ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2551/2020

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă la data de 27 aprilie 2016, sub numărul x/2016, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să pronunțe o hotărâre prin care:

- să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar (paragraful final al art. 6.3. din Contractul de credit ipotecar nr. x din data de 25 aprilie 2007) și să dispună înlăturarea acesteia, cu consecința stabilizării și fixării cursului de restituire a împrumutului la nivelul cursului LEU- CHF afișat de B.N.R. la data de 25 aprilie 2007, respectiv, 2,0292 RON/CHF;

- să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor plătite peste nivelul valorilor stabilite conform capătului de cerere anterior, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, calculată de la momentul la care reclamanta a transmis fiecare dintre aceste sume, până la momentul plății efective;

- să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1. lit. h), j), m), n) și o) din contractul de credit și să dispună înlăturarea acestora;

- să constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, prevăzute de art. 5.1. (posibilitatea pârâtei de a modifica unilateral marja), art. 5.3. din contractul de credit (posibilitatea pârâtei de a modifica unilateral marja), și de paragraful final al dispoziției I.1 din Actul adițional din 17 septembrie 2010 de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, și înlăturarea acestor clauze din contract, cu consecințele:

a) stabilirii nivelului dobânzii la cel prevăzut inițial (LIBOR CHF la 3 luni+ marja de 4%);

b) obligării pârâtei la restituirea tuturor sumelor percepute cu titlu de dobândă peste nivelul stabilit inițial (inclusiv cele percepute prin nerespectarea formulei inițiale, până la emiterea actului adițional din 17 septembrie 2010) și

c) obligării pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume, calculată de la momentul perceperii fiecărei sume, până la momentul plății efective;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă în prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 6709 pronunțată la data de 24 octombrie 2016 în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 6.171 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, la data de 4 august 2017, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI -a civilă.

Prin decizia civilă nr. 2200 A pronunțată la data de 4 decembrie 2017, instanța de apel a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 6709 din data de 24 octombrie, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. București.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor prevăzute de art. 5.1. și 5.3. din contract, în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica dobânda prin modificarea marjei băncii, a obligat pârâta să restituie reclamantei diferența de dobândă rezultată din modificarea marjei băncii, de la 4 p.p./an la 6 p.p./an, dobândă încasată până la data încheierii actului adițional - 17 septembrie 2010, la care se va adăuga dobânda legală de la data încasării și până la momentul restituirii sumelor.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor prev. de art. 7.1 lit. h), m) și o) din contractul încheiat între părți și a respins, în rest cererea.

A obligat reclamanta să plătească pârâtei onorariul de avocat în cuantumul redus de 3000 RON și a obligat intimata să plătească apelantei cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au formulat recurs atât reclamanta, cât și pârâta (devenită C. S.A.), dosarul fiind înregistrat pe rolul secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 26 ianuarie 2018.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat, în cadrul recursului formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei recurate, pe care a considerat-o greșită, sub un prim aspect, din perspectiva interpretării date de instanța de apel efectelor Actului adițional din 17 septembrie 2010 de aliniere a contractul de credit ipotecar la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 afirmând recurenta-reclamantă că acest act nu a intrat niciodată în vigoare, nefiindu-i comunicat, contrar dispozițiilor art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010.

Sub un al doilea aspect, a considerat că instanța de apel a încălcat cele statuate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 27-28 ale hotărârii pronunțate în data de 20 septembrie 2017 în cauza C-186/16 (Andriciuc), prin aceea că a considerat că eventualul caracter abuziv al clauzei privind riscul valutar nu poate fi analizat, deși de la această analiză nu sunt exceptate clauzele ce reflectă principiul nominalismului monetar.

În ceea ce privește primul aspect, referitor la acceptarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor Actului adițional, a susținut că transmiterea, prin intermediul mass-media, a înștiințării privind intrarea în vigoare a unui act normativ nu reprezintă depunerea unei diligențe de către instituția bancară pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.

A făcut trimitere la soluția pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, definitivă, potrivit căreia:

"afișarea notificării în unitățile teritoriale ale Băncii", "postarea notificării pe website-ul Băncii" și "circularea textului sumarizat al notificării" nu satisfac rigorile impuse de O.U.G. nr. 50/2010 privind oferirea către consumatori a unei posibilități reale de a analiza (și accepta ori refuza) un astfel de act adițional.

