ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 147/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 iunie 2016 pe rolul Judecătoriei Iași, secția civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.:

- să se constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 6 lit. b) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 16 august 2007 privind comisionul de administrare;

- să fie obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 715 CHF (2.995 RON, calculată la un curs de 4,19 RON, valabil în data de 17 iunie 2016), reprezentând comisionul de administrare credit și, în plus, dobânda legală, calculată la această sumă, din momentul introducerii acțiunii și până la data plății;

- să se constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 1 pct. 2, art. 5 alin. (1) în ceea ce privește rambursarea creditului conform graficului de rambursare în CHF și art. 9 pct. 1 (sintagma la cursul practicat de bancă în ziua operării) din contractul de credit nr. x/16.08.2007, raportat la faptul că acestea sunt abuzive și contravin prevederilor Legii nr. 193/2000, impunând consumatorului achitarea ratelor la un alt curs decât cel în raport de care s-au eliberat sumele împrumutate, cu efectul transpunerii în totalitate a riscului valutar asupra acestuia;

- să se dispună stabilizarea și aplicarea pe tot parcursul derulării contractului de credit, a unui curs CHF-LEU, egal cu cel existent la momentul semnării contractului de credit (curs BNR - 2,0093 RON) și, în consecință, să se dispună plata și încasarea ratelor până la ajungerea la termen a contractului, la cursul de 2,0093 RON, indiferent de modalitatea în care se acoperă ratele, prin depunere la casierie sau prin transfer din alte conturi;

- să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 39.103 RON, achitată ca diferență de curs între cursul din momentul contractării și cursul la care s-a efectuat plata ratelor, ca leu, rată de la data încheierii contractului și până la data introducerii acțiunii, precum și la restituirea sumelor ce urmează să fie achitate cu acest titlu după această dată;

- să se constate nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 14 din contractul de credit nr. x/16.08.2007.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 11903/2016 din 28 octombrie 2016, pronunțată de Judecătoria Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Iași invocată de pârâtă și s-a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., în favoarea Tribunalului Iași.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, la data de 9 decembrie 2016.

Prin sentința nr. 440/2017 civ. din 12 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte acțiunea civilă, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.; s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. b) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 16 august 2007, referitor la comisionul de administrare; pârâta a fost obligată să restituie reclamantului suma de 715 CHF, încasată cu titlu de comision de administrare, precum și dobânda legală la această sumă începând cu data de 22 iunie 2016 (data introducerii acțiunii) și până la plata efectivă a sumei; s-a respins în rest acțiunea așa cum aceasta a fost precizată; s-a luat act de faptul că reclamantul înțelege să solicite cheltuieli pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți.

Prin decizia nr. 719/2017 din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 440/2017 civ. din 12 aprilie 2017 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal, sentință care a fost păstrată; s-a respins apelul declarat de pârâta B. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei nr. 719/2017 din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs reclamantul A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 16 februarie 2018.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului și schimbării în parte a hotărârii instanței de fond, în sensul de a se constata nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 1 pct. 2, art. 5 alin. (1) în ceea ce privește rambursarea creditului conform graficului de rambursare în CHF și art. 9 pct. 1 (sintagma la cursul practicat de bancă în ziua operării) din contractul de credit nr. x/16.08.2007, raportat la faptul că acestea sunt abuzive și contravin prevederilor Legii nr. 193/2000. De asemenea, recurentul a apreciat că se impune admiterea capătului de cerere referitor la stabilizarea și aplicarea pe tot parcursul derulării contractului de credit, a unui curs CHF-LEU echitabil de 2,85 RON, valoare ce reprezintă cursul din momentul contractării de 2,0093 la care se adaugă 50% din media aritmetică a diferențelor de curs înregistrate în perioada 14.09.2007 - 08.03.2017 prin raportare la cursul BNR din data plăților și, în consecință, să se dispună plata și încasarea ratelor până la ajungerea la termen a contractului, la cursul de 2,85 RON, indiferent de modalitatea în care se acoperă ratele, prin depunere la caserie sau prin transfer din alte conturi, precum și obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumei de bani achitate, cu titlu de diferență de curs, peste valoarea stabilită, începând cu momentul încheierii contractului și până în momentul rămânerii definitive a hotărârii. A mai solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a ignorat prevederile art. 7, art. 9, art. 10 și art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 292/2014 și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2008.

