ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1034/2021

Ședința publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 22 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 1393/2016 din 19 mai 2016, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 8 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 16 mai 2008 și a clauzei de la art. 1 pct. 1 lit. t) din actul adițional; a stabilizat cursul de schimb CHF/leu la momentul semnării contractului, pentru toată perioada contractuală, plata ratelor lunare urmând a se face în moneda națională, cu suportarea riscului valutar în cote egale de ambele părți; a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamantă a 50% din sumele încasate cu titlu de diferență între cursul valutar de la data fiecărei plăți și cel de la data încheierii contractului; a constatat caracterul abuziv nulitatea absolută a clauzei de la art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 2.384,56 CHF, în echivalent în RON la data plății și la modificarea graficului de rambursare; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.A. a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 171 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței primei instanțe și a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiate și capetele de cerere având ca obiect: constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 8 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 16 mai 2008 și a clauzei de la art. I pct. 1 lit. t) din actul adițional; stabilizarea cursului de schimb CHF/leu și restituirea de către pârâtă a 50% din sumele încasate cu titlu de diferență între cursul valutar de la data fiecărei plăți și cel de la data încheierii contractului; obligarea pârâtei la modificarea graficului de rambursare;

Prin aceeași decizie s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În motivarea recursului, autoarea căii de atac a susținut, în esență, că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 38 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și cu nerespectarea deciziilor C.J.U.E., pronunțate în cauzele C-186/16, C-92/11, C-34/13 și a deciziei nr. 62/2017, pronunțată de Curtea Constituțională.

În concret, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a constatat în mod greșit că a operat excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, obligația de restituire a creditului în moneda CHF neputând fi analizată din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Pentru a opera această excludere este necesar ca prevederea contractuală să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar acestea trebuie să fie obligatorii.

După ce a evocat o serie de considerente din deciziile C.J.U.E., pronunțate în cauzele C-34/13 și C-92/11, autoarea recursului a învederat că este necesar a se stabili dacă norma legală este sau nu obligatorie.

Recurenta-reclamantă a arătat că nu este relevantă împrejurarea dacă părțile au derogat sau nu de la o normă legală, ci dacă ar fi putut să o facă. Or, nicio normă de drept nu interzicea perfectarea unui acord cu privire la moneda de restituire a creditului. Așadar, principiul nominalismului nu este reglementat printr-o normă obligatorie.

Autoarea recursului a învederat că, în interpretarea dată Directivei nr. 93/13/CEE în cauza Andriciuc, C.J.U.E. a ilustrat caracterul esențial al obligației de informare ce revine profesionistului, precum și sancțiunea nerespectării acestei obligații.

Or, o interpretare în sens contrar, conform căreia obligația de informare nu ar viza și eventualele fluctuații de curs valutar, ar contraveni dezlegării date de C.J.U.E. în cauza anterior evocată.

În continuare, recurenta-reclamantă a subliniat că informarea consumatorului nu trebuie să fie strict formală și nici raportată la simpla achiesare a acestuia la contractarea unui credit în franci elvețieni.

Astfel, informarea trebuie să evidențieze efectele concrete ale clauzei de risc valutar, să permită înțelegerea faptului că moneda poate suferi aprecieri sau deprecieri, precum și evaluarea consecințelor pe care le-ar avea asupra executării contractului.

Autoarea recursului a mai arătat că este irelevantă împrejurarea reținută de instanța de apel în sensul că suma împrumutată a fost pusă la dispoziția împrumutatului în RON și nu în moneda stipulată în contractul de credit.

Astfel, această împrejurare nu este susceptibilă să modifice caracterul esențial al obligației, rezultând din clauza de risc valutar, de a rambursa creditul în CHF.

Recurenta-reclamantă a susținut că, deși clauza risc valutar reflectă principiul nominalismului, caracterul supletiv al normei care reglementează acest principiu determină inaplicabilitatea excepției instituite de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Astfel, revine instanței obligația de a verifica în ce măsură clauza de risc valutar, deși intră în sfera obiectului principal al contractului, este exprimată în mod clar și inteligibil.

Or, caracterul clar și inteligibil privește atât modul de redactare a clauzei, cât și informarea în faza precontractuală privind consecințele economice ale clauzei.

Conform deciziei C.J.U.E., pronunțată în cauza Andriciuc, în cazul în care o instituție financiară acordă un împrumut într-o monedă străină, aceasta trebuie să furnizeze împrumutatului informații suficiente pentru a-i permite adoptarea unei decizii prudente și în cunoștință de cauză.

Astfel, profesionistul trebuie să comunice consumatorului orice informație pertinentă, care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale unei clauzei asupra obligațiilor sale financiare.

În concret, obligația de informare trebuia materializată în sensul oferirii consumatorului a unei proiecții asupra costurilor pe care urmează să le suporte în cazul în care cursul de schimb valutar va crește.

Or, în prezenta cauză, Banca nu a furnizat împrumutatului nicio informație cu privire la efectele clauzei de risc valutar.

Autoarea recursului a învederat că Banca a stipulat obligația de a achita ratele în moneda creditului, fără a limita întinderea acestei obligații. Ca urmare a dublării valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, contractul de credit a dobândit un caracter excesiv de oneros, de natură a conduce la încălcarea criteriului echivalenței prestațiilor.

La data încheierii contractului, profesionistul avea atât cunoștințele și mijloacele necesare pentru a evalua riscul inerent al contractului, cât și posibilitatea de a-l comunica consumatorului.