A susținut că la data de 17 aprilie 2009, cu mai puțin de un an și jumătate înainte de afișarea notificării privind încheierea actului adițional la sucursala băncii din Alexandru Obregia nr. 6, recurenta-pârâtă nu a avut nicio dificultate în a transmite la domiciliul recurentei-reclamante notificarea nr. 8908, prin care dobânda curentă a fost mărită cu două puncte procentuale și, în plus, recurenta-pârâtă încasa lunar, în temeiul art. 1.3. lit. c) din contractul de credit, comisionul de administrare credit în procent de 0.03% din valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanție, sumă apreciată suficientă pentru a acoperi costurile unei scrisori.

A mai precizat că, în perioada de referință, rezultă din extrasul de cont depus la dosar că recurenta-reclamantă nu s-a deplasat lunar la sucursala băncii pentru alimentarea, prin depunere de numerar, a contului deschis în moneda CHF, ci că aceasta a efectuat plățile prin mijloace electronice de transfer.

A mai arătat că, în perioada cuprinsă între data de 5 august 2010 și data de 7 octombrie 2010, nu s-a deplasat la vreo sucursală a recurentei-pârâte.

A susținut că nu a primit Actul adițional prin care creditorul trebuia să alinieze contractul de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, iar termenul acordat creditorilor pentru alinierea contractelor s-a încheiat.

În condițiile în care obligația de notificare a fost în sarcina exclusivă a creditorului, acesta trebuia să demonstreze ca a depus toate diligențele pentru a informa clienții.

Or, având în vedere că recurenta-pârâtă nu a probat că a depus "toate diligențele" cerute de lege, Actul adițional din data de 17 septembrie 2010 a fost în mod eronat considerat a fi valabil încheiat de către instanța de apel.

Sub cel de al doilea aspect, a susținut că, potrivit paragrafelor 27 și 28 ale hotărârii pronunțate în cauza C-186/16 a Curții de Justiție a Uniunii Europene:

"trebuie amintit că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (fiecare categorie trebuind a fi obligatorie, iar nu doar cea de-a doua), Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând "deja ca această excludere presupune îndeplinirea a doua condiții. Pe de o parte, clauza contractuala trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.".

A considerat că în dreptul românesc, toate actele cu putere de lege sunt obligatorii, termenul "obligatoriu" din hotărâre vizând, în realitate, imperativitatea normei reflectate în respectiva clauză.

Or, principiul nominalismului monetar a fost consacrat din punct de vedere legislativ printr-o normă cu caracter dispozitiv, iar nu imperativ.

Pe cale de consecință, a susținut că dispozițiile art. 6.3. din contractul de credit ipotecar reflectă o normă legală care nu are caracter imperativ, ceea ce înseamnă că analizarea eventualului caracter abuziv al clauzei de risc valutar nu este exclusă de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993.

A solicitat instanței de recurs să constate interpretarea și aplicarea greșită a celor statuate, sub acest aspect, de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene și să dispună casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Recurenta- pârâtă B. S.A., actuala C. S.A., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București.

În rejudecare, a solicitat ca instanța de apel să pronunțe o decizie prin care să respingă apelul formulat de recurenta-reclamantă și să mențină, ca legală și temeinică, sentința civilă nr. 6709 din data de 24 octombrie 2016 pronunțată în dosar de către Tribunalul București,

După prezentarea unor aspecte referitoare la situația de fapt a cauzei, recurenta pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 din Directiva 93/13/CEE și ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Sub un prim aspect, a corelat conținutul textelor legale menționate cu prevederile O.G. nr. 21/1992, care precizează că dobânda anuală efectivă intră în costul total al creditului (format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu Contractul de Credit si care sunt cunoscute de creditor").

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă și comisioane sau costuri, inclusiv la riscul valutar, sunt elemente ce formează costul total al creditului, împreună cu marja de profit a băncii (constând într-o fracțiune din rata dobânzii), toate reprezentând prețul creditului, componentă esențială a obiectului contractului de credit.

În consecință, a apreciat că prețul unui serviciu (așa cum este dobânda, dar și moneda creditului și comisioanele aferente) nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, interpretarea contrară contravenind dreptului european

A susținut, de asemenea, că prevederile contestate au fost redactate în mod clar și inteligibil, deoarece sunt formulate corect din punct de vedere gramatical, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat neavând nevoie de cunoștințe juridice sau economice de specialitate pentru înțelegerea consecințelor lor economice.

