ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2302/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la 5 septembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. si B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Membră a D., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să:

- constate nulitatea absoluta a clauzei prevăzută la art. 5 lit. a) din Contractul de credit bancar ipotecar nr. x încheiat la 19 mai 2008 privind comisionul de administrare - raportat la faptul că aceasta este abuzivă și încalcă prevederile Legii nr. 193/2000;

- oblige pârâta să-i restituie suma de 840 CHF (3.410 RON calculată la un curs de 4,06 RON valabil la 1 septembrie 2016) reprezentând comisionul de administrare credit și în plus, dobânda legală, calculată la această sumă, din momentul introducerii acțiunii și până în momentul plătii;

- constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la Art. 1 pct. 2, art. 8 pct. 8.1 și art. 9 pct. 9.1 (sintagma la cursul practicat de Banca in ziua operării) (sintagma la cursul practicat de Banca în ziua operării) din Contractul de Credit nr. x încheiat la 19 mai 2008, raportat la faptul că acestea sunt abuzive și contravin prevederilor Legii nr. 193/2000, impunând consumatorului achitarea ratelor la un alt curs decât cel în raport cu care s-au eliberat sumele împrumutate, cu efectul transpunerii în totalitate a riscului valutar asupra acestuia;

- să se constate că obiectul contractului de credit a fost reprezentat de un credit în moneda RON a cărei valoare s-a stabilit prin raportare la o moneda străină;

- stabilizeze și să aplice, pe tot parcursul derulării contractului de credit, a unui curs CHF-LEU, egal cu cel existent la momentul semnării contractului de credit - curs BNR 2,24 RON și în consecință, să se dispună, plata și încasarea ratelor până la ajungerea la termen a contractului, la cursul de 2,24 RON, indiferent de modalitatea în care se acoperă ratele, prin depunere la casierie sau prin transfer din alte conturi;

- oblige pârâta să-i restituie suma de 36.782,33 RON achitată ca diferență de curs între cursul din momentul contractării și cursul la care s-a efectuat plata ratelor, calculată de la data încheierii contractului și până la data introducerii acțiunii, precum și la restituirea sumelor ce urmează să fie achitate cu acest titlu după această dată;

- constate nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 14 din Contractul de credit nr. x încheiat la data de 19 mai 2008 raportat la faptul că aceasta este abuzivă și încalcă prevederile Legii nr. 193/2000. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale C. civ., ale O.G. nr. 21/1992 și pe jurisprudența CJUE invocată în cererea de chemare în judecată.

Prin sentința nr. 2223 din 22 februarie 2017, Judecătoria Iași a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat în favoarea Tribunalului Iași competența de soluționare a cererii formulate de către reclamanții B. și A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 11 aprilie 2017, sub nr. x/2017.

Prin cererea depusă la 30 martie 2017, reclamanții și-au modificat capetele ii) punctele 2 și 3, solicitând ca instanța să dispună stabilizarea și aplicarea pe tot parcursul derulării contractului de credit a unui curs CHF - LEU echitabil, a cărui valoare să fie calculat după formula: cursul din momentul contractării 2.2415 RON + 50% din media diferențelor de curs înregistrate pentru perioada cuprinsă între momentul contractării și prezent (1,2391 RON), respectiv de 2,8610 RON, iar pe de altă parte, obligarea pârâtei la restituirea sumei achitată cu titlu de diferență curs, peste valoarea stabilită, începând cu momentul încheierii contractului și până în momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Prin sentința nr. 267/2018 civ. din 8 martie 2018 Tribunalul Iași, secția II civilă - contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile nulității acțiunii pentru netimbrare, a prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității acțiunii.

A admis în parte acțiunea civilă, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. membră a D..

A constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Contractul de credit bancar ipotecar nr. x încheiat la 19 mai 2008, referitor la comisionul de administrare.

A obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 840 CHF încasată cu titlu de comision de administrare, precum și dobânda legală la această sumă începând cu data de 5 septembrie 2016 (data introducerii acțiunii) și până la plata efectivă a sumei.

