ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1391/2020

Ședința publică din data de 16 iulie 2020

Asupra recursului formulat:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 13 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/22.06.2007 și din actul adițional comunicat prin adresa nr. x/2.09.2010 după cum urmează: art. 1.2:"Creditul va fi restituit în aceeași valută"; art. 6.1 lit. b) cu privire la comisionul de administrare, art. 6.1 lit. c) cu privire la comisionul de rambursare in avans, art. 6.1 lit. d) cu privire la comisionul de neutilizare, art. 7 cu privire la dobânda revizuibilă, art. 8 cu privire la dobânzile penalizatoare, art. 9.1 referitor la autorizarea băncii de a efectua operațiuni de schimb valutar.

Reclamanta a mai cerut de asemenea ca instanța să dispună adaptarea contractului ca urmare a apariției unei împrejurări de impreviziune prin stabilizarea/înghețarea cursului de schimb valutar CHF - RON la cursul BNR valabil la momentul semnării contractului de credit sau prin conversia sumei creditului din CHF în RON la cursul de la data acordării creditului, urmând ca plățile să se facă în continuare în RON la acest curs, să fie obligată pârâta la restituirea sumelor plătite în plus de la data acordării creditului și la plata dobânzii legale aferente, să fie obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare care să ia în calcul restituirea creditului în RON.

La termenul din 7 decembrie 2017, reclamanta a precizat că nu mai face obiectul solicitării sale cererea de constatare a caracterului abuziv privind comisionul de rambursare anticipată, deoarece a existat o singura rambursare anticipată, în anul 2010, după ce acest comision a fost eliminat, totodată arătând că banca nu a perceput comisionul de neutilizare.

Prin sentința civilă nr. 4891 din 21 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei B., s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei de la art. 7.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/22.06.2007, după cum urmează:

"după care va plăti dobânda variabilă a băncii, care este revizuibilă pe 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie, 25 decembrie, în funcție de indicele de referință LIBOR/EURIBOR/BUBOR la 3 luni, în funcție de moneda creditului, conform indicelui de referință valabil în data de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie și 15 decembrie", a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumelor achitate cu titlu de dobândă în baza clauzei declarate abuzive în perioada 22.06.2008-2.09.2010, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data introducerii cererii de chemare în judecată (13.04.2017) până la data restituirii efective, a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și au fost compensate cheltuielile de judecată, instanța constatând că părțile nu își mai datorează vreo sumă de bani cu acest titlu.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. și pârâta B..

Prin decizia civilă nr. 571 din 2 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de reclamanta A. și de pârâta B., împotriva sentinței civile nr. 4891 din 21 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, reținerea cauzei spre rejudecare, schimbarea în parte a deciziei atacte, cu consecința admiterii capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a articolului 1 pct. 2 și a art. 9 pct. 1 din Contract cu privire la înghețarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăților în temeiul Contractului de credit la valoarea de la data încheierii acestuia, precum și constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la articolul 6 cu privire la comisioane, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens, arată că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul, potrivit căruia, persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte.

Mai mult, potrivit articolului 4 și articolului 14 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având atribuția de a constata, chiar si din oficiu, aceasta nulitate.

Legea restabilește echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voința contractuală a profesionistului. Această competență de reechilibrare a prestațiilor părților o au instanțele, adaptând contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist, dar care îl protejează pe consumator.

Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C - 240/98, C. S.A. versus D. că protecția conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Rațiunea acestui act normativ constă în poziția de inferioritate economică, juridică și tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Aceasta situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.

Legea interzice profesioniștilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislația chiar stabilește o lista de clauze considerate ab initio abuzive. In cazul în care, totuși, astfel de clauze sunt înscrise în contract, mai ales dacă acesta este un contract preformulat, clauzele respective sunt considerate fără efect față de consumator, pe lângă faptul că ele pot fi declarate nule de instanță, la sesizarea autorităților în domeniul protecției consumatorului sau chiar a consumatorilor, acționând individual sau în asociații.

Conform articolului 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat.

