ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 997/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2017, prin declinare de la Judecătoria Iași, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. - prin Sucursala Iași, solicitând să se constate nulitatea clauzelor abuzive din contractul de credit nr. x/19.10.2006, privind comisionul de administrare, cel privind modalitatea de stabilire și de modificare a dobânzii, privind stabilirea marjei băncii la calculul dobânzii, cu restituirea sumei privind comisionul de administrare și dobândă credit încasată suplimentar și dobândă legală raportată la aceste sume, calculată din momentul introducerii acțiunii și până în momentul achitării efective a sumelor; să se constate nulitatea absolută a clauzelor de risc valutar, să se dispună înghețarea și aplicarea pe tot parcursul derulării contractului de credit a unui curs CHF-LEU egal cu cel aplicat la momentul semnării contractului de credit, de 2,21 RON, în consecință, să fie obligată pârâta să încaseze ratele la cursul stabilit prin hotărâre până la încetarea contractului; să fie obligată pârâta la restituirea sumei achitate ca diferență de curs, calculată de la data încheierii contractului și până la data plății efective; să se dispună eliminarea din contractul de credit a clauzelor constatate ca fiind abuzive și să fie obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare care să evidențieze modalitatea de achitare a creditului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 813/2017/CIV din 25 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Iași, secția II civilă-contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu B.- prin Sucursala Iași.

Prin decizia nr. 151 din 14 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 813/2017/CIV din 25 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă-contencios administrativ și fiscal, care a fost schimbată în parte în sensul că: a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă; s-a constat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei de la pct. 4.3 din contractul de credit nr. x/19.10.2006, în ceea ce privește partea având următorul conținut:

"banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare (…)"; a fost obligată pârâta să restituie reclamantei sumele plătite în baza clauzei contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data introducerii acțiunii - 24 martie 2016 - și până la achitarea lor efectivă; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat; a fost păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate ce nu contravin prezentei decizii; s-a luat act că apelanta nu solicită cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta, cât și pârâta au declarat recurs.

În motivarea recursului declarat de recurenta-reclamantă, aceasta arată că hotărârea instanței de apel conține motive contradictorii, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 292/2014 și ale Legii nr. 289/2008.

Potrivit recurentei-reclamante, în motivarea soluției pronunțate în apel, cu privire la capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la punctul 4.3 din contractul de credit și al clauzei cuprinse în actul adițional fără număr la art. 1, există motive contradictorii.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la punctul 4.3 din contractul de credit care permite intimatei să modifice dobânda contractuală în mod unilateral, fără consimțământul împrumutatului, iar efectul acestei constatări este că această clauză, conform prevederilor Legii nr. 193/2000, nu produce efecte, începând cu momentul încheierii contractului, față de consumator.

Cu toate acestea, instanța de apel, a considerat că actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 este corect implementat, reținând că banca a inserat o formulă de calcul a dobânzii.

Recurenta-reclamantă precizează că prin cererea de chemare în judecată și ulterior prin apelul formulat, a solicitat instanței de judecată să constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse în actul adițional fără număr, numai în ceea ce privește stabilirea în mod unilateral a marjei de 6,21 pp. și că nu a invocat caracterul abuziv al clauzei care reglementa formula de calcul a dobânzii, din punct de vedere al explicitării procentului de dobândă aplicat până în acel moment printr-o formulă mai clară, Libor la 6 luni + marja băncii.

Potrivit recurentei-reclamante, raționamentul invocării caracterului abuziv al clauzei din actul adițional fără număr cu privire la stabilirea marjei de 6,21 pp., este legat de modalitatea în care fusese stabilită dobânda contractuală până în acel moment, prin aplicarea unui procent modificat în mod unilateral, în temeiul unei clauze abuzive (clauza 4.3 din contractul de credit).

Or, având în vedere că instanța de apel a constatat, pe de o parte, că dispoziția contractuală în temeiul căreia a fost modificată dobânda contractuală este una abuzivă și, pe de altă parte, că marja din actul adițional fără număr a fost stabilită prin scăderea valorii Libor la 6 luni din procentul de dobândă stabilit abuziv, concluzia care se impune, potrivit opiniei recurentei-reclamante, este aceea că și clauza care stabilește marja are caracter abuziv.

Recurenta-reclamantă apreciază că un aspect important în soluționarea recursului este și faptul că actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 nu a fost acceptat și semnat de către consumator, clauzele fiind, și de această dată, prefomulate de creditor.

