ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 306/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. și pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

- să constate nulitatea absoluta a clauzelor înscrise la art. 2.4, 3.1.2 lit. c), 4.1, 4.3 din Condiții generale ale Convenției de credit nr. x/10.04.2008 și art. 6 alin. (2) si 3 din Condiții Speciale, ca fiind abuzive;

- să se dispună restituirea diferențelor de curs valutar dintre cotațiile proprii ale băncii din momentul tragerii creditului și cotațiile cursului valutar CHF din momentul semnării, suma la care urmează să se calculeze si dobânda legală aferentă,calculată de la data încasării sumei nedatorate și până Ia achitarea integrală a acesteia de către pârâta;

- să se dispună "înghețarea" efectuării plaților in temeiul Convenției de credit nr. x/10.04.2008, la valoarea leu/CHF din momentul semnării, respectiv de 2,3296 RON/CHF;

- obligarea pârâtei să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus menționat funcție de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,3296 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare, reclamanții urmând sa achite ratele aferente creditului contractat la valoare leu/CHF anterior menționată;

- obligarea pârâtei să plătească reclamanților sumele achitate în plus în temeiul contractului sus menționat, rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit(2,3296 RON), sume la care urmează să se calculeze si dobânda legală aferentă, calculată de Ia data încasării fiecărei sume nedatorate și până Ia achitarea integrală a acestora de către pârâta;

- interpretarea dobânzii contractuale de la art. 3 lit. a) ca fiind fixă pe toată durata derulării contractului.

Tribunalul București, secția a VI - a civilă prin sentința civilă nr. 1641 din 16.03.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 736 din 30 martie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții - reclamanți A. și B. în contradictoriu cu intimata -pârâtă S.C. C. S.A, împotriva sentinței civile nr. 1641 din 16.03.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii reclamanții A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că instanța de apel a dat o interpretare greșita textelor de lege aplicabile în materia dedusă judecății, în ceea ce privește principiul nominalismul monetar prevăzut de dispozițiile art. 1578 C. civ. având in vedere faptul că normele relative la nominalismul monetar sunt supletive și că orice alte norme supletive, ele nu se impun părților, ci sunt menite să suplinească voința părților.

Totodată, susțin recurenții-reclamanți, instanța a dat o interpretare greșita legislației privind obligația băncii de informare a consumatorului, legislației privind practicile înșelătoare sau agresive ale profesioniștilor, precum si legislației privind produsele defectuoase și reclama deceptivă.

În ceea ce privește interpretarea greșită dată principiului nominalismului monetar, recurenții-reclamanți susțin că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. nu se poate supune analizei sub aspectul caracterului abuziv, o clauză care reflectă sau transpune în contract dispoziții legale sau norme administrative obligatorii. Textul din legea noastră, care transpune un principiu din Directiva clauzelor abuzive (93/13/CEE), se referă la acele clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care părțile - niciuna dintre ele - nu le pot evita. Contractul este, în astfel de situații, total sau parțial reglementat de lege.

Recurenții-reclamanți consideră că întrucât principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident că el nu intră sub incidența și nici în înțelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii". De aici concluzia evidentă că o clauză relativă la riscul valutar, chiar dacă reflectă în contract principiul nominalismului monetar, poate să fie supusă analizei sub raportul caracterului său abuziv.

În opinia recurenților - reclamanți principiul nominalismului monetar nu interzice înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula originară care o permite în caz de fluctuație a cursului.

După prezentarea unor opinii teoretice privind aplicabilitatea art. 1579 alin. (3) C. civ., recurenții-reclamanți au susținut că în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuație a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs înghețat la nivelul celui din data acordării creditului.

Recurenții-reclamanți consideră că principiul nominalismului monetar protejează debitorii față de creditorii tentați de cămătărie și după prezentarea unor opinii privind contractul de credit, apreciază că, a susține că un contract de credit de consum este un simplu contract de împrumut căruia i s-ar aplica principiul nominalismului monetar din vechiul C. civ., cu ignorarea sau înlăturarea normelor speciale privitoare la interzicerea clauzelor abuzive, înseamnă a spune ca acest împrumut este unul de tip cămătăresc.