Articolul 4 si articolele 13-14 din aceeași Lege nr. 193/2000 permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-1 revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancțiunea nulității absolute a acestor clauze. Dacă rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat în continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale părților.

În prezenta cauză, contrar celor reținute de către instanța de apel, recurenta reclamantă a arătat ca la momentul contractării creditului in franci elvețieni, instituția bancară nu i-a adus la cunoștință posibilitatea devalorizării monedei creditului, deși în calitatea sa de profesionist avea aceasta posibilitate cunoscând predicțiile cursului valutar pentru franci elvețieni.

Prin urmare, Banca a ascuns informații esențiale relative la riscul de depreciere a monedei naționale, ceea ce produce un dezechilibru semnificativ. Prin urmare, în condițiile în care creditul în franci elvețieni era un produs nou pe piață și în lipsa unor informații corespunzătoare cu privire la moneda în care recurenta-reclamantă a contractat împrumutul, respectiv cu privire la istoricul evoluției francului elvețian și riscuri generate de variațiile cursului de schimb valutar, A. s-a obligat să returneze sumele împrumutate la termenele și în cuantumurile menționate în contract, având ca premisă cursul de schimb valutar CHF - LEU din perioada respectivă.

Ulterior însă, având în vedere că francul elvețian s-a apreciat într-un mod galopant în raport cu moneda națională, precum și cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar, din RON în euro și din euro în franci, lipsa francilor elvețieni de la casele de schimb valutar perioada mare de timp, diferențele dintre cursul practicat de bancă și casele de schimb valutar și, respectiv cursul stabilit de BNR, au condus la majorarea continuă a costurilor contractelor, producând un dezechilibru major al prestațiilor reciproce ale părților, în detrimentul împrumutaților cu efectul obținerii unor foloase de către banca împrumutătoare fără contraprestație.

Așadar, s-a produs o schimbare fundamentală a condițiilor de contractare, astfel că în prezent împrumutații sunt obligați la prestații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora s-a manifestat voința de a contracta.

Prin urmare, recurenta consideră că au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăți în moneda creditului cu suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar.

Clauzele de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutați nu au fost negociate direct cu reclamanta, având în vedere caracterul prestabilit și impus consumatorilor al contractelor de credit, consumatorii exprimându-și adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influența natura lor.

Singura posibilitate a consumatorilor era aceea de a alege între creditele existente pe piață, însă în toate cazurile contractele erau tipizate, singura opțiune fiind aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului.

Raportând comportamentul recurentei-reclamante la noțiunea de consumator mediu și normal informat este mai mult decât evident faptul că acesta nu putea să prevadă o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian.

Astfel, Banca avea obligația de a explica riscurile clienților, de a le pune la dispoziție informațiile necesare, astfel încât aceștia să aibă posibilitatea de a evalua consecințele economice ale contractării creditelor. Mai mult decât atât, împrumutătorul bancar de multe ori nici nu a achiziționat moneda CHF oferită în cadrul contractului, ci doar s-a raportat la această monedă scriptic, oferind de fapt în materialitatea ei moneda Euro.

În atare situație nici nu poate fi vorba de o împărțire a riscului devalorizării monedei CHF, întrucât banca nu este afectată de devalorizarea monedei scriptice, atâta vreme cât nu s-a împrumutat ea însăși în moneda CHF sau nu a cumpărat moneda CHF la termene diferite de pe piața internațională. Prin urmare, recurenta apreciază că potrivit articolului 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza de acordare a împrumutului în moneda CHF este o clauză instituită în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe. Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - Banca, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urma cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (articolului 18 din O.G. nr. 21/1992) și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. nr. 50/2010.

În lipsa informării în mod complet, corect și precis a recurentei-reclamante cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit, acesta nu a avut posibilitatea de a determina consecințele economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare și precise. Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF- ul este o monedă instabilă, ea nefiind o monedă de circulație internațională, iar la momentul încheierii contractului valoarea acestei monede era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale.