Totodată, recurenta-reclamantă solicită a fi avute în vedere probele administrate în cauză, apreciind că demersurile întreprinse de bancă nu fac dovada depunerii tuturor diligențelor pentru semnarea actului adițional de către consumator, conform art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 și că nu sunt aplicabile prevederile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010.

Recurenta-reclamantă consideră că actul adițional emis în baza O.U.G. nr. 50/2010, prin care banca a implementat o altă formulă de calcul decât cea existentă în contract în momentul încheierii, nu poate fi considerat acceptat tacit.

În acest context, recurenta-reclamantă consideră că prevederile O.U.G. nr. 50/2010, forma în vigoare de la momentul implementării (septembrie 2010), s-ar aplica automat, contractul fiind modificat în temeiul și conform legii și nu prin voința unilaterală a uneia dintre părți, acest lucru fiind recunoscut și de intimata-pârâtă prin adresa comunicată cu nr. x din 16.09.2015.

Recurenta-reclamantă arată că din întâmpinarea depusă de către intimata-pârâtă reiese că inclusiv această marjă (de 6,2 pp.) care ar fi trebuit să fie fixă, a suferit modificări ulterioare, fără să existe acte adiționale semnate în acest sens.

Continuând raționamentul urmărit prin cererea de chemare în judecată și prin apelul formulat, recurenta-reclamantă apreciază că solicitările de a constata că dobânda era alcătuită în mod real încă din momentul încheierii contractului, din indicele de referință Libor la 6 luni plus marja băncii de 2,93 pp și de a obliga pârâta să calculeze dobânda creditului, începând cu data implementării actului adițional privind aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, după formula LIBOR-CHF la 6 luni + marja fixă a băncii din momentul încheierii contractului de credit de 2,93 pp., apar ca transpunând necesitatea expunerii efectelor înlăturării clauzelor abuzive din contractul de credit, atât pentru trecut, cât și pentru viitor.

Astfel, obligarea intimatei de a calcula dobânda contractuală după formula indicată nu reprezintă, în opinia recurentei-reclamante o ingerință neautorizată în contractul de credit și nici încălcarea principiului autonomiei de voință al părților, fiind în acord cu Directiva 93/13/CEE și cu practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Recurenta-reclamantă arată că, dacă în contractul de credit nu ar fi existat clauza 4.2, care să permită băncii modificarea unilaterală a dobânzii, în momentul presupusei implementări a actului adițional în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, marja din componenta dobânzii ar fi fost stabilită prin scăderea valorii Libor la 6 luni din procentul de 4,9%. Din acest motiv, s-a solicitat obligarea calculării pe viitor a dobânzii după formula Libor la 6 luni + marja de 2,93 pp.

În aceeași ordine de idei, dacă s-ar reține că actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi considerat acceptat tacit, procentul de dobândă aplicat contractului de credit pe viitor, va fi cel de 4,9%, pentru că orice modificări făcute de către bancă ar rămâne fără efect.

Recurenta-reclamantă invocă și motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 și ale Legii nr. 190/1999, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 din contractul de credit, privind comisionul de administrare credit.

Potrivit recurentei-reclamante, perceperea acestui comision s-a făcut cu încălcarea art. 1 și art. 15 din Legea nr. 190/1999, aplicabile prezentului contract, creditul fiind utilizat pentru achiziționarea unui apartament, asupra căruia banca are și un drept de ipotecă.

Recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a Legii nr. 190/1999, concluzionând că nu îi sunt aplicabile contractului în discuție prevederile acestei legi.

Cu privire la art. 6.1 din contract, recurenta-reclamantă arată că din probele administrate reiese că acesta nu a fost negociat de părți, contractul fiind unul de adeziune.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că a plătit cu acest titlu, sume diferite față de cele prezentate inițial de bancă, ceea ce arată că mecanismul calculării comisionului de administrare este unul complex, care nu a fost explicat consumatorului.

Recurenta-reclamantă susține că nu i-au fost aduse la cunoștință motivele pentru care a fost inclus acest comision în convenție, scopul lui, modalitatea de utilizare a sumelor astfel percepute, sau orice alt element de fapt determinant în stabilirea cuantumului comisionului indicat.

