ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2485/2020

Ședința publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 1 august 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care:

- art. 1.2 referitor la:

"creditul va fi restituit în aceeași valută" raportat la

- art. 9.1 teza a II-a referitor la:

"împrumutatul autorizează banca să facă în numele și pe contul său orice operațiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deținute de împrumutat în conturile sale de disponibilități, în moneda prezentului contract, la cursul practicat de bancă, în ziua operării";

- art. 10.3.9 teza finală referitor la:

"banca este de asemenea autorizată să efectueze schimbul valutar în numele împrumutatului, dacă este necesar, la cursul de schimb practicat de bancă la data debitării conturilor";

- art. 6.1 lit. b) referitor la:

"pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti următoarele comisioane: b) comision de administrare a creditului: 1% flat calculat asupra sumei creditului contractat", ca urmare a constatării caracterului lor abuziv;

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în calitate de împrumutat, a încheiat cu pârâta B. contractul de credit bancar ipotecar nr. x/10.09.2007, prin care banca i-a acordat suma de 114.000 CHF, echivalentul a 68.181,82 Euro, pentru achiziționarea apartamentului nr. x situat în București, str. x, bl. M4. Odată cu încheierea contractului de credit bancar, între pârâtă, în calitate de agent escrow, vânzătoare și reclamantă, în calitate de cumpărătoare, s-a încheiat contractul de depozit escrow nr. 49/10.09.2007, prin care agentul escrow constituie un depozit escrow în sumă totală de 68.181,82 Euro care "reprezintă credit acordat de agentul escrow cumpărătorului, conform contractului de credit bancar ipotecar nr. x/10.09.2007", fondurile existente în acest cont fiind indisponibilizate și ulterior eliberate și transferate în contul curent al vânzătorului în termenul stabilit. Urmare încheierii contractului de credit bancar, reclamanta a arătat că a returnat băncii ratele lunare conform graficului de rambursare emis de aceasta, la cursul CHF/RON practicat de bancă în ziua plății.

Prin sentința civilă nr. 551 din 16 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea abuzivă a clauzei privind perceperea comisionului de administrare cont curent; pârâta a fost obligată să restituie reclamantei sumele încasate, cu titlu de comision de administrare cont curent, de la data încheierii contractului și până la eliminarea acestuia din contract; de asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei dobânda legală aferentă comisionului de administrare cont curent de la data perceperii acestuia până la data achitării; s-au respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea dedusă judecății reclamanta a supus controlului judiciar din perspectiva caracterului abuziv clauzele inserate în art. 1.2, art. 9.1 teza a II-a, art. 10.3.9 teza finală, art. 6.1 lit. b) din contractul de credit bancar nr. x din 10 septembrie 2007. S-a solicitat, de asemenea, constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive și, pe cale de consecință, restituirea prestațiilor executate în temeiul clauzelor desființate (comision de administrare și marjă), înghețarea cursului valutar la valoarea existentă la data perfectării contractului, recalcularea ratelor de rambursare a creditului în funcție de acest curs și restituirea diferențelor de curs valutar.

Tribunalul a procedat la analizarea clauzelor contractuale menționate în raport de prevederile Legii nr. 193/2000, forma în vigoare anterior modificărilor și completărilor aduse prin Legea nr. 367/2007, ale C. civ. de la 1864, în completare, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., ale Legii nr. 190/1999, precum și ale celorlalte acte normative invocate în cauză de părți, varianta în vigoare la data perfectării contractului.

Prin art. 1.2 din contractul de credit este instituită obligația reclamantei de a restitui creditul în aceeași valută.

Pentru creditul acordat împrumutatul datora un comision de administrare a creditului de 1% flat calculat asupra sumei creditului contractat (art. 6.1 lit. b) care se achită din credit la data primei utilizări.

Conform art. 7 pct. 1 lit. a) din contract împrumutatul datora o dobândă fixă de 4,5% pentru primul an din perioada de creditare, după care plătea dobânda variabilă a băncii, care este revizuibilă pe 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie și 25 decembrie, în funcție de indicele de referință Libor la 3 luni.

Prin art. 9.1 teza a II-a s-a stabilit că "împrumutatul autorizează banca să facă în numele și pe contul său orice operațiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deținute de împrumutat în conturile sale de disponibilități, în moneda contractului, la cursul practicat de bancă, în ziua operării".