Așa cum se prevede la articolul 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

În prezenta cauză, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, recurenta consideră că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

În condițiile în care noua reglementare consacră pe plan legislativ soluțiile date în jurisprudență, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate face aplicarea teoriei impreviziunii și în cauza de față. Având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, iar recurenta-reclamantă nu a avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care să îi permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de francul elvețian, se poate considera că revizuirea efectelor contractelor corespunde acordului de voință al părților, întrucât hipervalorizarea CHF-ului deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate, schimbând natura acestora, astfel că executarea lor în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

Astfel, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă si, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C - 92/11, EU:C.2013:180, punctul 26, si Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kusionovâ, C - 34/13, EU:C:20i4:2i89, punctul 79).

Procedând la verificările menționate necesare, instanța națională trebuie să țină seama de faptul că, având în vedere în special obiectivul directivei respective, mai precis protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate de profesioniști cu consumatorii, excepția instituită la articolul 1 alin. (2) din aceeași directivă este de strictă interpretare (a se vedea in acest sens hotărârea din io septembrie 2014, Kusionova, C - 34/13, EV-.0:2014:2189, punctul 77).

De aici rezultă concluzia evidentă că o clauză relativă la riscul valutar, chiar dacă reflectă în contract principiul nominalismului monetar poate să fie supusă analizei sub raportul caracterului sau abuziv.

Pe de altă parte, nu s-a dovedit în cursul procesului ca recurentei-reclamante i sa conferit posibilitatea efectivă de a negocia pe marginea acestei clauze, astfel încât doar în aparență suntem în prezența unei clauze care transpune o normă legală supletivă, care prin atitudinea profesionistului a fost transformată într-o normă imperativă, iar consumatorul a fost transformat în postura unui consumator captiv.

O interpretare a nominalismului așa cum a reținut instanța de apel nu se bazează pe circumstanțele avute în vedere la edictarea normei, fiind străină de scopul în care a fost edictată și nu exclude abuzul de putere economică.

Prin urmare, recurenta consideră că se impune calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractelor pe întreaga perioada de valabilitate a acestora.

Raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele economice din acel moment, creditul în CHF era un produs nou pe piață, iar informațiile corespunzătoare cu privire la istoricul evoluției francului elvețian și riscurile generate de variațiile cursului de schimb valutar lipseau. În acest context, recurenta și-a asumat obligația de a returna creditul la termenele și condițiile din contract pornind de la premisa că valoarea cursului de schimb valutar CHF-LEU este foarte convenabilă, iar potrivit susținerilor băncii CHF era cea mai sigură monedă.

Totodată, se susține că recurenta nu avea niciun interes special pentru a solicita un credit în franci elvețieni de vreme ce nu realiza venituri în aceasta moneda, nu utiliza această monedă și nu cunoștea aproape nimic despre ea, decizia de a contracta un credit în franci elvețieni fiind indusă de bancă și printr-o promovare insistentă a acestui tip de credit, prin stabilirea unui rating al clienților la care recurenta nu s-a calificat și prin neîndeplinirea obligației de informare completă și precisă.

Astfel, recurenta a fost singura obligată să suporte riscul valutar fără vreo distincție și limitare a întinderii acestei obligații, astfel încât între drepturile și obligațiile părților exista un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, fiind în imposibilitate de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elvețian, situație față de care beneficiile Băncii au crescut în mod nejustificat, în dauna consumatorului.

Pe cale de consecință, recurenta solicită instanței de control judiciar să admită recursul, cu consecința constării caracterul abuziv și, prin urmare, nulitatea absolută a clauzei prevăzute de articolul 1 pct. 2 si 9.1 din Contractul de credit intervenit între părți privitoare la obligarea la plata ratelor de credit în valuta în care s-a acordat creditul, respectiv franci elvețieni și să dispună restituirea sumelor de bani rezultate din diferența cursului de schimb valutar CHF-RON din momentul semnării contractului și valoarea cursului efectiv plătită până în prezent peste cel de la data de 20 mai 2007, cu obligarea intimatei la continuarea convenției de credit prin raportare la cursul valutar al CHF de la data încheierii contractului de credit.