A respins în rest acțiunea astfel cum a fost precizată și a luat act că reclamanții înțeleg să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 33/2019 din 1 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă a fost respins apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 267/2018 civ. din 8 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Iași, secția II civilă - contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs.

Motivele de casare

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții arată că prin hotărârea instanței de apel s-a constatat că, clauzele prevăzute la art. 1.2, 8.1, 8.2 și 9.1 din Contractul de credit nu au caracter abuziv și că instanța nu poate interveni în contract pentru stabilirea unui curs echitabil în modalitatea cerută de apelanți.

Față de concluzia instanței de apel, recurenții apreciază că, considerentele expuse sunt rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a normelor de drept material aplicabile, respectiv, Legea nr. 193/2000, art. 1578 din C. civ., art. 970 C. civ. de la 1864, și celelalte norme invocate în prezentul recurs, care au condus la pronunțarea unei soluții nelegale.

În acest context, recurenții susțin că instanța de apel a făcut o aplicare și o interpretare greșită a art. 1578 C. civ. de la 1864, stabilind că acest principiu a fost transpus prin clauzele invocate de apelanți ca fiind abuzive. Totodată, bazat pe această premisă greșită, a considerat că sunt excluse de la analiza caracterului abuziv clauzele invocate, făcând aplicarea art. 3 al (2) din Legea nr. 193/2000.

Art. 1578 C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului, nu este aplicabil în contractul dedus judecății, reprezentând o normă de drept care nu a avut în vedere contractele de împrumut încheiate în valută.

De asemenea, clauzele invocate ca fiind abuzive, nu sunt o transpunere automată în contract a principiului nominalismului monetar, respectiv a art. 1578 C. civ. de la 1864, acestea reprezentând în fapt, consimțământul cerut consumatorului de legislația specială, pentru derularea operațiunilor în valută pe teritoriul României. Mai mult decât atât, clauzele invocate reprezintă o reglementare diferită de norma generală prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864.

Prin raportare la aceste aspecte, recurenții consideră, că clauzele contestate nu transpun principiul nominalismului, contrar celor reținute de instanța de apel, ci opusul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă pentru creditor și să suporte singur riscul valutar.

Din această perspectivă, trebuie analizată și modalitatea în care instituțiile bancare pot încheia contracte de împrumut în valută, pe teritoriul României, existând reglementări speciale în acest sens.

O astfel de normă, este Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar. Modalitatea de aplicare a acestuia în raporturile dintre instituțiile financiare și rezidenți este explicată de BNR- Direcția Reglementare si Autorizare prin adresa nr. x/16.05.2005 comunicată Asociației Române a Băncilor în care se arată "Derularea operațiunilor în valuta între rezidenți este condiționată de acordul de voință al părților".

Astfel, Regulamentul BNR nr. 4/2005 și acordul de voință exprimat în Contract, în limitele arătate pe parcursul judecății, sunt temeiurile care stau la baza derulării raporturilor juridice aparent în CHF și nu norma legală generală cuprinsă în art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În aceste condiții, recurenții consideră că ar fi trebuit, pentru o interpretare și o aplicare corectă a unei norme legale instituită în anul 1964 la o situație litigioasă ce își are izvorul într-un contract încheiat în anul 2008, să se realizeze o diferențiere, în momentul analizei limitelor aplicării principiului nominalismului monetar și a efectelor acestei reglementări, între un contract de credit încheiat cu o instituție financiar bancară și o persoana fizică în anul 2008 și orice alt fel de contract de împrumut.

O astfel de diferențiere nu a fost avută în vedere de instanța de apel, ajungându-se în mod nelegal, la oferirea unui caracter obligatoriu într-un contract de credit încheiat cu o instituție financiar bancară, în mod nejustificat, a unei norme supletive.

În acest context, consimțământul dat de consumator trebuie să fie analizat prin raportare la legislația protecției consumatorului, verificându-se dacă nu a fost limitat și influențat de poziția de superioritate avută de creditoare si de constrângerile inerente necesității.

În aceeași ordine de idei, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 3 din Legea nr. 193/2000, considerând că o clauză trecută în contractul de credit în temeiul unei norme supletive (art. 1578 din C. civ. de la 1864), este exceptată de la verificarea caracterului abuziv .