Totodată, s-a făcut o aplicare greșită a Legii nr. 193/2000 așa cum aceasta ar trebui interpretată prin raportare la Directiva 93/13/CE și la decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., în ceea ce privește aspectele legate de capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și la stabilizarea cursului pe toată perioada contractuală la valoarea de la momentul încheierii contractului de credit.

Astfel, instanța de apel a considerat că principiul nominalismului monetar transpus, din punctul său de vedere prin clauza de risc valutar în contractul de credit, exclude posibilitatea instanței de a verifica caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

Recurentul-reclamant consideră că această concluzie este contrazisă de legislația aplicabilă și de considerentele deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc contra Băncii Românești.

Principul nominalismului monetar este prevăzut de o normă supletivă, de la care părțile pot deroga. În acest sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care, în considerentele deciziei nr. 62/2017, la punctul 37, a arătat că: textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens.

Prin urmare, nu se poate concluziona în mod corect că obligația de restituire a creditului în moneda CHF este o transpunere automată a principiului nominalismului în contractul de credit dedus judecății, această obligație fiind consecința unei clauze cuprinse în acest contract, clauză preformulată, care nu a fost negociată cu împrumutatul și care împovărează suplimentar consumatorul față de costurile pe care acesta le putea prevedea în mod real la momentul încheierii contractului de credit.

Contractul de credit bancar este un contract de împrumut care cunoaște o reglementare specială, atât în ceea ce privește conținutul acestuia, cât și în ceea ce privește protecția consumatorilor, respectiv a persoanelor care împrumută sume de bani de la instituțiile financiar-bancare, reglementari speciale ce se aplică cu prioritate și se completează cu dreptul comun în materie, prevederile C. civ.

În opinia recurentului-reclamant A., Regulamentul BNR nr. 4/2005 și acordul de voință exprimat în contract, în limitele arătate pe parcursul judecății, sunt temeiurile care stau la baza derulării raporturilor juridice aparent în CHF, și nu norma legală generală cuprinsă în art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Acest principiu este cuprins într-o normă supletivă din C. civ. de la 1864, raportat la cerințele unei societăți în care contractele de împrumut se încheiau cu privire la diferite monezi ce ciculau pe teritoriul României și într-un mod mult mai simplist, preponderent între persoane fizice. În prezent, există o multitudine de acte normative cu caracter special care reglementează activitatea bancară privind împrumuturile către populație și, totodată, instituie norme obligatorii, de ordine publică referitoare la protecția consumatoilor, care au calitate de împrumutați în astfel de contracte.

Autorul căii de atac apreciază că trebuie să se realizeze o diferențiere, în momentul analizei limitelor aplicării principiului nominalismului monetar și a efectelor acestei reglementări, între un contract de credit încheiat cu o instituție financiar-bancară și o persoană fizică în anul 2008 și orice alt contract de împrumut.

O astfel de diferențiere nu a fost avută în vedere de instanța de apel, ajungându-se în mod superficial și nelegal, la oferirea unui caracter obligatoriu într-un contract de credit încheiat cu o instituție financiar-bancară a unei norme supletive.

Așadar, doar în urma întrunirii acordului de voință, în special cel manifestat de consumator, împrumutul se acordă într-o monedă străină și se reglementează modalitatea de restituire a acestuia, legislația specială permițând inserarea unor clauze contractuale care să permită o rambursare împrumutului conform înțelegerii părților.

În acest context, consimțământul dat de către împrumutat trebuie să fie analizat prin raportare la legislația protecției consumatorului, verificându-se dacă nu a fost limitat și influențat de poziția de superioritate avută de instituția creditoare și de constrângerile inerente necesității, necesitatea fiind motivul pentru care consumatorul s-a adresat băncii.