Recurenta-reclamantă apreciază că acest comision creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile contractuale, în detrimentul împrumutatului, din moment ce reprezintă costuri suplimentare ale creditului, care nu au un fundament explicit, legat de obligațiile asumate de bancă prin încheierea contractului sau de servicii special prestate de aceasta.

Totodată, prin clauza 6.2 se prevede posibilitatea băncii de a renunța la perceperea comisionului de administrare, criteriile specificate în funcție de care urmează să se aprecieze oportunitatea renunțării neavând legătură cu serviciile prestate de bancă, fiind reprezentate de: piața financiară, politica de creditare a băncii, datoria împrumutatului. Toate aceste criterii sunt criterii subiective, care țin de voința unilaterală a creditoarei, ceea ce duce la concluzia că perceperea acestui comision nu se face în schimbul unei contraprestații, ci pentru a sigura achitarea unor costuri suplimentare.

Totodată, în opinia recurentei-reclamante, caracterul abuziv al acestei clauze ar fi trebuit analizat și prin raportare la dispozițiile care permit modificarea celorlalte costuri ale contractului, pentru a verifica dacă exista un caracter de previzibilitate pentru consumator în ceea ce privește consecințele financiare.

Or, din analiza contractului și a graficelor de rambursare emise pe parcursul derulării contractului, se poate observa că în urma modificării procentului de dobândă, realizat de către bancă discreționar, soldul contractului a suferit și el schimbări față de graficul inițial de rambursare.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel și-a întemeiat soluția pe prevederile O.U.G. nr. 50/2010, act normativ care nu era în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, nefiind astfel aplicabil acestuia.

Recurenta-reclamantă invocă și faptul că instanța de apel a ignorat prevederile O.U.G. nr. 21/1992 (art. 7, art. 9, art. 10 și art. 18), ale Legii nr. 292/2014 și ale Legii nr. 289/2008 (art. 6) și a făcut o aplicare greșită a Legii nr. 193/2000, așa cum aceasta ar trebui interpretată prin raportare la Directiva 93/13/CEE și la decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și stabilizarea cursului pe toată perioada contractuală.

Recurenta-reclamantă apreciază că, potrivit unei jurisprudențe constante, instanța națională este obligată să interpreteze dreptul național în lumina textului și a finalității Directivei 93/13/CEE și să se conformeze articolului 288 ultimul paragraf TFUE.

Recurenta-reclamantă consideră că, chiar dacă instanța ar constata că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Astfel, instanței îi revine obligația de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13. Totodată, revine instanței obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii indicate anterior, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a reținut în mod greșit că prin clauza de risc valutar a fost transpus în contract principiul nominalismului, această concluzie fiind contrazisă de legislația aplicabilă și de considerentele deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțate în cauza Andriciuc contra Băncii Românești.

Recurenta-reclamantă apreciază că principul nominalismului monetar este prevăzut de o normă supletivă, de la care părțile pot deroga, în acest sens statuând și Curtea Constituționala în considerentele deciziei nr. 62/2017.

De asemenea, potrivit recurentei-reclamante, Legea nr. 193/2000 trebuie completată cu prevederile Codului consumului și cu celelalte acte normative care conțin norme ce reglementează domeniul clauzelor abuzive.

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că dispoziția contractuală contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului, astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont, considerată mai stabilă pentru creditor și să suporte singură riscul valutar.

Recurenta-reclamantă invocă și dispozițiile din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar, arătând că modalitatea de aplicare a acestuia în raporturile dintre instituțiile financiare și rezidenți este explicată de Banca Națională a României - Direcția Reglementare și Autorizare prin adresa nr x/16.05.2005.

Astfel, Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 și acordul de voință exprimat în contract sunt temeiurile care stau la baza derulării raporturilor juridice și nu norma legală generală cuprinsă în art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a luat în considerare încălcarea obligației de a informa consumatorul cu privire la riscul valutar generat de încheierea unui contract de credit într-o monedă cu caracteristici speciale, cum este francul elvețian, făcând trimitere la art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 44, art. 47, art. 56, art. 8, art. 27 lit. a) din Legea nr. 296/2004.

Potrivit recurentei-reclamante, din probele administrate la dosar reiese că această obligație a fost încălcată, neexistând nici un înscris care să arate contrariul.