Recurenții consideră că această interpretare este contrazisă de considerentele deciziei CJUE pronunțată în cauza Andriciuc contra C.. Deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt obligatorii pentru statele membre în vederea aplicării corecte și unitare a dreptului Uniunii. Legea nr. 193/2000 reprezintă un act normativ care transpune directiva 93/13 motiv pentru care, interpretarea și aplicarea corectă a acestuia, trebuie să se facă de instanța de judecată, prin raportare la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Principul nominalismului monetar este prevăzut de o normă supletiva, de la care părțile pot deroga. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională care în considerentele deciziei nr. 62/2017 punctul 37 arată:

"Textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens". Astfel nu se poate concluziona în mod corect că obligația de restituire a creditului în moneda CHF este o transpunere automată a principiului nominalismului în contractul de credit dedus judecății.

Această obligație este consecința unei clauze cuprinse în acest contract, clauză preformulată, care nu a fost negociată cu împrumutatul și care împovărează suplimentar consumatorul față de costurile pe care acesta le putea prevedea în mod real la momentul încheierii contractului de credit.

În cazul de față, recurenții consideră că toate probele administrate până în prezent, dovedesc faptul că acest contract este un contract de adeziune, ceea ce presupune ca toate clauzele sunt preformulate de către intimată, în cauză nu s-au purtat negocieri cu privire la acestea sau la mecanismul generat, aspecte care influențează costurile contractului pe toată perioada de derulare.

Într-o altă critică, instanța de apel a făcut o interpretare și o aplicare greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat și la interpretarea dată de CJUE în cauza Andriciuc, precum și a O.U.G. nr. 21/1992 (art. 7,9,10 și 18), a Legii nr. 296/2004 (art. 8, 27, 48, 57) în momentul în care a reținut că nu se analizează caracterul abuziv al unei clauze în raport de respectarea obligației de informare a consumatorului.

Contrar celor reținute de instanța de apel, respectarea obligației de informare este un element intrinsec analizei din perspectiva stabilirii existenței unui dezechilibru creat de clauza abuzivă.

In plus, nerespectarea obligației de informare a afectat manifestarea de voință a consumatorului, acesta dându-și consimțământul cerut de lege pentru încheierea unui contract de credit în valută, neavând însă toate datele necesare luării unei astfel de decizii.

Din ansamblul motivării CJUE din hotărârea pronunțată în Cauza Andriciuc și alții contra C., rezultă următorul aspect: caracterul clar și inteligibil, trebuie să privească, atât redactarea clauzei cât și informarea, în faza pre-contractuală, adică anterior semnării contractului, privind consecințele economice ale clauzei.

În acest context, instanța urmează să constate că această obligație de informare, așa cum se conturează în raport de legislația aplicabilă și de jurisprudența dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, are un conținut amplu, care trebuie să cuprindă o informare cu privire la caracteristicile specifice a unui produs financiar cum este Creditul în CHF și al unei monede cu caracteristici speciale cum este francul elvețian.

În plus, respectarea obligației de informare a profesionistului, era vitală pentru a asigura o protecție efectivă a consumatorului, având în vedere că în România francul elvețian nu era o monedă folosită în tranzacțiile de pe piața liberă, nu exista în realitate la casele de schimb si în majoritatea situațiilor nici la Băncile care au acordat împrumuturi în această monedă.

Astfel, obligația de informare trebuia materializată în sensul oferirii unor date concrete și solide cu privire la caracteristicile acestei monede, în raport de care era previzibil pentru creditor că reprezentau un risc crescut pentru consumatori spre deosebire de alte monede și nu cu privire la faptul că este o valută care prin esență poate varia în raport de LEU, lucru cunoscut de toată lumea.

De altfel, profesionistul a avut la îndemână mijloace evidente de analiză a evoluției și naturii acestei monede în momentul în care a creat produsul de creditare în CHF, monedă fără circulație efectivă în România. Mai mult decât atât avea obligația efectuării acestei analize pentru a pune pe piață un produs sigur care să nu afecteze interesele economice și viața consumatorilor.