Art. 10.3.9 teza finală stipulează că "banca este de asemenea autorizată să efectueze schimbul valutar în numele împrumutatului, dacă este necesar, la cursul de schimb practicat de bancă la data debitării conturilor".

În privința caracterului negociat al clauzelor contractului de credit, punct de plecare în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, tribunalul a avut în vedere că dispozițiile legale din legislația specială internă (art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000) instituie prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard în favoarea consumatorului, prezumție care poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară; sarcina probei aparține, prin urmare, în exclusivitate profesionistului.

A apreciat că în ceea ce privește negocierea reclamanta trebuie să dovedească numai aspectul de fapt vecin și conex cu faptul probatoriu și anume calitatea de consumator (aspect necontestat în cauză) și caracterul de contract preformulat al contractului de credit.

S-a arătat că art. 358 din C. proc. civ. sancționează lipsa părții de la administrarea interogatoriului, permițând instanței să aprecieze această împrejurare fie ca o mărturisire deplină, fie ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul. Chiar și în această ultimă ipoteză tribunalul a considerat însă că alegerea ofertei bancare a pârâtei și încheierea contractului de credit, nu constituie elemente suficiente pentru a se considera dovedită negocierea clauzelor contractuale, deoarece negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a alege moneda creditului, de a citi (studia și analiza) condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică posibilitatea acordată acestuia de a influența efectiv conținutul clauzelor.

Modul de formulare a interogatoriului propus de bancă a evidențiat pasivitatea consumatorului (întrebarea nr. 4) care, într-adevăr, nu poate fi imputată băncii, însă art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 obligă banca să facă dovada posibilității reale a reclamantei de a determina conținutul contractului, respectiv că oricare dintre clauzele contractuale criticate ar fi putut fi modificate.

Prima instanță a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada caracterului negociat al clauzei.

Totodată, a constatat că nu este îndeplinită condiția dezechilibrului, întrucât legea are în vedere clauzele care sunt de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, iar în cauza dedusă judecății dezechilibrul nu este, astfel cum invocă reclamanta, consecința obligației de rambursare a creditului în moneda în care a fost acordat, ci este determinat de fluctuația cursului valutar, variație independentă de voința sau posibilitățile de anticipare ale pârâtei.

Faptul că, în concret, pentru o perioadă de timp din durata contractului, fluctuația cursului valutar a fost defavorabilă reclamantei, nu este de natură a atrage dezechilibrul avut în vedere de textul legal, deoarece raportarea nu se poate realiza la situațiile concrete ivite la un moment dat, ci la conținutul juridic al drepturilor și obligațiilor părților la data perfectării contractului.

Aplicând în acest context criteriile de stabilire a dezechilibrului semnificativ, indicate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din cauza C-414/11 (Mohamed Aziz vs. Caixa D’Estalvis de Catalunya), instanța de fond a apreciat că, având în vedere contractarea unui credit în CHF și virarea sumei în această monedă de către bancă, este legitim să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, reclamanta ar fi acceptat restituirea creditului tot în CHF, aceasta fiind, de altfel, regula în dreptul român și în piața financiară.

Referitor la condiția inserării clauzelor cu rea-credință, în contextul în care acordarea creditelor în CHF era legală, simplul fapt că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică, în mod necesar, cunoașterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată, revenind reclamantei obligația de a dovedi că, în cauza de față, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta avea cunoștință de faptul că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și că a acționat în consecință pentru a-și procura câștiguri necuvenite. Cum însă, nu a fost produsă nicio dovadă în acest sens, tribunalul a ajuns la concluzia că nu se poate reține îndeplinirea condiției privind reaua-credință a pârâtei.

S-a reținut că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar în materia împrumutului de consumație. Clauza contractuală inserată în art. 1.2 prevede rambursarea creditului în CHF și constituie astfel o aplicare a prevederilor legale potrivit cărora cel împrumutat trebuie să restituie întocmai suma împrumutată, respectiv chiar principiul de drept civil consacrat prin prevederile anterior invocate, aplicabile raportului juridic dedus judecății, deoarece contractul de credit reprezintă o varietate a împrumutului de consumație de drept comun.