Dimpotrivă, finanțatorul, în calitatea sa de profesionist al sistemului bancar, cu un portofoliu vast de credite în franci elvețieni, a cunoscut, sau cel puțin trebuia să cunoască, studiile și raportările de specialitate din perioada 2005-2007, anterioare acordării creditelor, care arătau că francul elvețian este o monedă cu cele mai ridicate proprietăți de refugiu, înregistrând aprecieri semnificative în perioada episoadelor de criză, 20 la număr, între 1993-2006, și că riscurile de curs valutar sunt transferate integral asupra debitorilor neacoperiți în mod natural, consumatori care nu realizează venituri în CHF.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că nerespectarea obligației de informare dovedește și lipsa bunei-credințe a creditorului manifestată atât în momentul încheierii contractului de credit, cât și ulterior.

Clauzele prin care se prevede obligația de a rambursa creditul în moneda creditului la un curs diferit de cel din momentul acordării au caracter abuziv, în opinia recurentei-reclamante, având în vedere și dezechilibrul semnificativ produs la data încheierii contractului, analizat și prin raportare la noțiunile de risc inerent și bună-credință.

Recurenta-reclamantă apreciază că includerea acestei clauze în contractul de credit, preformulat de către profesionist, este de natură să genereze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, întrucât ea constituie sursa supraîndatorării debitorului.

Un aspect relevant, astfel cum susține recurenta-reclamantă, este faptul că prin schimbul valutar efectuat în momentul eliberării creditului, banca nu a suferit o diminuare a rezervei în CHF, care ar fi dat naștere la suportarea unor diferențe între cursul la care ar fi achiziționat moneda și cursul la care ar fi încasat ulterior ratele de la consumator.

Recurenta-reclamantă arată și că, urmare a dublării valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, convenția de credit a dobândit un caracter aleatoriu, conducând la încălcarea criteriului echivalenței prestațiilor.

Un alt aspect important în stabilirea existenței dezechilibrului semnificativ este, în opinia recurentei-reclamante, lipsa unei clauze de adaptare a contractului în cazul unei creșteri a cursului valutar.

În ceea ce privește stabilizarea cursului CHF-LEU pe toată perioada contractuală, recurenta-reclamantă arată că, în conformitate cu art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. În măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz și daune-interese.

Recurenta-reclamantă apreciază că din jurisprudența Curții Europene de Justiție, respectiv din hotărârile pronunțate în cauzele C-397/11, C-26/2013, se desprinde o obligație a instanței de judecată de a stabili în urma constatării caracterului abuziv al unei clauze, consecințele eliminării acesteia din contract și modalitatea în care acesta urmează să produce efecte pe viitor, obligație existentă pentru a se atinge scopul Directivei 93/13/CEE, acela de a proteja consumatorii și nu de a le crea o situație mai grea acestora în urma aplicării prevederilor directivei.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție națională cu caracter supletiv este conformă cu obiectivul art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, întrucât, potrivit unei jurisprudențe constante, această dispoziție urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți, iar nu să anuleze toate contractele care conțin clauze abuzive.

În speța dedusă judecății, recurenta-reclamantă consideră că simpla constatare a nulității absolute a dispoziției din contractul de credit nu ar constitui un remediu suficient pentru reechilibrarea raportului dintre părți, instanța de judecată trebuind să recurgă la principiile de bază ale contractelor sinalagmatice și să aplice principiul solidarismului și art. 970 din vechiul C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală în privința cererii de constatare a nulității absolute a clauzei de dobândă de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit și a cererii de restituire sume percepute în temeiul acestei clauze, prin încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și ale art. 969, art. 970, art. 1169, art. 1079 vechiul C. civ.

Recurenta-pârâtă arată că sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este acela că, doar dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiții prevăzute de lege, prezumția relativă a valabilității clauzei este răsturnată și clauza este catalogată, în temeiul acestei legi speciale, ca fiind abuzivă.

În opinia recurentei-pârâte, un prim aspect este cel legat de faptul că dobânda este o componentă esențială a prețului creditului, or, cât timp clauzele care o stipulează sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța de apel nu putea să treacă la analiza îndeplinirii celorlalte condiții.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, în speță sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, act normativ care a transpus în dreptul național Directiva nr. 93/13/CEE.

Atât timp cât în speță este vorba de clauze clare și ușor inteligibile, nu putem vorbi de cenzurarea în vreun mod a prețului din contract, ca și efect al aplicării de către instanță a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă apreciază că art. 4.3 teza a doua prevede în mod clar și inteligibil că banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare, iar reclamanta și-a asumat expres prin semnătura caracterul revizuibil/variabil al dobânzii, având la momentul încheierii contractului de credit reprezentarea că dobânda este variabilă.