A arătat că aceste prevederi transpun în contractul de credit regulile de drept comun în materia împrumutului de bani cu dobândă, stipulate în C. civ. 1865.

În consecință, a considerat că aceste clauze nu pot fi controlate din perspectiva caracterului abuziv, în mod greșit procedând instanța de apel, din perspectiva interpretărilor date prevederilor interne și europene.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, a considerat că instanța de apel ar fi trebuit să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel nu a ținut seama de motivația băncii cu privire la modificarea dobânzii și a marjei, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, majorările de dobândă datorându-se modificării condițiilor pieței, a costurilor de finanțare, precum și a costurilor cu rezervele minime obligatorii.

A arătat că, în momentul în care a fost nevoită să majoreze marja băncii, deși recurenta-reclamantă a avut opțiunea/posibilitatea legală ca, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, să declare că nu acceptă noile rate ale dobânzii (și să restituie creditul utilizat prin refinanțarea soldului, fără plata vreunui comision pentru rambursare anticipată), aceasta nu a denunțat majorarea de ratei, ci a ales continuarea relațiilor contractuale cu banca.

Totodată, a considerat că instanța de apel nu a ținut seama de textul alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, neobservând că banca a comunicat în scris recurentei-reclamante atât intenția sa de a modifica rata dobânzii, cât și posibilitatea/libertatea împrumutatei de a rezilia contractul in termen de 30 de zile, sens în care a arătat că prevederile legale la care a făcut referire nu impun ca motivația întemeiată (care a stat la baza intenției de a modifica marja băncii și, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivația să existe, condiția fiind îndeplinită.

A considerat că instanța de apel a făcut și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nefiind îndeplinită condiția clauzei ce nu a fost negociată cu consumatorul.

În opinia recurentei-pârâte, fără un prim gest din partea consumatorului, prin care acesta să anunțe că doreste inițierea unor discuții pe marginea clauzelor contestate, nu putea fi vorba de o negociere directă între părți, subliniind că banca a dat posibilitatea reclamantei să influențeze clauzele contractului, nu a împiedicat-o să propună schimbări/modificări ale clauzelor și, prin urmare, a respectat obligația ce-i incumbă, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere că prevederile clauzei contestate de recurenta-reclamantă: (i) sunt clare și fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil); (ii) au fost însușite de către împrumutată prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante, potrivit art. 969 din C. civ. din 1864 și (iii) au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta, a apreciat că asumarea riscului doar de către bancă contravine esenței contractului de împrumut, care este un contract comutativ.

Totodată, a precizat că în cauză nu este îndeplinită nici condiția clauzei contrare bunei-credințe și nici condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ.

A susținut că instanța de apel a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 970 din C. civ. privind buna credință, noțiunea fiind clarificată prin dispozițiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007 referitoare la conduita consumatorului mediu.

De asemenea, cu referire la criteriul dezechilibrului contractual, a menționat că, pentru a putea fi reclamat un astfel de dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, ar trebui să lipsească contraprestația pentru dreptul corelativ al unei părți contactate.

A considerat că în prezenta cauză nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, pentru că nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat în aceeași monedă în care s-a acordat împrumutul, împreună cu dobânda bancară.

În argumentarea neîndeplinirii criteriului dezechilibrului contractual, a făcut referire la faptul că, pe de o parte, la momentul semnării contractului de credit, recurenta-reclamantă a considerat creditele în CHF cu dobândă variabilă a fi mai avantajoase, prin prisma unor considerente de oportunitate proprii, iar, pe de altă parte, banca a oferit toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale privind caracteristicile creditelor propuse, inclusiv informațiile privind nivelul și modalitatea de variație a dobânzii, categorii de venituri eligibile și grad maxim de îndatorare, comisioane aplicabile și orice alte informații relevante solicitate de reclamantă.

În al treilea rând, a formulat susținerea că prevederile din contractul de credit referitoare la cazurile de neîndeplinire (art. 7.1 lit. h), m), o) nu sunt abuzive, ci reprezintă clauze contractuale stabilite de părți în momentul încheierii contractului de credit, al căror scop principal era acela de a asigura recurenta-pârâtă de recuperarea sumei împrumutate, în situația în care împrumutata nu putea să își mai onoreze obligațiile contractuale.