Totodată, conform celor statuate de CJUE în decizia pronunțată în cauza Andriciuc, această obligație de informare trebuia materializată și în sensul oferirii consumatorului a unei proiecții asupra costurilor pe care urmează să le suporte în cazul în care cursul de schimb va crește.

În lipsa acestor informații, consumatorul și-a exprimat consimțământul necunoscând situația, fiind supus efectelor unor clauze care generează costuri suplimentare pe care nu le-au putut prevedea la momentul semnării contractului, fapt ce conduce la caracterul abuziv al clauzei, prin raportare la Legea nr. 193/2000 al (1) din Anexa lit. d).

În concluzie, o interpretare și aplicare corectă a art. 4 din Legea nr. 193/2000 presupune analiza respectării obligației de informare pentru a stabili îndeplinirea condiției dezechilibrului creat în detrimentul consumatorului, nerespectarea acestei obligații trebuind să fie sancționată cu constatarea caracterului abuziv al clauzei invocate.

Mai susțin recurenții, că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 696 și 670 din C. civ. de la 1864, reținând necesitatea dovedirii veniturilor debitorilor si a faptului că aceștia sunt debitori care nu mai pot plăti creditul.

În contextul actual al numeroaselor reglementări în materia protecției consumatorilor, care au în componența lor reglementări fundamentate pe teoria impreviziunii sau care reprezintă veritabile aplicări ale teoriei impreviziunii la nivel legislativ prin norme cu caracter special, cum ar fi Legea nr. 77/2016 privind darea în plată sau Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenței persoanelor fizice, trebuie făcută o diferențiere în raport cu situația de fapt dedusă judecății și temeiurile de drept invocate.

Astfel, în cadrul Legii nr. 77/2016 teoria impreviziunii a suferit o metamorfoză, prin interpretarea dată de decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, care include în condițiile reținerii impreviziunii și a aplicării legii dării în plată a unei condiții referitoare la solvabilitatea debitorilor, la veniturile acestora.

Cu toate acestea, în forma ei primară și în interpretarea dată acestei instituții în contextul vechiul C. civ., impreviziunea presupune un dezechilibru contractual prin raportare strict la obligațiile contractuale.

Astfel, nu trebuie făcută confuzie intre aplicarea impreviziunii în contextul cererilor formulate în temeiul Legii nr. 77/2016 care impune și o componentă socială și aplicarea teoriei impreviziunii în contextul art. 970 din C. civ. de la 1864.

În cazul de față, obiectul acțiunii formulate de recurenți este constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar cuprinse în contractul de credit nr. x din 19 mai 2008 încheiat cu C. și stabilirea unui curs echitabil de plată a ratelor, ca efect al constatării caracterului abuziv.

În acest context, este greșită interpretarea dată de instanța de apel art. 970 din C. civ. de la 1864, prin raportare la decizia Curții Constituționale nr. 623/2006 privind Legea nr. 77/2016. Decizia indicată anterior este o decizie obligatorie de interpretare constituțională a Legii nr. 77/2016, lege care nu are legătură cu prezenta cauză.

Astfel, se apreciază că din jurisprudența Curții Europene de Justiție în legătură cu Directiva 93/13/CEE, se desprinde o obligație a instanței de judecată de a stabili, în urma constatării caracterului abuziv al unei clauze, consecințele eliminării acesteia din contract și modalitatea în care aceasta urmează să producă efecte pe viitor, obligație existentă pentru a se atinge scopul Directive 93/13/CEE, acela de a proteja consumatorii și nu de a le crea o situație mai grea în urma aplicării prevederilor acesteia.

Se susține în final, că simpla constatare a nulității absolute a dispoziției din contractul de credit nu ar constitui un remediu suficient. În acest sens, pentru înlăturarea dezechilibrului creat de clauzele abuzive, instanța de judecată trebuie să recurgă la principiile de bază ale contractelor sinalagmatice și aplicând principiul solidarismului și art. 970 din C. civ. de la 1864 să reglementeze modalitatea de continuare a raporturilor contractuale.

