticat concluzia curții de apel potrivit căreia instanțele nu pot interveni în acordul de voința al părților și să modifice conținutul convenției acestora în mod unilateral.

Din această perspectivă, a arătat că instanța de apel a omis că o atare intervenție s-a cerut chiar pentru salvgardarea unei clauze prin care pârâta a impus posibilitatea de a modifica unilateral valoarea dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a băncii și nu prin raportare la indicatori clar individualizați.

În continuare, a arătat că, rezervându-și dreptul de a revizui în mod unilateral rata dobânzii curente, fără să negocieze cu clientul noua rată a dobânzii, pârâta a încălcat prevederile art. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000.

A mai susținut, de asemenea, recurenta că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, oferind pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente și, implicit dreptul de a o încasa în detrimentul său, efectele manifestării unilaterale de voință a acesteia repercutându-se semnificativ asupra patrimoniului său, iar singurul său drept constă în a fi informată de modificare și de a o accepta.

În final, a subliniat că și clauzele referitoare la revizuirea dobânzii au un conținut neclar și creează un dezechilibrul evident în defavoarea consumatorului, fiind astfel în mod evident abuzive.

De asemenea, recurenta a susținut că clauzele contestate încalcă și prevederile art. 1 pct. 2 și 3 din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora claritatea și lipsa de echivoc a clauzelor, presupune înțelegerea acestora de către orice persoană, chiar fără cunoștințe de specialitate și în caz de dubiu, acestea se interpretează în favoarea consumatorului.

În considerarea celor anterior expuse, recurenta a solicitat casarea deciziei atacate, cu consecința menținerii sentinței tribunalului.

La 17 mai 2018, așa cum atestă dovada de înmânare aflată la dosarul de recurs, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte, care a depus întâmpinare.

Prin întâmpinarea depusă la 28 iunie 2018, aflată la dosarul de recurs, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac exercitată de reclamantă, motivat de faptul că valoarea litigiului nu depășește pragul de 1.000.000 RON, în considerarea deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat.

La 5 iulie 2018, întâmpinarea a fost comunicată recurentei, așa cum rezultă din procesul-verbal de înmânare aflat la dosar, fără ca recurenta să depună răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta a formulat un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prima critică a recurentei-reclamante vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzelor cuprinse în art. 1.1 lit. b) și art. 6.1 din contractul de credit nr. x/08.06.2007, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a achita un comision de procesare.

În esență, se invocă faptul că aceste clauze nu au fost negociate, fiind încălcate dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Recurenta susține și că, prin aceste clauze, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât aceste clauze nu îndeplinesc cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

În primul rând, instanța supremă reține că aspectele privind negocierea contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

În ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13). Instanța de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, contrar susținerilor recurentei, ci a analizat clauza în discuție din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, instanța supremă reține că recurenta invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de procesare. În esență, se susține că această clauză nu îndeplinește cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei în discuție, instanța de apel a statuat că dispoziția contractuală vizată îi permite recurentei consumatoare să evalueze consecințele economice care decurgeau din aceasta, această clauză stabilind în mod precis cuantumul comisionului de procesare, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestuia.

Astfel, instanța de apel a reținut că, din menționarea în cuprinsul clauzei prevăzute la art. 1.1 lit. b) și art. 6.1 din contractul de credit că acest comision de procesare este de 1,5%, aplicabil la valoarea totală a facilității, respectiv suma de 877,74 CHF, precum și a datei scadente a acestui comision, respectiv la data creditării contului împrumutatului cu suma facilității, precum și a modalității de plată, respectiv prin deducerea acestuia din suma facilității, se poate concluziona că această clauză conține toate elementele necesare pentru deplina informare a reclamantei, deoarece reclamanta cunoștea la momentul încheierii contractului care este valoarea economică a acestei obligații asumate prin raportare la valoarea sumei împrumutate.

Instanța supremă reține că, fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților. Mai mult, instanța de apel a reținut corect că nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x/08.06.2007 nu interzicea perceperea unui comision de procesare credit.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de procesare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reține că instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că, denumirea comisionului de procesare înseamnă în mod evident pentru orice persoană chiar fără pregătire economică, că este vorba despre un cost perceput pentru procesarea cererii de credit, adică pentru tot ce presupune verificarea condițiilor pe care le îndeplinește solicitantul în funcție de tipul de credit pentru care optează. Astfel, a reținut că perceperea acestor costuri nu este contrară principiului bunei-credințe în raporturile dintre părți.

Prin urmare, așa cum a statuat CJUE în cauza C-621/17, simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuție, referitoare la comisionul de procesare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatoarei recurente, în contradicție cu cerința de bună-credință. Așadar, această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi respinsă.

O altă critică a recurentei, subsumată motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 1 pct. 2 și 3, art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/200 cu privire la clauza care instituie dobânda contractuală.

Instanța supremă reține că, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind dobânda revizuibilă, stipulate la art. 4.1 lit. b), art. 4.2-4.4 și să fie obligată pârâta la plata contravalorii diferenței de dobândă achitată în mod nedatorat ce depășește rata fixă stabilită de 4,90% p.a. de la data creditării până la eliminarea clauzelor din contract sau echivalentul în RON la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 5996/2016 din 05 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.3 teza a II-a, respectiv prevederea referitoare la posibilitatea băncii de a "modifica valoarea dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a băncii", prin raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, soluție menținută și prin decizia atacată cu recurs.

Prin urmare, criticile recurentei-reclamante care vizează dovedirea caracterului abuziv al clauzei 4.3 din contractul de credit, ca urmare a lipsei unor criterii obiective de majorare a ratei dobânzii variabile sunt, pe de o parte, lipsite de interes din această perspectivă, iar pe de altă parte, sunt străine de considerentele instanței de apel, care a schimbat doar soluția primei instanțe de obligare a pârâtei să restituie reclamantei sumele achitate, cu titlu de dobândă, în temeiul clauzei cuprinse în art. 4.3 teza II din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/08.06.2007.

Critica recurentei privind faptul că instanța de apel ar fi apreciat greșit că instanța de judecată nu poate interveni în acordul de voință al părților și să modifice conținutul convenției acestora în mod unilateral este nefondată, atât timp cât legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864, aplicabil contractului supus analizei), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. Însă, așa cum corect a reținut și instanța de apel, în dreptul român aplicabil raporturilor juridice deduse judecății nu exista o astfel de dispoziție supletivă.

Înalta Curte face trimitere la hotărârea din 25 noiembrie 2020, pronunțată în cauza C-269/2019 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a statuat că:

"[…] în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut […] și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca. […] nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților […]".

Prin urmare, ipotezele în care instanțele naționale pot acorda părților posibilitatea de a negocia (nu de a accepta clauze impuse de instanță) în privința unui mod de calcul al dobânzii, ca și remediu pentru înlăturarea consecințelor deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca, sunt acelea în care, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile, contractul de credit semnat între părți nu mai poate continua, situația nefiind incidentă în speță, întrucât între părți au intervenit trei acte adiționale, la 13.05.2009, 26.05.2011 și 21.07.2011, prin care au fost modificate clauzele ce instituie dobânda contractuală și ale căror dispoziții nu au format obiectul contestației recurentei.

Prin urmare, și această critică va fi respinsă ca nefondată.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2241A din 6 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2241A din 6 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2021.