A apreciat că prevederile art. 7.1. și art. 7.2 sunt redactate în mod clar și inteligibil, intimata reclamantă având posibilitatea de a le înțelege conținutul, încă de la data semnării contractului, ca atare, aceste dispoziții nu constituie clauze abuzive, deoarece nu creează un dezechilibru semnificativ între pozițiile părților și, totdată, nu sunt contrare bunei credințe.

A arătat că aceste dispoziții contractuale prevăd pași suplimentari pe care banca trebuie să îi parcurgă înainte de a-și exercita dreptul de reziliere a contractului, pentru a da posibilitatea împrumutatei să remedieze orice potențială problemă și a subliniat că prevederile art. 7.1 sunt afectate de condiția suspensivă a neexecutării obligațiilor contractuale, învederând că anularea ipotetică a acestei clauze ar duce la imposibilitatea băncii de a mai putea urmări debitorul/debitorii care nu-și mai execută obligațiile asumate contractual.

La data de 15 februarie 2018, recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului formulat de reclamantă, ca nefondat, precum și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei recurate, cu excepția dispozițiilor din decizie ce au făcut obiectul recursului formulat de pârâtă.

La rândul său, recurenta-reclamantă a solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 2 martie 2018, respingerea recursului formulat de pârâtă, ca nefondat, precizând, totodată, că cel de al treilea capăt al cererii de recurs este inadmisibil.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, magistratul asistent raportor apreciind că acestea sunt admisibile.

Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de din 16 mai 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate în cauză.

Judecata cauzei a fost suspendată, prin încheierea pronunțată la data de 3 octombrie 2019 de către instanța de recurs, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Urmare repunerii pe rol a cauzei, în baza rezoluției din data de 22 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a acordat termen în dosar la data de 10 decembrie 2020, pentru reluarea judecății.

Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Sub aspectul situației de fapt lămurite în fața instanțelor de fond, se reține că la data de 25 aprilie 2007, între recurenta-reclamantă, în calitate de împrumutat, și recurenta-pârâta B. S.A., actuala C. S.A., în calitate de creditor, a fost încheiat contractul de credit ipotecar nr. x, recurenta-reclamantă formulând o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, în cadrul căreia a contestat o serie de clauze contractuale referitoare la risc valutar (paragraful final al art. 6.3. din contract), la neîndeplinirea contractului (clauzele prevăzute la art. 7.1. lit. h), j), m), n) și o) din contract) și la dobândă (art. 5.1., 5.3 din contract și paragraful final al dispoziției I.1 din Actul adițional din 17 septembrie 2010),

A solicitat să se dispună înlăturarea clauzelor de mai sus, considerate abuzive, stabilizarea și fixarea cursului de restituire a împrumutului la nivelul cursului LEU- CHF afișat de B.N.R. la data de 25 aprilie 2007, respectiv, 2,0292 RON/CHF.; restituirea de către recurenta-pârâtă a tuturor sumelor plătite peste nivelul valorilor stabilite inițial, stabilirea nivelului dobânzii la cel prevăzut inițial (LIBOR CHF la 3 luni+ marja de 4%), restituirea tuturor sumelor percepute cu titlu de dobândă peste nivelul stabilit inițial (inclusiv cele percepute prin nerespectarea formulei inițiale, până la emiterea actului adițional din 17 septembrie 2010) și plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume, calculată de la momentul perceperii fiecăreia și până la momentul plății efective.

În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A., din perspectiva criticii încadrate în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 de către instanța de apel, se reține că se invocă stabilirea eronată a intrării în vigoare, respectiv comunicării Actului adițional din data de 17 septembrie 2010 de aliniere a contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, întrucât, în esență, recurenta-pârâtă nu a probat că a depus "toate diligențele" cerute de lege pentru a notifica recurenta-reclamantă privind încheierea actului adițional.

Analizând argumentele prezentate de recurentă, Înalta Curte constată că aceasta este nemulțumită, în realitate, de modul de analiză și interpretare de către instanța de apel a probelor administrate, invocându-se o greșită evaluare a acestora, prin ignorarea apărărilor recurentei-reclamante.