In ceea ce privește comisionul de administrare prevăzut de articolul 6 din contract, potrivit acestui text, pentru creditul acordat recurenta trebuie să plătească un comision de administrare de 0,2% aplicat la valoarea soldului creditului.

Acest comision a fost perceput pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de consumator în baza contractului de credit. Astfel, se apreciază că această clauză privind comisionul de administrare nu a fost negociată cu recurenta-reclamantă.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, cu privire la acest comision, contractul încheiat nu oferă nici o explicație cu privire la motivul pentru care a fost prevăzut, așa încât nu poate fi reținut argumentul potrivit căruia, însăși denumirea acestuia releva rațiunea perceperii comisionului. Stabilirea sferei serviciilor prestate de Bancă pentru a percepe acest comision trebuie să fie altele decât acelea de a pune la dispoziție suma creditată, pentru care se percepe dobânda. Se constată astfel că pentru același serviciu se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimata în mod clar și inteligibil, potrivit articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13/GEE și articolului 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Clauza în discuție nu respectă nici exigentele bunei-credințe, deoarece inserarea comisionului de administrare, prin generarea de accesorii suplimentare, a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale recurentei consumatoare, în condițiile în care, în acest caz acest cost a fost plătit, inițial, anticipat, pentru toata perioada de creditare.

Mai mult, se solicită instanței de recurs să constate că, în mod contradictoriu, instanța de apel a reținut că dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile contractului dedus judecății, însă le reține ca temei legal pentru a aprecia caracterul abuziv al unor clauze contractuale, respectiv a clauzei privind comisionul de administrare (pag. 25, paragraf 8 din decizie).

In continuare, recurenta solicită instanței să rețină aceleași argumente și pentru comisionul de rambursare în avans și neutilizare.

Totodată, recurenta solicită și constatarea nulității absolute a art. 7 cu privire la dobânda revizuibilă, pentru întreaga perioada contractuală, si nu doar pentru perioada 22.06.2008 - 02.09.2010, precum și acordarea dobânzii legale aferente sumelor achitate de recurentă de la data achitării acestora (nu de la data introducerii acțiunii întrucât recurenta-reclamantă nu a avut în vedere această ipoteză pentru această clauză) și până la data plății efective.

In mod contrar celor reținute de către instanța de apel, efectele clauzei abuzive de la art. 7 din Contract nu au fost înlăturate după data de 02.09.2010, ci au fost menținute.

De asemenea, prin Actul Adițional neînsușit de recurentă și transmis la data de 02.09.2010, la articolul 2.2.1, Banca a stabilit unilateral rata dobânzii variabile care se aplica la soldul creditului și ar fi compusă din indicele de referință ROBOR/EURIBOR/LIBOR, la 3 luni, potrivit monedei, la care se adaugă marja Băncii de 3,25%.

Banca a stabilit un mecanism de calcul, pe de o parte de neînțeles pentru un consumator și, pe de altă parte, a creat dreptul Băncii de a modifica rata dobânzii, sens în care se apreciază că în Contract, nu au fost prezentate criterii transparente, iar recurenta s-a aflat în poziția de a fi obligată la plata unei dobânzi a cărei modalitate de calcul nu îi este cunoscută și, în mod obiectiv, niciun consumator nu poate să o înțeleagă și să își dea seama dacă dobânda va crește sau va scade, iar Banca nu a arătat modalitatea de calcul a dobânzii pe întreaga perioada contractuală.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 30.01.2020 a fost încuviințat raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, fiind dispusă comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 09.04.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității recursului; a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A..