Câtă vreme principiul nominalismului monetar este reglementat legal nu poate fi considerată ilicită achitarea ratelor în moneda creditului accesat (CHF), indiferent de fluctuațiile acesteia. Totodată, s-a observat că nici legislația specială din materia drepturilor consumatorului și nici jurisprudența comunitară nu conțin elemente care să determine înlăturarea de la aplicare a acestui principiu.

Prin urmare, în considerarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, nu poate constitui obiectul verificării instanței, din perspectiva caracterului abuziv, clauza care prevede rambursarea creditului în CHF, ca obligație a consumatorului.

Tribunalul a înlăturat susținerile reclamantei potrivit cărora la data perfectării contractului de credit existau dispoziții în Norma BNR nr. 17/2003 care excludeau asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator, având în vedere că normele invocate vizează organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit.

În acest sens, a reținut că actul are în vedere riscurile semnificative definite ca fiind "riscuri cu impact însemnat asupra situației patrimoniale și/sau reputaționale a instituțiilor de credit", prin urmare, riscul băncii de a nu mai putea recupera creditul acordat și măsurile menite să diminueze acest risc, iar nu interdicția de asumare a riscului operațiunii de creditare de către consumator, cum susține reclamanta.

Cât privește aplicarea teoriei impreviziunii în cauza de față, tribunalul a constatat că raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de dispozițiile C. civ. de la 1864, iar nu de cele ale C. civ. din 2009, că deși vechiul C. civ. nu reglementa în mod expres teoria impreviziunii, ea a cunoscut o consacrare doctrinară și jurisprudențială, motiv pentru care, nu poate fi exclusă, de plano, aplicabilitatea ei, pe temeiul lipsei de consacrare legală.

Cu toate acestea, s-a reținut că nu se poate da curs solicitării reclamantei de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, deoarece ar veni în contradicție cu principiul nominalismului monetar, consacrat în mod legal.

De altfel, nici nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de reclamantă, respectiv stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, întrucât teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, reclamanta nu tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau o clauză contractuală nu o legitimează în acest sens.

Mai mult, în condițiile în care nu se justifică nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislației speciale din materia drepturilor consumatorilor o astfel de măsură ar contraveni principiului de drept consacrat pe cale legală prin art. 969 din C. civ. de la 1864, conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Cu privire la obligația de a suporta eventualele diferențe de curs valutar conform art. 9.1. teza a II-a și art. 10.3.9. teza a II-a din contract, prima instanță a constatat că ipoteza clauzelor respective este aceea că împrumutatul nu are în cont sume suficiente în moneda creditului pentru acoperirea ratei lunare, situație în care banca are dreptul de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele și pentru împrumutat, utilizând cotațiile proprii. A apreciat că nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ câtă vreme reclamanta este liberă să procure valuta respectivă, nu este condiționată să o achiziționeze de la pârâtă și are obligația de a alimenta conturile cu sumele necesare plății ratelor creditului.

Referitor la clauza care reglementează obligația reclamantei de a achita băncii un comision de administrare (art. 6 pct. 1 lit. b) instanța de fond a constatat că acest comision era datorat o singură dată, la momentul utilizării creditului și conținea criterii de determinare a cuantumului său.

Clauza în discuție are o redactare clară și inteligibilă, fără utilizarea unor termeni ambivalenți sau echivoci, cuprinzând cifre sau procente exprimate matematic, simplu și concis.

Deși nu este definit în contract comisionul de administrare, în sensul că nu sunt menționate detaliat serviciile efectuate de bancă care justifică acest cost, tribunalul a apreciat că nici nu erau necesare astfel de definiții, atâta timp cât legislația din materia drepturilor consumatorului, în vigoare la data perfectării contractului, nu impunea profesionistului să enumere toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare sau de administrare a creditului.

Pentru ca aceste comisioane să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii lor, s-a apreciat că nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat, și anume acordarea sau administrarea creditului.

Prin urmare, la data încheierii contractului, consumatorul trebuia să cunoască componența și valoarea ratei lunare, întinderea reală a obligației de plată pe care și-a asumat-o.