Aspectele legate de dovedirea depunerii de diligențe de către recurenta-pârâtă în vederea comunicării sau notificării actului adițional la contractul de credit, urmare aparției O.U.G. nr. 50/2010, de nedeplasarea recurentei-reclamante la sediile recurentei-pârâte sau concluzia instanței de apel, întemeiată pe propria interpretare a probelor administrate în dosar, privind încheierea valabilă și intrarea în vigoare a acestui act adițional reprezintă elemente caracteristice stării de fapt specifice speței, recurenta-reclamată urmărind, în realitate, revizuirea acesteia, astfel cum rezultă și din conținutul criticilor formulate.

În acest sens, se observă că argumentele aduse în susținerea acestui motiv de recurs se referă la materialul probatoriu administrat, despre care se susține că a fost greșit valorificat, și la presupusa nevalorificare de către instanța de apel a apărărilor recurentei-reclamante.

În acest context, critica formulată tinde la reanalizarea situației de fapt conturate în speță, în cadrul căreia instanța de apel a stabilit că recurenta-pârâtă a făcut dovada îndeplinirii tuturor diligențelor pentru informarea recurentei-reclamante cu privire la semnarea actului adițional, că banca nu avea obligația de a trimite individual notificările la domiciliile consumatorilor, legea conferind acesteia dreptul de a opta în favoarea oricărei modalități de informare, și că recurenta-pârâtă nu a primit nici un răspuns din partea recurentei-reclamante privind încheierea actului adițional, devenind incidente dispozițiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora nesemnarea de către consumator a actelor adiționale este considerată acceptare tacită, nemaiputându-se reține prezumția caracterului nenegociat al acetui act adițional, despre care fac vorbire dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, apare ca inadmisibilă în recurs critica mai sus menționată, referitoare la modul de apreciere al instanței de recurs, prin prisma probelor, asupra elementului valabilei încheieri a actului adițional din data de 17 septembrie 2010 la contractul de credit, parte componentă a situației de fapt stabilită de instanța de apel.

O a doua critică a recurentei-reclamante se referă, în esență, la greșita aplicare și încălcare, de către instanța de apel, a considerentelor hotărârii pronunțate la data de 20 septembrie 2017 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (Andriciuc), prin aceea că instanța a considerat că nu poate fi analizat eventualul caracter abuziv al clauzei prevăzute în art. 6.3 din contract (așa-numita clauză de "risc valutar"), susținând recurenta-reclamantă că, dimpotrivă, această analiză poate viza clauzele ce reflectă principiul nominalismului monetar.

Potrivit art. 6.3 din contract, împrumutatul este obligat să constituie suma necesară rambursărilor în contul deschis la bancă, în valuta prevăzută de graficul de rambursare, francul elvețian (CHF).

Înalta Curte reține că, în speță, contractul de credit ipotecar în discuție a fost încheiat la data de 25 aprilie 2007, fiind guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului, în forma în vigoare la acea dată, respectiv de dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 12/1992, Legii nr. 296/2004 și ale Legii nr. 289/2004.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor referitoare la împrumutul de consumație cu dobândă din C. civ. din 1864, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Legea nr. 193/2000 transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, astfel că, interpretarea prevederilor acestei legi, inclusiv în ceea ce privește domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei menționate și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În aceste condiții, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății, potrivit căruia:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Prin urmare, dispozițiile contractuale privind riscul valutar reflectă o dispoziție de drept național de natură supletivă, care se aplică între părțile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței conferite de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

În cauza C-81/19, prin hotărârea din 9 iulie 2020, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între dispozițiile imperative, care se aplică independent de alegerea părților contractante și dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărâre).

Prin aceeași hotărâre, Curtea a adus în sprijinul jurisprudenței sale anterioare argumente suplimentare, cum ar fi acela că stabilirea, de către legiuitorul național, a unui echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în privința anumitor contracte nu constituie:

"o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Altfel spus, controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională nu este permis judecătorului național.

Totodată, Curtea a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește excluderea din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE a unei astfel de clauze, în temeiul art. 1 alin. (2) (pct. 35). În egală măsură, s-a arătat că este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărâre).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directivă, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, a fost preluat în legea națională prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Ca atare, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În consecință, nu sunt întemeiate susținerile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, prin prisma considerentelor hotărârii pronunțate în cauza C-186/16 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, clauza de risc valutar neputând face obiectul verificării instanței sub aspectul caracterului abuziv, după cum nu pot fi verificate nici aspectele legate de încadrarea clauzei în cerințele prevăzute de art. 4 alin. (6) sau de îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege.