Analizând decizia recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării criticilor dezvoltate prin motivele de recurs, Înalta Curte prezintă considerații relevante cu privire la istoricul cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței să dispună următoarele:

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind rambursarea creditului în aceeași valută, prevăzută de art. 1.2 din contractul de credit;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare, prevăzută de art. 6.1 lit. b) din contractul de credit;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de rambursare în avans, prevăzută de art. 6.1 lit. c) din contractul de credit;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de neutilizare, prevăzută de art. 6.1 lit. d) din contractul de credit;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind dobânda revizuibilă, prevăzută de art. 7 din contractul de credit, așa cum a fost modificată prin actul adițional la contract, comunicat prin adresa nr. x/02.09.2010;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind dobânda penalizatoare, prevăzută de art. 8 din contractul de credit;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind autorizarea băncii de a efectua operațiuni de schimb valutar, prevăzută de art. 9.1 din contractul de credit;

- să dispună adaptarea contractului ca urmare a impreviziunii prin stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la cursul BNR de la momentul semnării contractului de credit;

- să oblige banca să restituie sumele plătite în plus de la data acordării creditului, actualizate cu dobânda legală;

- să oblige pârâta să emită un nou grafic de rambursare care să ia în calcul restituirea creditului în moneda RON;

În ceea ce privește capătul subsidiar de cerere privind constatarea impreviziunii, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă prin încheierea din 26.10.2017 a admis excepția netimbrării, astfel încât, în acord cu cele reținute de instanța de apel nu se impun a fi analizate motivele de recurs ce vizează impreviziunea.

Tribunalul a admis în parte cererea reclamantei, reținând în ceea ce privește clauza cu privire la dobânda variabilă că aceasta este abuzivă în condițiile în care nu indică mecanismul de formare, iar după modificarea prin Actul adițional aceasta este explicită, dispunând și restituirea sumelor percepute de bancă în perioada 22.06.2008-02.09.2010.

Criticile formulate de reclamantă în apel au vizat capetele de cerere privind rambursarea creditului în aceeași valută, prevăzută de art. 1.2 din contractul de credit, privind autorizarea băncii de a efectua operațiuni de schimb valutar, prevăzută de art. 9.1 din contractul de credit, a clauzei privind comisionul de administrare, prevăzută de art. 6.1 lit. b) din contractul de credit și a clauzei privind dobânda revizuibilă, prevăzută de art. 7 din contractul de credit, precum și capătul de cerere privind obligarea pârâtei să emită un nou grafic de rambursare care să ia în calcul restituirea creditului în moneda RON.

Instanța supremă reține în ceea ce privește argumentarea memoriului de recurs că recurenta-reclamantă a reluat criticile formulate împotriva hotărârii instanței de fond, referitoare la caracterul nenegociat al contractului, îndeplinirea condiției dezechilibrului semnificativ pentru clauza contractuală ce vizează comisionul de administrare, încălcarea obligației de informare în ceea ce privește clauza de risc valutar și reținerea greșită a faptului că marja fixă stabilită contractual nu ar fi fost modificată de bancă.

În plus, se constată că în recurs, criticile recurentei-reclamantă au vizat reținerea caracterului abuziv al comisionului de rambursare și al celui de neutilizare, deși aceste critici nu au făcut obiectul apelului.

În consecință, Înalta Curte, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu poate examina omisso medio motive care nu au fost valorificate în apel, considerentele instanței de fond cu privire la aceste aspecte, intrând în puterea lucrului judecat.

Revenind la criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată legalitatea deciziei pronunțate sub aspectul corectei aplicări a dispozițiilor materiale incidente în cauză, precum și a jurispudenței CJUE.

Prealabil, în ceea ce privește caracterul nenegociat al contractului se reține că instanța de apel a constatat că motivele de apel care vizează aceste aspecte sunt neavenite, întrucât prima instanță a reținut că toate prevederile contractuale contestate de reclamantă nu au fost negociate, în cauză nefiind formulat apel cu privire la aceste considerente.

În consecință, motivele de casare nu pot fi primite dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării cauzei în apel, astfel încât criticile subsumate acestui motiv de recurs nu pot fi analizate, fiind lipsite și de relevanță juridică în condițiile în care ambele instanțe au constatat caracterul nenegociat al contractului.

În ceea ce privește motivul de casare ce vizează condițiile de analiză a clauzei de risc valutar, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susținut caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.2 și art. 9.1 din contract, din perspectiva nerespectării cerinței bunei-credințe și a obligației de informare.