La data de 04 iunie 2019, intimata S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, punctând asupra criticilor formulate prin cererea de recurs.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 19 septembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 23 ianuarie 2020 a admis în principiu recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 33/2019 din 01 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

La termenul de judecată la 21 mai 2020 judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020. Potrivit rezoluției din data de 20 iulie 2020, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 12 noiembrie 2020, când a fost pronunțată prezenta hotărâre.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Se reține că judecata pe fond a cauzei a vizat următoarele capete de cerere:

- constatarea nulității absolute și a caracterului abuziv a clauzei referitoare la comisionul de administrare cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din contractul de credit nr. x încheiat la 19 mai 2008 și obligarea pârâtei la restituirea sumei încasată cu acest titlu, precum și dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a sumei;

- constatarea nulității absolute și a caracterului abuziv a clauzei de risc valutar cuprinsă în art. 1 pct. 2, art. 8 pct. 1 și art. 9 pct. 1 din contractul de credit nr. x încheiat la 19 mai 2008;

- stabilizarea cursului de schimb și aplicarea pe toată durata creditului a unui curs de schimb echitabil RON/CHF în valoare de 2,8610 RON/CHF și plata ratelor lunare funcție de acest curs;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de diferență de curs valutar, peste valoarea stabilită, începând cu momentul încheierii contractului și până în momentul rămânerii definitive a hotărârii;

Instanța de fond a admis în parte acțiunea civilă, a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din contractul de credit, referitor la comisionul de administrare și a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 840 CHF încasată cu acest titlu, precum și dobânda legală și a respins în rest acțiunea.

Se mai reține că recurenții au adus critici deciziei pronunțate de instanța de apel, în ceea ce privește capetele de cerere respinse de către prima instanță, soluție menținută de către instanța de apel, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile față de cele trei capete de cerere respinse, se referă la trei aspecte, și anume greșita aplicare a principiului nominalismului monetar, a prevederilor legale privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale și a teoriei impreviziunii.

Criticile referitoare la modalitatea de aplicare a principiului nominalismului monetar sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit clauzei inserate la art. 8.1 și 8.2 din contractul de credit, părțile au agreat că, orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face conform graficului de rambursare în rate de credit lunare".

Potrivit clauzei inserate la art. 9.1 din contractul de credit s-a convenit în sensul că "eventualele diferențe de curs valutar sunt în sarcina împrumutatului".

Verificarea caracterului abuziv al acestor clauze a fost corect realizată de către instanța de apel, aceasta statuând printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că astfel de clauze reflectă principiul nominalismului monetar, care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicație a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, așa cum corect a reținut instanța de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformității și cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului și cu cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

De altfel, rațiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut că "excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (par. 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanța de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc și într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

În ceea ce privește criticile recurenților în sensul că instanța de apel a făcut o interpretare și o aplicare greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat și la interpretarea dată de CJUE în cauza Andriciuc, precum și a O.U.G. nr. 21/1992 se constată că acestea au drept fundament solicitarea de revizuire a efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar, cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus pe reclamanți într-o situație de inferitoritate față de bancă.

În mod corect au apreciat instanțele de fond faptul că din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000 clauzele în litigiu nu au o natură abuzivă.

Deși contractul nu a fost negociat, fiind un contract preformulat, nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, și, implicit în favoarea băncii, câtă vreme variația cursului de schimb poate determina fie o creștere a gradului de îndatorare a împrumutatului, fie o scădere a gradului de îndatorare a împrumutatului.

În condițiile în care clauzele contractuale sunt în acord cu principiul nominalismului consacrat atât de C. civ. cât și de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, nu s-a putut aprecia că aceste clauze au un caracter abuziv.

Dat fiind faptul că variația cursului valutar este o împrejurare de fapt previzibilă, reclamanții fiind deci în măsură să înțeleagă la încheierea contractului consecințele generate de variația cursului, clauzele contestate fiind în concordanță cu dispozițiile în materia protecției consumatorului, în mod corect s-a apreciat că obligația împrumutaților de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu poate avea caracter abuziv, deoarece este în sensul art. 1578 din C. civ.

În ce privește obligația de informare de către bancă cu privire la riscurile contractului, în speță, riscul valutar, Înalta Curte reține că pentru a proteja consimțământul consumatorului, clauzele trebuie prezentate intr-o formă clară și comprehensibilă.