Întrucât nicuna din criticile recurentei-reclamante nu pot fi reținute, instanța va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fosta B. S.A.), din conținutul primei critici invocate se reține că recurenta-pârâtă a susținut, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că hotărârea instanței de apel s-a întemeiat pe o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin corelare cu definiția costului creditului conținută de prevederile O.G. nr. 21/1992 (art. 2 pct. 24), apreciind recurenta că o clauză referitoare la dobândă include un element care formează prețul creditului (dobânda plus marja de profit a băncii), astfel încât, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, interpretarea contrară contravenind dreptului european aplicabil.

Aspectul anterior menționat a fost invocat și prin întâmpinarea formulată de pârâtă în fața instanței de apel, care a răspuns argumentelor învederate de părți prin motivele de apel, respectiv prin întâmpinare, că:

"pentru a fi incidente dispozițiile menționate anterior, trebuie să fie vorba ori de o clauză asociată obiectului principal al contractului (în sensul de prestație esențială), ori de o clauză care să vizeze caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora(….) în privința clauzelor referitoare la variația dobânzii, Curtea apreciază că acestea privesc obiectul contractului, reținându-se incidența dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 ce impun verificarea cu prioritate a caracterului clar și inteligibil.".

Se reține, mai întâi, faptul că semnarea contractului de credit în discuție a avut loc la data de 25 aprilie 2007, aspect care determină aplicabilitatea dispozițiilor legale în vigoare la această dată.

La data încheierii contractului de credit era în vigoare Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice (abrogată, ulterior, prin art. 90 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010) care prevedea, la art. 2 pct. d), că toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli, formează costul total al creditului la consumator, iar la pct. e) menționa că acest cost total al creditului la consumator se exprimă în dobânda anuală efectivă.

Textul art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, pe care îl evocă recurenta-pârâtă, a fost introdus prin O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, astfel că nu este aplicabil contractului de credit încheiat de părți.

Cât privește Legea nr. 193/2000, act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, aceasta nu includea, în forma aplicabilă la data semnării contractului, cauza de excludere de la verificarea caracterului abuziv la care se referă recurenta-pârâtă în cadrul criticii analizate, textul art. 4 alin. (6) din lege fiind introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Așadar, până la finele anului 2007, legea română nu a transpus în dreptul intern art. 4 alin. (2) din Directivă, ci doar ulterior acestei date, odată cu introducerea alin. (6) al art. 4 din Legea 193/2000.

Prin urmare, nimic nu se opune analizei caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobândă, prestație esențială a contractului de credit, dar nu pentru motivele arătate de instanța de apel, întrucât problematica legată de modul de aplicare a textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, neaplicabil speței, nu este relevantă cauzei.

Acest aspect trebuie analizat însă din perspectiva legislației europene, datorită existenței Directivei, astfel că în mod corect a făcut referire instanța de apel la hotărârea din data de 26 februarie 2015 pronunțată în cauza C-143/13 a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva României), cauză ce a avut ca obiect, similar prezentului dosar, analiza caracterului abuziv al clauzelor unor contracte de credit încheiate în martie 2008, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 363/2007 și textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Este relevant cauzei paragraful 56 din hotărăre:

"clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor.".

De asemenea, în concluzia formulată în speța C-143/13, Curtea a statuat că:

"Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte," nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.".

Prin urmare, în interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directivă, instanțele naționale pot proceda la analiza caracterului abuziv al unor clauze referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator (cum este cazul dobânzii creditului), dacă ceea ce se pune în discuție este caracterul adecvat al valorii contraprestației sau a prețului prevăzut în contract față de serviciul furnizat în schimb de creditor.

Cum, în cauză, art. 5.1. și 5.3. din contract, contestate de recurenta-reclamantă, privesc posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda, prin modificarea marjei băncii (aspecte ce vizează caracterul adecvat al dobânzii față de contraprestația băncii), este corectă concluzia instanței de apel, care, în interpretarea considerentelor și concluziei hotărârii pronunțate în cauza C-143/13, a stabilit că poate fi verificat caracterul abuziv al acestor prevederi contractuale, făcând, totodată, trimitere și la textul lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în vigoare la data încheierii contractului, potrivit căruia sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Prin urmare, este nefondată critica formulată de recurenta-pârâtă, prin care s-a susținut că din perspectiva caracterului abuziv, clauzele privind modificarea unilaterală a dobânzii nu pot face obiectul analizei instanțelor, deoarece interpretarea art. 4 alin. (2) din Directivă și a jurisprudenței europene, în raport cu elemente specifice ale cauzei, demonstrează contrariul.