Reclamanta a contestat aceste clauze în raport cu obligația stabilită în sarcina acesteia prin contract de a restitui creditul în moneda CHF, suportând astfel rirscul valutar aferent acestei monede.

Instanța de apel a analizat în mod corect dacă există o clauză care să reflecte o dispoziție obligatorie a dreptului național sau care se aplică ope legis, situație în care verificarea caracterului abuziv este exclusă.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a constatat că, clauza referitoare la rambursarea creditului în aceeași valută în care a fost acordată este o expresie a principiului nominalismului monetar instituită de art. 1578 C. civ. și în mod corect nu a analizat nici cerința lipsei de claritate a mecanismului, nici cerința lipsei bunei-credințe și nici cerința dezechilibrului semnificativ.

Instanța de apel a aplicat limitele analizei unei clauze din perspectiva caracterului său abuziv în raport de considerentele hotărârii pronunțate în cauza nr. C-186/16 Andriciuc și a reținut că în lumina jurispudenței CJUE sunt excluse din domeniul de aplicare la Directivei nr. 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În speța de față, prevederile contractuale reprezintă transpunerea în contractul de credit a prevederilor nominalismului monetar, clauzele prevăzute la art. 1 alin. (2), art. 6.3, art. 8.1 și art. 10.9.3 fiind norme aplicabile ope legis.

Instanța de apel a reținut în mod corect că determinările făcute de CJUE în cauza Andriciuc sunt similare cu cele făcute în cauza RWE VERTRIEB AG.

În concluzie, în lumina jurispudenței CJUE, a art. 13 al Directivei nr. 193/2000 precum și a Deciziei nr. 62/2017 a Curții Constitiuționale, prevederile contestate de către reclamantă sunt excluse din domeniul de aplicare a normelor de protecție, neputând fi analizat presupusul caracter abuziv al acestora.

În ceea ce privește mecanismul de restituire a creditului nu vor fi reținute criticile privind obligația de restituire a creditului în condițiile stabilite de bancă, întrucât prevederile contractului de credit sunt suficient de clare pentru a stabili modul de restituire a aceleiași unități monetare.

În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante privind obligația de informare cu privire la riscul valutar potențial, Înalta Curte reține că banca și-a îndeplinit obligația de informare care îi revenea la data încheierii contractului.

Întinderea obligației de informare a fost analizată în mod corect de către instanța de apel cu luarea în considerare a jurispudenței CJUE, potrivit căreia aceasta trebuie să se raporteze la ceea ce profesionistul avea cunoștință la momentul încheierii contractului.

Or, la momentul încheierii contractului, ambele părți contractante și-au asumat variația cursului valutar pe perioada contractuală, iar reclamanta nu a făcut dovada că pârâta cunoștea variația CHF pe parcursul delurării contractului și nu a adus la cunoștința reclamantei aceste aspecte.

În continuare, se constată că în fapt clauza de rambursare a creditului în aceeași monedă în care a fost acordat nu creează un dezechilibru juridic în detrimentul consumatorului, nici la momentul încheierii contractului și nici pe parcursul executării acestuia.

Astfel cum s-a arătat clauza de rambursare a creditului în aceeași monedă în care a fost acordat reprezintă o transpunere a principiului nominalismului prevăzut de C. civ.

Relevante sunt în acest sens interpretarea CJUE în cauza Andriciuc, potrivit cărora analiza dezechilibrului care se manifestă în cursul executării contractului trebuie să se raporteze tot la momentul încheierii contractului de credit, creșterea ulterioră momentului încheierii contractului fiind consecința evoluției unor factori economici extrinseci raportului juridic dintre părți.

În ceea ce privește criticile aduse deciziei atacate cu privire la consecințele nulității absolute a clauzelor considerate abuzive se reține că sunt nefondate.