Referitor la clauzele privind riscul valutar, recurenții-reclamanți consideră că este abuzivă clauza prevăzută la art. 2.4 din Condițiile generale ale convenției de credit, întrucât răspunderea civilă delictuală a băncilor se materializează prin suportarea riscului valutar de către bănci, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat în urma nerespectării de către bănci a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere, avertizare și stabilirea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

În opinia recurenților-reclamanți, întrucât diferența de curs între cumpărarea și vânzarea valutei este atât de mare, iar banca a ascuns informații esențiale relative la riscul de depreciere a monedei naționale, este evident că este vorba de o clauză care provoacă un dezechilibru semnificativ, deci este abuzivă, urmând a fi lăsată fără efect.

Recurenții-reclamanți consideră că acțiunile privind înghețarea cursului francului elvețian sunt întemeiate nu numai pe legislația privind clauzele abuzive, ci și pe cea privind obligația băncii de informare a consumatorului, pe legislația privind practicile înșelătoare sau agresive ale profesioniștilor, precum și pe legislația privind produsele defectuoase și reclama deceptivă, aspecte pe care instanța de apel nu Ie-a avut in vedere.

Cu privire la clauza 3.1.2 lit. c) din Condiții generale ale Convenției de credit nr. x/10.04.2008C) și art. 6 alin. (2) și (3) din Condiții Speciale, recurenții - reclamanți apreciază că, instanța de apel a dat o interpretare greșită textelor de lege aplicabile.

Astfel, recurenții-reclamanți consideră că, deși dobânda ar trebui să fie fixă, prin voința unilaterală a băncii, aceasta a devenit variabilă, formulat unilaterală stabilită de bancă fiind LIBOR CHF la 3 lui + marja 3,39 p.a., însă contractul trebuie interpretat în sensul că dobânda este fixă, din moment ce tipul de dobândă nu este clar specificat în contract, întrucât o astfel de interpretare este in favoarea celui care se obligă, drept urmare, recurenții-reclamanți solicită să se interpreteze dobânda contractuală de la art. 3 lit. a) ca fiind fixă pe toată durata derulării contractului.

Pentru aceste motive, recurenții - reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și constatarea nulității absolute a clauzelor înscrise la art. 2.4, 3.1.2 Ut. c), 4.1, 4.3 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr.: 0146060/10.04.2008 și art. 6 alin. (2) si 3 din Condiții Speciale, ca fiind abuzive, obligarea pârâtei la restituirea diferențelor de curs valutar dintre cotațiile proprii ale băncii din momentul tragerii creditului și cotațiile cursului valutar CIIF din momentul semnării, în suma de 18.569,30 RON, conform expertizei extrajudiciare, la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă plus indicele de inflație, calculată de la data încasării sumei nedatorate și până la achitarea integrală a acesteia de către pârâtă; să dispună "înghețarea" efectuării plăților în temeiul Convenției de credit nr. x/10.04.2008, la valoarea leu/CHF din momentul semnării, respectiv de 2,3074 RON/CHF; obligarea pârâtei să plătească reclamanților sumele achitate în plus în temeiul contractului sus menționat, rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit, în sumă de 262.469,48 RON conform expertizei extrajudiciare, precum și orice altă sumă care va mai fi încasată cu acest titlu după efectuarea expertizei, la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă plus indicele de inflație, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora de către pârâtă; obligarea pârâtei să interpreteze dobânda contractuală de la art. 3 lit. a) ca fiind fixă pe toată durata derulării contractului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă Banca Românească S.A. a invocat inadmisibilitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 19 septembrie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2020 s-a admis în principiu recursul și s-a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, iar ulterior prin încheierea din data de 5 martie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Urmare a soluționării cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin rezoluție, judecata recursului a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenți în memoriul de recurs, care vizează lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum și cu privire la lipsa informării și a negocierii clauzelor contractuale, acesta având, în opinia recurenților, caracterul unui contract de adeziune, nu pot fi reținute, de vreme ce soluția curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurenților-reclamanți referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"27. (…) împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

(...)

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri.

Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, curtea de apel a reținut în mod corect că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică dispozițiile art. 2 și 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar, iar obligativitatea restituirii împrumutului în moneda în care a fost acordat nu face altceva decât să reflecte dispozițiile dreptului intern, respectiv, principiul nominalismului monetar,

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Referitor la obligația de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reține că pârâta avea obligația de informare corectă și completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esențiale ale contractului, însă variația cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuțiile ei privind informarea clienților.

Totodată, se reține că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluția cursului de schimb, iar fluctuațiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar și de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanței de apel, se reține că obligația de informare nu presupune depășirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget și să se substituie voinței consumatorului în alegerea unui produs.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că în privința hotărârii atacate nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 736 din 30 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 736 din 30 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2021.