Recurenta-pârâtă susține că la data încheierii contractului - 19.10.2006, nu exista obligația legală de a preciza formula de calcul a dobânzii variabile și nici de raportare a dobânzii la indicele variabil LIBOR.

Potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 "Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că a respectat prevederile legale mai sus indicate, în sensul că a prevăzut o motivație întemeiată a variației dobânzii -"evoluția pieței financiare", prin această sintagmă înglobând toți indicatorii financiari unanim recunoscuți și acceptați de întreaga piață de profil și care au determinat pe parcursul anilor 2006-2010 o creștere a costurilor de finanțare avute de bancă.

Pornind de la aceste premise, recurenta-pârâtă apreciază că sintagma "evoluția pieței financiare" reprezintă un element cu caracter obiectiv, independent de voința băncii, care poate fi demonstrat prin raportare la criterii distincte, clare, precum costul de finanțare al băncii pe piața internațională.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, la nivelul accesibil consumatorului, era de notorietate această noțiune, pentru că în presă, periodic, erau publicate informații în legătură cu "creșterea" sau "scăderea" dobânzilor la bănci.

Recurenta-pârâtă mai arată și că, ulterior, clauza privind criteriul evoluției pieței financiare a fost modificată prin actul adițional din septembrie 2010, în sensul calculării dobânzii variabile după formula LIBOR 6 luni + marja băncii (formula legală), iar actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 a fost acceptat tacit de reclamantă.

Recurenta-pârâtă susține că, prin eliminarea criteriului de variabilitate a dobânzii și obligarea sa la restituirea sumelor plătite în temeiul clauzei de la art. 4.3 teza a II-a, constând în diferența de dobândă percepută față de procentul inițial până la actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, instanța de apel a stabilit pentru creditul acordat reclamantei o dobândă fixă la procentul de dobândă de la data încheierii contractului de credit, în condițiile în care părțile contractante au convenit o dobândă variabilă, atât prin contractul de credit, cât și prin actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.

Referitor la negociere, recurenta-pârâtă arată că nu există nicio dispoziție legală care ar obliga profesionistul, inclusiv din perspectiva poziției de "superioritate", să forțeze sau să insiste în negocierile cu potențialii clienți și să parcurgă această etapă într-un alt mod decât cel în genere prevăzut în materia contractelor de cadrul normativ legal.

Potrivit recurentei-pârâte, ar fi excesiv și contrar uzanțelor comerciale să se ceară comerciantului să inițieze el negocierea contractului, atât timp cât consumatorul nu-și exprimă vreo nemulțumire cu privire la acesta.

Referitor la dezechilibrul semnificativ, recurenta-pârâtă apreciază că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au în vedere producerea unui dezechilibru juridic, iar nu a unui dezechilibru economic, sens în care s-a pronunțat inclusiv jurisprudența comunitară - cauza C-226/12, cauza C-90/14, cauza C-415/11, interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene fiind în acord cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Cu toate acestea, în cauză, instanța de apel a analizat clauza de dobândă de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit din perspectiva unui presupus dezechilibru economic, iar nu din perspectiva unui dezechilibru juridic, pronunțând în consecință, în privința acestei clauze, o soluție cu aplicarea greșită a normelor de drept material și contrară jurisprudenței Curții de Justiție în materie.

În ceea ce privește condiția bunei-credințe, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material prevăzute la art. 14 noul C. civ., respectiv art. 1169 și art. 1899 vechiul C. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă menționează că buna-credință a băncii se prezumă, în timp ce reaua credință trebuie dovedită în condițiile art. 1169 C. civ.. Or, în cauza pendinte, nu s-a făcut nicio dovadă a relei credințe a băncii.

Totodată, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 vechiul C. civ., prin constatarea nulității absolute a clauzei de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, instanța modificând dobânda creditului din variabilă în fixă de la data de 24.09.2017, până la actul adițional din 2010, cu încălcarea dispozițiilor de la art. 4.1 din contract.

Recurenta-pârâtă apreciază că intervenția instanței în mecanismul contractual și modificarea unui element esențial al acestuia, mai precis a prețului contractului, înfrânge forța juridică obligatorie a convențiilor legal încheiate.