Înghețarea cursului de schimb valutar și denominarea, ca sancțiune ce afectează întregul contract, ca efect al constatării clauzei ca fiind abuzivă, reprezintă în realitate modificarea și completarea unui contract, retroactiv, ceea ce este în contradicție cu dispozițiile Directivei nr. 93/13 art. 6 alin. (1) și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Remediul legal al constatării caracterului abuziv al unei clauze este excluderea acesteia, pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii privind consumatorul, fără a avea posibilitatea de a fi modificat conținutul acesteia, astfel cum s-a reținut în jurispudența CJUE.

Astfel, salvgardarea contractului prin susbstituirea clauzei contractuale cu norma de drept supletiv, prezumată ca echilibrând interesele părților contractante a fost exprimată de CJUE în cauza C 618/10, Banca Espanol de Credito S.A..

Norma de drept supletiv prevede obligația restituirii aceleiași monede, ca atare instituie, în absența convenției diferite, riscul valutar în sarcina debitorului obligației de rambursare a împrumutului.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19 cauza Șerban.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, Curtea a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerații rezultă că nu se face distincția între norme dispozitive și norme imperative deoarece dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii independent de voința părților, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, așadar distincția nu prezintă importanță sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor considerații se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părțile nu au încheiat un acord diferit.

Înalta Curte constată că susținerea recurentei-reclamantă că instanța de apel a aplicat în mod greșit Legea nr. 193/2000, atunci când a făcut analiza comisionului de administrare este nefondată.

Potrivit conținutului clauzei prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) din contractul de credit, banca și-a îndeplinit obligația de informare, în sensul art. 3 lit. b) și art. 18-20 din O.G. nr. 21/1992, art. 8 din Legea nr. 190/1999 și art. 27 lit. b) din Legea nr. 296/2004 și a furnizat consumatorului caracteristicile esențiale ale comisionului și modalitatea de calcul, data scadenței, putând fi evaluate consecințele patrimoniale prin aplicarea comisionului cunoscând serviciile prestate de bancă independent de împrumutul acordat.

Verificarea cerinței de transparență se raportează la nivelul de atenție al unui consumator mediu, suficient de atent și avizat, astfel cum rezultă din jurispudența CJUE exprimată în cauza Matei C 143/12 și cauza Kaesler C 26/13.

În aceste condiții nu se poate reține că banca a încălcat obligația de informare și nici că reclamanta nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaște condițiile perceperii comisionului de administrare.

Potrivit dispozițiilor art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu se poate aprecia că această clauză este abuzivă, întrucât nu există și cerința dezechilibrului semnificativ, iar la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție care să interzică perceperea comisionului de administrare.

În consecință, perceperea comisionului a fost în acord cu contraprestația băncii, criticile intrând în categoria de excludere prevăzută de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/2013.

Sub un ultim aspect, Înalata Curte va analiza motivul de recurs privind greșita respingere a caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă.

Critica a fost întemeiată pe încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 1 din Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000, pentru a demonstra că banca a modificat unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat precizat în contract.

Se mai susține de către recurenta-reclamantă că banca a încălcat dispozițiile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010.

Se reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente, când a apreciat că actul adițional a produs efecte ca urmare a nedenunțării sale de către recurenta-reclamantă urmare comunicării acestuia.

În lumina dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 nesemnarea de către consumator a actelor adiționale de implementare a dispozițiilor acesteia este considerată acceptare tacită. De asemenea, nedenunțarea actului adițional comunicat în termen de 30 de zile este considerată acceptare tacită.

În consecință, prin Actul adițional s-a prevăzut un indice public și verificabil în funcție de care poate varia dobânda, această clauză fiind clară și inteligibilă.

Din acest punct de vedere, susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora obiectul contractului de credit sub aspectul dobânzii nu este determinabil și că reclamanta nu a cunoscut formula matematică de calcul a dobânzii nu pot fi reținute. În consecință, banca nu a majorat dobânda aplicabilă creditului în mod arbitrar, ci în mod legitim, în funcție de un indicator care ține de evoluția pieței financiare.

Astfel, în mod corect instanța de apel a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 571 din 02 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 571 din 02 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iulie 2020.