În speță, probele administrate dovedesc faptul că este vorba despre un contract de adeziune, ceea ce presupune că toate clauzele sunt preformulate de către bancă, nu s-a purtat o negociere cu privire la acestea sau la mecanismul generat de acestea care influențează costurile contractului pe toată perioada de derulare. De asemenea, s-a arătat că nu a existat o informare corectă și completă a consumatorului, ceea ce înseamnă că manifestarea de voință a acestuia a fost afectată, exprimându-și consimțământul parțial în necunoștință de cauză.

Prin urmare, recurentul-reclamant consideră că nu este exceptată de la verificarea caracterului abuziv clauza de risc valutar, chiar dacă face parte din obiectul principal al contractului, în înțelesul Legii nr. 193/2000.

În plus, invocarea principiului nominalismului monetar nu poate conduce la concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei de risc valutar în cazul în care această clauză generează un dezechilibru în detrimentul consumatorului, analizat în raport de momentul încheierii contractului de credit, dar care se poate manifesta și ulterior pe parcursul derulării acestuia.

S-a mai criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a reținut că nu ar fi existat o obligație în sarcina instituției de credit de a informa consumatorul cu privire la riscul valutar generat de încheierea unui contract de credit într-o monedă specifică, cum este francul elvețian, ignorând prevederile legale aplicabile la data semnării convenției de credit și decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că apelantul-reclamant a invocat o lipsă de negociere a monedei creditului, acesta invocând, în realitate, lipsa de negociere a prevederilor contractuale care impun restituirea împrumutului în moneda CHF în condițiile impuse exclusiv de B. S.A., reglementări care pun în mișcare un mecanism ce implică schimburi valutare generatoare de costuri suplimentare și transferă în integralitate riscul valutar în sarcina consumatorului.

Fără a face aplicarea prevederilor legale în materie, instanța de apel a ajuns la concluzia că în conținutul obligației de informare nu intră obligația băncii de a informa consumatorul cu privire la aspecte ce țin de moneda creditului și de modalitatea în care aceasta variază.

În accepțiunea recurentului-reclamant, nu variabialitatea în sine a francului elvețian este elementul principal în raport de care trebuie analizată îndeplinirea acestei obligații, ci caracteristicile specifice a acestei monede și condițiile în care variația ei este influențată de alți factori, extrinseci sau intrinseci contractului, aspecte bine cunoscute de instituția de credit în momentul încheierii contractului de împrumut.

S-a făcut trimitere la prevederile legale care existau la momentul încheierii contractului de credit, referitoare la obligația de informare și conținutul acesteia în ceea ce îl privește pe creditor [art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, art. 45, art. 48 și art. 57 din Legea nr. 296/2004 (Codul consumului), republicată].

Art. 8 din Codul consumului obligă agenții economici să pună pe piață numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise ori declarate, să se comporte în mod corect în relațiile cu consumatorii, să nu folosească practici comerciale abuzive.

Mai mult, art. 27 lit. a) din aceeași lege prevede dreptul consumatorilor de a fi protejați împotriva riscului, de a li se presta un serviciu care ar putea... să le aducă atingere drepturilor și intereselor legitime, iar lit. b) reglementează dreptul de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum și de a fi educați în calitatea lor de consumatori.

În cauza dedusă judecății, această obligație a fost analizată superficial, instanța de apel raportându-se doar la caracteristica unei monede străine de a varia în raport de moneda națională și la riscul inerent existent într-o astfel de situație.

Un consumator mediu nu avea informații suficiente din raporturile exterioare celui cu banca pentru a putea înțelege mecanismul de schimb al acestei monede, modalitatea în care fluctuează și alte aspecte care să conducă la luarea unei decizii de a contracta împrumutul în cunoștință de cauză.

Obligația de informare trebuia materializată în sensul oferirii unor date concrete și solide cu privire la caracteristicile acestei monede, în raport de care era previzibil pentru creditor că reprezentau un risc crescut pentru consumatori, spre deosebire de alte monede, și nu cu privire la faptul că este o valută care, prin esență, poate varia în raport de moneda națională.