În cauza de față, reclamanta nu a contestat faptul că la data perfectării contractului a primit graficul de rambursare în cuprinsul căruia era evidențiată suma de plată aferentă fiecărei luni, defalcată în rată și dobândă, astfel încât instanța a apreciat că aceasta a avut posibilitatea să cunoască întinderea reală a obligației de plată pe care și-a asumat-o, inclusiv cu privire la plata, o singură dată, a valorii de 1% din suma împrumutată pentru acordarea/administrarea creditului.

În ceea ce privește perceperea unei marje a băncii în perioada cuprinsă între septembrie 2008 și noiembrie 2010, tribunalul a constatat, cu prioritate, că nu este învestit să analizeze, din perspectiva caracterului abuziv, clauza care reglementează dobânda contractuală.

A reținut însă că prin clauza inserată în contractul de credit, la art. 7 pct. 1 lit. a), nu se stabilește o formulă de calcul care să includă o marjă procentuală a băncii și că nici graficul de rambursare eliberat la data perfectării contractului nu evidențiază un astfel de element perceput distinct de către bancă. Din extrasele de cont depuse la dosar de către reclamantă rezultă că dacă până la scadența din 21.08.2008 inclusiv, plățile erau defalcate în "rambursare principal scadent" și "rambursare dobândă scadentă", începând cu scadența din 22.09.2008 se adaugă acestora, până în noiembrie 2010 și "rambursare marjă scadentă"; momentul coincide cu expirarea duratei de un an în care se stabilise perceperea unei dobânzi în procent fix; prin urmare, trecerea la dobânda variabilă aduce o majorare a valorii dobânzii contractuale și, potrivit clauzei contractuale, o altă formulă de calcul raportată la indicele Libor la 3 luni, care, astfel cum a arătat și pârâta prin răspunsul la interogatoriul administrat de reclamantă, includea și o marjă de profitabilitate. Fiind ținută să analizeze cererea în limitele cu care a fost învestită, conform principiului disponibilității, instanța de fond a constatat că nu se poate pronunța, din perspectiva cerințelor impuse de legea nr. 193/2000, asupra clauzei care reglementează dobânda variabilă.

Câtă vreme clauzele contractuale criticate au fost apreciate de instanța de judecată ca fiind legale, având caracter accesoriu, s-au respins ca neîntemeiate pretențiile reclamantei de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de acordare/administrare, diferență curs valutar, marjă percepută nelegal.

Referitor la capătul de cerere vizând perceperea unui comision de administrare cont curent, Tribunalul București a constatat că, sub această denumire, în extrasele de cont sunt evidențiate diverse sume percepute reclamantei pe întreaga perioadă de derulare a contractului de credit.

Deși pârâta a susținut că nu percepe aceste sume de bani în temeiul contractului de credit, ci în baza unui alt contract, deoarece contul respectiv nu este un cont atașat strict creditului ca să fie scutit de comisioane, cât timp prin el titularul derulează și alte operațiuni financiare decât depuneri și plăți doar pentru ratele de credit, instanța a reținut că aceasta nu a dovedit în cauză susținerile respective, prin depunerea la dosar a contractului de cont curent invocat; mai mult, din extrasele de cont depuse la dosar de reclamantă a rezultat că singurele operațiuni efectuate privesc plata creditului contractat la data de 10 septembrie 2007.

Pe cale de consecință, tribunalul a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind perceperea comisionului de administrare cont curent și, în considerarea principiului restitutio in integrum, în baza căruia tot ce s-a prestat în temeiul cauzei nule trebuie restituit, a obligat pârâta să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de comision de administrare cont curent de la data încheierii contractului și până la eliminarea acestuia din contract.

Având în vedere că obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor percepute abuziv are rolul de a acoperi prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a lipsei de folosință asupra capitalului în perioada cuprinsă între momentul plăților nedatorate și momentul restituirii sumelor încasate cu titlu de comision de administrare cont, instanța a admis și cererea accesorie formulată de reclamantă și a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente comisionului de administrare cont curent de la data perceperii acestuia la data achitării.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia nr. 1971/2018 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 551/16.02.2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă; s-a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva aceleiași sentințe.