În consecință, recurenta-pârâtă consideră că hotărârea este nelegală în privința restituirii sumelor percepute în temeiul clauzei declarate abuzive.

Recurenta-pârâtă arată că, în primul rând, cererea reclamantei de restituire a sumelor plătite în temeiul clauzei criticate este nejustificată pentru lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, iar în al doilea rând, restituirea de sume drept consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit nu este o sancțiune specifică Legii nr. 193/2000.

În opinia recurentei-pârâte, C. civ. nu are aplicabilitate în situația de față, cât timp efectele anularii unei clauze din contractul de credit sunt expres reglementate de o lege specială, respectiv de Legea nr. 193/2000. Prin urmare, nu se poate vorbi despre o restituire a sumelor de bani deja încasate în temeiul contractului de credit.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile și a fixat termen la data de 15 mai 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 15 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea judecării recursurilor până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2020, cauza a fost repusă pe rol și s-a dispus suspendarea judecării recursurilor până la soluționarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 aprilie 2021.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de casare invocat este reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea de către instanța de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Argumentele invocate de recurenta-reclamantă în susținerea motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a expus argumentat raționamentul juridic și a răspuns aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare, analizând argumentele invocate în calea de atac.

În urma analizei efectuate, instanța de apel, prin expunerea unor considerente necontradictorii, a reținut că art. 1 din actul adițional emis în baza O.U.G. nr. 50/2010 nu are caracter abuziv.

Referitor la critica prin care recurenta-reclamantă invocă nelegala soluționare a capătului de cerere prin care a solicitat modificarea art. 1 din actul adițional fără număr la contractul de credit nr. x/19.10.2006, în sensul înlocuirii algoritmului de calcul al dobânzii cu un alt algoritm propus de reclamantă, este de reținut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, de fapt, recurenta-reclamantă urmărește modificarea dispozițiilor contractuale, criticile invocate fiind de netemeinicie, astfel că nu pot face obiectul analizei în recurs, deoarece se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenta-reclamantă a invocat și motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în mod legal instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, în condițiile în care contractul ale cărui clauze sunt supuse analizei în cauză nu intră în sfera de reglementare a acestei legi.

Criticile referitoare la comisionul de administrare vor fi înlăturate.

Analizând criticile invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că banca efectuează diferite activități necesare acordării și derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii.

Nu se poate pretinde, așadar, lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de administrare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deși gradul de transparență a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalității acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere și condițiile echilibrului și bunei-credințe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, așa cum se va arăta, sunt îndeplinite în cazul comisionului de administrare.

Așa fiind, Înalta Curte reține că acest comision nu are caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, așa încât nu pot pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanța de la Luxemburg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

În fine, este esențial de evidențiat că, în același sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeași cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

Or, așa cum judicios a remarcat prima instanță de control judiciar, întrucât prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită și condiția distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înțeles ca dezechilibru juridic și nu valoric, între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Totodată, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel, analizând dispoziția contractuală privitoare la comisionul de administrare, a constatat că acest comision este permis de dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, fiind definit în art. 36 alin. (3) din acest act normativ.

Însă, așa cum în mod legal a arătat curtea de apel, în ceea ce privește comisionul de administrare, prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt incidente în cauză, față de data încheierii contractului, respectiv anul 2006.

Reiese astfel că instanța de apel nu și-a întemeiat soluția pe prevederile O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum susține recurenta-reclamantă, acest act normativ nefiind în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Nici criticile recurentei-reclamante referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor acestei legi sub aspectul verificării obligației de informare, a negocierii, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, a caracterului clar și inteligibil al acestei clauze și, pe cale de consecință, nici stabilizarea cursului pe toată durata contactării.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Trebuie subliniat că argumentele cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, aspecte ce excedează limitelor analizei instanței de recurs.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului și că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 19.10.2006):

"Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivație întemeiată specificată în contract și acceptată de consumator prin semnarea acestuia.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorul într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze. Astfel, nu poate fi reținut argumentul recurentei-pârâte în sensul că dobânda contractuală este o consecință a dobânzii variabile pentru care clientul a optat.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă prețul contractului, nu poate fi reținut.

Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, invocat de recurenta-pârâtă a fost introdus prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, ulterior încheierii contractului de credit (19.10.2006), nefiind incident în cauză.

Totodată, Instanța europeană în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 a arătat, printre altele, că dispozițiile contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contr