Profesionistul a avut la îndemână mijloace evidente de analiză a evoluției și naturii acestei monede în momentul în care a creat produsul de creditare în CHF, monedă fără circulație efectivă în România. Mai mult decât atât, avea obligația efectuării acestei analize pentru a pune pe piață un produs sigur care să nu afecteze interesele economice și viața consumatorilor.

În schimb, împrumutații nu au deținut nicio informație sau au aflat doar informațiile furnizate de creditor despre stabilitatea economiei Elveției și a monedei, precum și despre iminența crizei economice, detaliile reale despre acestea cunoscându-le abia după ce și-au produs efectele negative.

În lipsa acestor informații, consumatorul și-a exprimat un consimțământ în necunoștință de cauză, fiind supus efectelor unei clauze care generează costuri suplimentare pe care nu le-a putut prevedea la momentul semnării contractului, ceea ce conduce la caracterul abuziv al clauzei prin raportare la Legea nr. 193/2000 alin. (1) lit. d) din Anexa legii.

Recurentul-reclamant apreciază că au caracter abuziv clauzele cuprinse la art. 1 pct. 2 și art. 5 alin. (1) în ceea ce privește rambursarea creditului conform graficului de rambursare în moneda CHF, precum și art. 9 pct. 1 din contractul de credit, având în vedere dezechilibrul semnificativ produs la data încheierii contractului analizat și prin raportare la noțiunile de risc inerent și bună-credință.

Astfel, a susținut că echilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților nu trebuie determinat într-un mod simplist, printr-o verificare sumară a câștigurilor și pierderilor fiecăreia dintre părțile contractante, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezența acestei clauze, poziția profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului.

În momentul examinării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, instanța trebuia să analizeze, prin raportare la celelalte clauze din contract și la mecanismul efectiv de tragere a creditului și de plată a ratelor, dacă s-a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutaților prin încălcarea de către bancă a obligației de informare. Totodată, instanța de judecată trebuia să verifice dacă s-a transferat riscul valutar în totalitate asupra consumatorului.

Din perspectiva acestor argumente, autorul căii de atac consideră că nu se poate ajunge la o altă concluzie decât aceea că dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților s-a produs încă de la momentul încheierii contractului.

Un aspect care exclude suportarea riscului valutar de către banca pârâtă este faptul că aceasta nu a împrumutat efectiv suma în moneda CHF, prin mecanismul impus pentru tragerea creditului.

Astfel, prin schimbul valutar efectuat în momentul eliberării creditului, banca nu a suferit o diminuare a rezervei în CHF, care ar fi dat naștere la suportarea unor diferențe între cursul la care ar fi achiziționat moneda și cursul la care ar fi încasat ulterior ratele de la consumator.

Prevederea din contractul de credit care impune suportarea riscului valutar de către consumator nu expune, în mod transparent, funcționarea concretă a mecanismului de schimb valutar al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta și îl privesc.

În aceste condiții, aceste clauze sunt lipsite de caracterul inteligibil necesar pentru a nu crea un dezechilibru în detrimentul consumatorului.

Clauza de risc valutar prevăzută exclusiv în sarcina consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației acestuia și, în același timp, prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporționat, instituția de credit obținând un câștig injust în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor echității și bunei-credințe, care trebuie să guverneze relațiile contractuale.

În ceea ce privește stabilizarea cursului CHF-LEU pe toată perioada contractuală, s-a arătat că din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene se desprinde o obligație a instanței de judecată, respectiv aceea de a stabili, în urma constatării caracterului abuziv al unei clauze, consecințele eliminării acesteia din contract și modalitatea în care aceasta urmează să producă efecte pe viitor, obligație existentă pentru a se atinge scopul Directivei 93/13/CEE.

Recurentul-reclamant a solicitat să se țină cont de considerentele hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-26/2013, care lămuresc aplicarea articolului 6 din Directiva 93/13/CEE, transpusă prin Legea nr. 193/2000, considerente obligatorii pentru instanțele naționale. Consideră că, în cauza de față, simpla constatare a nulității absolute a dispoziției din contractul de credit nu ar constitui un remediu suficient și că pentru reechilibrarea raportului dintre părți, instanța de judecată trebuie să recurgă la principiile de bază ale contractelor sinalagmatice și, aplicând principiul solidarismului și dispozițiile art. 970 din C. civ. de la 1864, să reechilibreze contractul.