În speță nu se poate susține că reclamanții nu au putut să înțeleagă ca rambursarea creditului se face în franci elvețieni, având în vedere că reclamanților li s-a acordat un credit in sumă de 84.030 CHF.

Nu exista caracterul abuziv al unei prevederi contractuale care ar obliga imprumutatul sa ramburseze creditul in moneda in care acesta a fost contractat.

Consumatorul este o persoană mediu avizată și mediu diligentă care nu poate face abstracție de faptul că fluctuațiile cursului valutar afectează participanții unei piețe libere.

Pe de altă parte, jurisprudența Curții Europene de Justiție statuează că obligația de informare are niște limite reprezentate de condițiile unei bune funcționări a pieței. Cantitatea și conținutul informațiilor furnizate de profesionist consumatorului nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru reglarea optimă a mecanismelor pieței (Hotărârea CJCE din 4 martie 2004, Cauza Cofinoga Merignac SA/Sylvain Sachithanathan).

Tot din perspectiva obligației de informare, dar și a puterii de negociere, se reține că, consumatorul a avut posibilitatea să aleagă între oferte in raport de interesele sale și de posibilitatea de a-și asuma obligațiile contractuale, în raport cu prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992, potrivit cărora "Consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici", astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate.

In ce privește pretentia reclamanților cu privire la adaptarea contractului, pe fondul constatării unor clauze abuzive, se constată că reclamanții au solicitat instanței să se substituie voinței părților în raporturile juridice dintre acestea, ceea ce nu e permis, raporturile contractuale se nasc prin acordul de voință al părților, care reprezintă legea părților potrivit art. 969 C. civ.

Părțile au libertatea de a negocia o eventuală modificare a clauzelor contractuale și, în ipoteza în care voința reclamanților coincide cu cea a paratei, contractul poate fi modificat.

Toate aspectele invocate de reclamanți în susținerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar reprezintă, în realitate, critici împotriva textului de lege ce consacră principiul nominalismului, ceea ce nu este permis de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește aplicarea greșită a art. 696 și 670 din C. civ., prin raportare la decizia Curții Constituționale nr. 623/2006 privind Legea nr. 77/2016 se reține că în mod corect a apreciat instanța de apel că nu sunt incidente situațiile reglementate de instanța de contencios constituțional, deoarece raportându-ne la considerentele deciziei sus menționate, mecanismul impreviziunii nu se aplică automat, ci numai dacă se invocă și se dovedesc îndeplinite situațiile premisă.

În condițiile mai sus arătate, în care clauza în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului, astfel cum a fost consacrat legal, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acesteia este exclus.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel are în vedere considerentele de la paragrafele 35 - 43 ale Deciziei nr. 62 din 07.02.2017 a Curții Constituționale referitoare la incidența principiului nominalismului.

În ceea ce privește criticile aduse de recurenți cu privire la soluționarea capetelor de cerere privind stabilizarea cursului de schimb și aplicarea pe toată durata creditului a unui curs de schimb echitabil RON/CHF în valoare de 2,8610 RON/CHF și plata ratelor lunare în funcție de acest curs, Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate.

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că recurenții reiau alegațiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii și necesitatea reechilibrării contractului de către instanța judecătorească, cu toate că prin decizia recurată s-a constatat, în mod corect, că cererea de chemare în judecată s-a sprijinit pe considerentul conform căruia art. 9.1 din contractul de credit nu a fost negociat, producând un dezechilibru între părți, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutaților, contrar bunei-credințe.

Așadar, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenții au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării lor, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutații despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constantă, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurenții, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamanți reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutaților să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În ceea ce privește criticile recurenților referitoare la solicitarea de restituire a sumei reprezentând diferența de curs valutar, se reține că și acestea sunt neîntemeiate, având în vedere considerentele anterior arătate, potrivit cărora reclamanții s-au obligat să restituie creditul în aceeași monedă în aceeași valută în care a fost acordat, plata ratelor aferente creditului fiind independentă de evoluția cursului de schimb.

În considerarea celor cel preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 33/2019 din 01 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. și C. S.A. - SUCURSALA IASI.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2020.