Astfel, dezechilibrul semnificativ s-a produs încă de la momentul încheierii contractului, chiar și în ipoteza în care profesionistul nu a putut să prevadă transformarea riscului inerent într-unul supraadăugat.

Recurenta-reclamantă a susținut că, prin raportare la modul în care a fost interpretată Directiva nr. 93/13/CEE de C.J.U.E, sunt greșite considerentele privind imposibilitatea instanței de apel de a interveni în contractul de credit.

După ce a evocat o serie de considerente din deciziile pronunțate de C.J.U.E. în cauzele nr. C-482/13, C-484/13, C-485/13, C-487/13, C-377/14, autoarea recursului a arătat că, din interpretarea art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, rezultă că instanțele naționale sunt încurajate să finalizeze judecata în favoarea celui lezat prin inserarea în contract a clauzelor abuzive.

Recurenta-reclamantă a subliniat că decizia atacată este nelegală și prin raportare la teoria impreviziunii, întrucât contravine deciziilor nr. 62/2017 și 623/2016 pronunțate de Curtea Constituțională.

Astfel, considerentele prin care instanța de apel a reținut că teoria impreviziunii nu exista sub imperiul C. civ. din 1864 sunt contrazise chiar de decizia nr. 62/2017 a Curții Constituționale.

Autoarea recursului a arătat că instanța de judecată va putea înlocui clauza de risc valutar cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, de natură a permite restabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile părților contractante, fiind incident art. 970 C. civ. din 1864. Astfel, soluția ce se impune a fi pronunțată în prezenta cauză este ca lipsirea de efecte a clauzei de risc valutar să îmbrace forma împărțirii echitabile a diferențelor de curs valutar față de cursul de la data încheierii contractului.

Recurenta-reclamantă a mai învederat că instanța de apel a omis faptul că aplicarea teoriei impreviziunii constituie o excepție de la principiul disponibilității.

În acest sens, autoarea recursului a arătat că art. 1271 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 permite instanței să dispună adaptarea contractului și atunci când reclamantul a solicitat doar încetarea acestuia, fără să fi formulat și un capăt de cerere subsidiar având ca obiect distribuirea echitabilă între părțile contractante a pierderilor și beneficiilor rezultate din schimbarea împrejurărilor.

După ce a evocat cerințele aplicării teoriei impreviziunii, recurenta-reclamantă a susținut că intervenția instanței de judecată în convenția părților este condiționată de dovedirea unui dezechilibrul contractual major, cauzat de un eveniment exterior conduitei părților și imprevizibil.

Interpretarea corectă a riscului supraadăugat al contractului, în contextul apariției unui eveniment ce transformă obligația consumatorului într-una excesiv de oneroasă, este aceea că se referă la schimbarea împrejurărilor economice ce afectează valoric suma de rambursat, de natură a atrage intervenția instanței de judecată.

În lipsa unei definiții legale a noțiunii de onerozitate excesivă, procentul de 50% de majorare a valorii obligației consumatorului este reținut și propus de legiuitorul european prin Directiva nr. 17/2014.

A considera că, indiferent de variația cursului CHF/leu, împrumutatul trebuie să suporte atât riscul inerent, cât și cel supraadăugat, ar echivala cu lipsirea de conținut a instituției impreviziunii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a menționat că nu este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 15 octombrie 2018 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 14 noiembrie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepția netimbrării capătului de cerere întemeiat pe impreviziune, excepția inadmisibilității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 27 noiembrie 2018 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 07 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 08 octombrie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepțiile nulității și inadmisibilității recursului, formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul recurentei-reclamante și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 171 din 30 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 23 decembrie 2020, recurenta-reclamantă a formulat cerere de repune a cauzei pe rol.

Analizând recursul în cauză, din perspectiva motivelor invocate și a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurenta-reclamantă a criticat soluția instanței de apel de respingere a capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 8.1 din contractul de credit ipotecar nr. x din data de 16.05.2008 și art. I pct. I.1 lit. t) din actul adițional la contractul de credit. Potrivit acestor clauze, împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF.

Criticile redate de recurentă pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE (cauza Andriciuc, C-186/16), art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 1578 C. civ. de la 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 16 mai 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 C. civ. de la 1864. Conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate.

Potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și a unor comisioane.

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului monetar consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 reflectată în clauzele contestate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva C., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, C.J.U.E. a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Rezultă din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutatului de restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurentă clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, cum corect a reținut și instanța de apel, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține, de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu e incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, așa cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenta-reclamantă nu poate invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de instanța de prim control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Criticile recurentei-reclamante privind nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligației de informare în faza precontractuală nu pot fi primite. Publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârilor atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce, de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Or, așa cum s-a arătat mai sus, o asemenea verificarea nu poate fi făcută, de vreme ce clauza care instituie rambursarea împrumutului în moneda în care a fost acordat este prevăzută de o normă supletivă, fiind exclusă din domeniul de aplicare a regimului Directivei 93/13/CEE, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF/Leu, așa cum se urmărește, nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, invocate de recurenții-reclamanți, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în care Curtea a hotărât că, "atunci când constată existența unei clauze abuzive instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia".

Cât privește pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii, reflectată în decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, se impune a face o serie de precizări.

Reclamanta nu a învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși a invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor care impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete distincte de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă, în lumina considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenta se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că, raportat la data încheierii contractului, 16.05.2008, dispozițiile art. 1271 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287-2009 privind C. civ. nu sunt aplicabile în cauză.

Ca parte căzută în pretenții, recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 171 din 30 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1659.26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 aprilie 2021.