Prin urmare, în opinia recurentului-reclamant A., un remediu efectiv, apt să înlăture consecințele negative care derivă din instituirea clauzelor abuzive supuse controlului instanței, îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților pe toată perioada contractuală, la cursul solicitat prin acțiunea introductivă.

În finalul cererii de recurs, recurentul-reclamant a precizat că argumentele referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 970 din C. civ. de la 1864 (teoria impreviziunii) nu au fost aduse în susținerea obținerii unei reechilibrări a contractului prin raportare strict la condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea teoriei impreviziunii, ci ca un argument suplimentar pe care îl poate reține instanța de judecată în soluționarea capătului de cerere privind stabilizarea cursului CHF-LEU pentru plata ratelor în contractul de credit, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului și un supliment la raport, care, după analiza în completul de filtru, au fost comunicate părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A., stabilindu-se termen pentru soluționarea pe fond a acestuia la data de 5 decembrie 2019, cu citarea părților.

La termenul din 5 decembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a fixat termen la 28 ianuarie 2021, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în cauza C-186/16, de care se prevalează recurentul-reclamant.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate, în mod expres, în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în hotărârea pronunțată în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (paragraful 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (paragraful 28).

În hotărârea pronunțată în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (paragraful 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (paragraful 79).

Din hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (paragraful 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (paragraful 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (paragraful 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Așadar, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede că "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății". Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurentul-reclamant, în calitate de persoană împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. de la 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situație, rezultă că împrumutatul și-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care își realizează veniturile față de moneda în care a contractat creditul și în care trebuie să îl restituie.

Recurentul-reclamant a mai invocat faptul că nu a fost informat cu privire la implicațiile economice pe care le presupune încheierea contractului de creditare în moneda CHF, contractul fiind unul standard, preformulat.

Înalta Curte constată că asemenea susțineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Totodată, se reține că reclamantul nu a învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. În dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost folosit ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ce impunea restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat.

De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptarea convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Recurentul-reclamant din prezenta cauză se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe, tinzând astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauza contractuală în discuție este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzei prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voință a părților, acesta presupune un risc inerent.

Impreviziunea se manifestă pe terenul executării obligațiilor, având ca finalitate menținerea în timp a echivalenței valorii prestațiilor.

În cuprinsul deciziei nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curții Constituționale a României, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161 din 3 martie 2017, se arată că "în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia".

În accepțiunea Curții Constituționale, riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, deoarece împrumutatul consumă suma de bani acordată și trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Tot Curtea Constituțională a României a arătat, atât în decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 și pct. 98 din decizie), cât și în decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 și pct. 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului și un "risc supraadăugat" care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul inițial.

Or, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 și în acord cu dispozițiile art. 1271 din C. civ. (2009), o impreviziune fundamentată pur și simplu pe calitatea de consumator, respectiv pe o prezumție generală de dezechilibru contractual, este neconstituțională, pentru că anihilează cerințele impreviziunii din dreptul comun, care presupune o împrejurare excepțională, independentă de voința și de calitatea părților, ce face ca obligația asumată să devină excesiv de oneroasă. În sensul jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, onerozitatea excesivă, efect al unei împrejurări imprevizibile, conduce la ideea unui dezechilibru grav, excepțional și injust, iar nu un simplu dezechilibru prezumat.

Cerința unui dezechilibru prezumat înfrânge însăși ideea de impreviziune și intră în contradicție cu alte reglementări din domeniul protecției consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist și consumator. Cele două domenii, respectiv cel al clauzelor abuzive, pe de o parte, și cel al impreviziunii, pe de altă parte, sunt total diferite și cu raporturi diferite în timp, caracterul abuziv al unei clauze fiind analizat pentru motive concomitente încheierii contractului, iar impreviziunea pentru motive ce au survenit ulterior încheierii contractului și care sunt independente de acțiunea/inacțiune părților.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 719/2017 din 24 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2021.