Trecând la următoarele critici formulate de recurenta-pârâtă, ce se referă la presupusa manieră eronată în care instanța de apel a aplicat norme de drept material, atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credințe și limbajul clar și inteligibil, precum și la constatarea, considerată eronată, că în speță există un dezechilibru contractual între prestațiile reciproce ale părților, Înalta Curte consideră că deși aceste critici sunt subsumate de recurenta-pârâtă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ceea ce se invocă, în realitate, vizează o greșită evaluare a situației de fapt, prin neobservarea și nevalorificarea corespunzătoare a apărărilor recurentei-pârâte, consecința fiind aceea a unei presupuse determinări incorecte a aspectelor menționate.

În dezvoltarea acestor critici se arată, spre exemplu, că instanța de apel nu a ținut seama de motivația băncii cu privire la necesitatea de a modifica dobânda creditelor și marja băncii, determinată de modificarea condițiilor pieței, că instanța de apel nu luat în considerare faptul că recurenta-reclamantă nu a denunțat majorarea dobânzii, ci a ales continuarea relațiilor contractuale cu banca, că nu s-a reținut îndeplinirea cerinței existenței unui motiv întemeiat care să conducă la necesitatea majorării ratei dobânzii, că nu s-a valorificat elementul lipsei unei solicitări de negociere din partea recurentei-reclamante, că banca nu a împiedicat-o pe reclamantă să propună schimbări/modificări ale clauzelor, instanța de apel neținând cont de caracterul echilibrat al contractului, datorat existenței unei contraprestații a recurentei-pârâte pentru dreptul corelativ al acesteia de a percepe capitalul împrumutat în aceeași monedă în care s-a acordat împrumutul și dobânda bancară.

Or, existența sau inexistența procesului de negociere, caracterul clar și inteligibil al exprimării clauzelor contractuale, buna-credință a recurentei-pârâte și existența unui dezechilibru contractual reprezintă componente ale situației de fapt specifice speței, recurenta urmărind reanalizarea acesteia, în scopul revizuirii, astfel cum rezultă din conținutul criticilor relevante.

În acest context, nemulțumirea recurentei-pârâte privind presupusa încălcare a legii prin decizia atacată este, în realitate, o solicitare de reevaluare a elementelor specifice stării de fapt conturate în speță, astfel încât, având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, criticile recurentei-pârâte apar ca inadmisibile.

În consecință, aceste critici nu pot fi analizate în faza procesuală a recursului, întrucât vizează temeinicia hotărârii, neputând face obiectul verificării Înaltei Curți.

Și ultima critică formulată de recurenta-pârâtă se referă la temeinicia deciziei recurate, deoarece, deși se invocă greșita aplicare a normelor de drept material în ceea ce privește dezlegările date problemei caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 7.1 lit. h), m), o) din contract, argumentele recurentei vizează tot chestiuni de fapt, cum ar fi: aprecierea eronată a instanței de apel cu privire la caracterul clar și inteligibil al prevederilor contractuale, inexistența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și respectarea de către recurentă a rigorilor impuse de principiul bunei-credințe.

La fel ca și în cazul criticilor mai sus analizate, Înalta Curte nu este îndreptățită să procedeze la verificarea, prin prisma probelor administrate, a modului în care instanța de apel a apreciat asupra elementelor de fapt anterior menționate, aspectul invocat de recurentă privind presupusa încălcare a legii prin decizia atacată fiind, în realitate, o solicitare de reevaluare a situației de fapt conturate în speță, ce excedează atribuțiile conferite de legea procesuală instanței de recurs.

Având în vedere că examenul pe care Înalta Curte îl poate realiza este restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, se constată inadmisibilitatea acestor susțineri, ce nu pot fi analizate în recurs.

În concluzie, în baza considerentelor anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta C. S.A. (fostă B. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 2200 A din 4 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta C. S.A. (fostă B. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 2200 A din 4 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2020.