Curtea a constatat că sentința atacată respectă, în principiu, exigențele procedurale privind motivarea prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât tribunalul a indicat rațiunile pe care și-a întemeiat soluția, grupând și sintetizând argumentele reclamantei într-o formă coerentă și inteligibilă, prin raportare la instituțiile de drept puse în discuție.

S-a arătat că pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000, care transpun în dreptul intern Directiva 93/13/CEE.

Curtea a reținut că instanța națională este obligată să interpreteze Legea nr. 193/2000 în lumina textului și a finalității directivei europene, ținând cont și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie. Referitor la noțiunea de "clauză abuzivă", art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În dreptul intern, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 93/13, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

b) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului;

c) nu este respectată cerința bunei-credințe;

Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru.

Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale au fost avute în vedere criteriile stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 (care transpune art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE), respectiv:

- natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului;

- toți factorii care au determinat încheierea contractului;

- alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde;

Referitor la prima condiție, așa cum rezultă din considerentele sentinței apelate, tribunalul a reținut că este îndeplinită această condiție, întrucât banca nu a făcut dovada caracterului negociat al clauzelor contractuale contestate.

În ceea ce privește cea de-a doua și a treia condiție, instanța de apel a arătat că acestea au fost explicate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu referire la cauza C-226/12 (Constructora Principado S.A.) și cauza C-415/11 (Mohamed Aziz).

Raportând considerațiile din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene la situația din speță, instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui dezechilibru semnificativ și a relei-credințe pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor referitoare la restituirea împrumutului în moneda creditului.

Astfel, Curtea a reținut că susținerile reclamantei potrivit cărora banca a cunoscut despre valorizarea CHF și a intenționat să profite de ea în detrimentul consumatorilor, în lipsa unor minime dovezi în acest sens, nu pot fi socotite ca probate.

Afirmațiile reclamantei în sensul promovării de către bancă a produsului credit în CHF ori prezentarea distorsionată a acestui produs de creditare (fără dovezi certe ale unei asemenea atitudini frauduloase din partea băncii), nu sunt suficiente pentru a se ajunge la răsturnarea sarcinii probei, deoarece în acest caz s-ar ajunge să se pună în sarcina pârâtei efectuarea unei probe negative (nu a promovat agresiv un produs ori nu a prezentat o realitate distorsionată relativ la un anumit produs de creditare).

Instanța de prim control judiciar a considerat că apelanta-reclamantă era cea care trebuia să dovedească faptul că banca a avut cunoștință de împrejurarea că va urma o apreciere a cursului CHF, pentru a se putea angaja răspunderea obiectivă a pârâtei, independent de culpa acesteia.

Pe de altă parte însă, Curtea a subliniat că obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale.

Cu privire la neîndeplinirea obligației de informare a consumatorului, cu referire la cele statuate și în Cauza C-186/16 (Andriciuc), s-a observat că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, chiar în condițiile constatării neîndeplinirii obligației de informare corectă și completă a consumatorului, hotărârea apelată nu este susceptibilă de reformare, mai ales în condițiile în care consecințele neinformării nu au condus de plano la nulitatea, ca abuzive, a unor clauze, iar principiul disponibilității ce guvernează procesul civil limitează instanța la soluționarea acelor capete de cerere ce au făcut obiectul judecății.

Analizând considerentele hotărârii pronunțate în Cauza Andriciuc, Curtea a apreciat că deși la o primă analiză s-ar putea reține că s-a statuat de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene că sunt îndeplinite condițiile pentru a considera că, în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, clauzele contractuale referitoare la riscul valutar sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, în realitate, față de neîndeplinirea obligației de informare cu privire la consecințele modificării cursului valutar asupra ratelor ce urmau a fi achitate de consumator, o atare excludere este atenuată parțial, deoarece însăși Curtea lasă la latitudinea instanței naționale stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii de apel rezultă că scopul urmărit de apelanta-reclamantă este eliminarea riscului valutar din sarcina sa prin înghețarea cursului LEU/CHF la momentul semnării contractului de credit și înlocuirea obligației de restituire a creditului acordat în CHF cu obligația de restituire a acestuia în RON, conversiunea urmând a se face la cursul de la data contractării creditului.

Or, prevederile contractuale referitoare la riscul valutar contestate de apelanta-reclamantă sunt cele care stipulează că restituirea creditului se face conform graficului de rambursare, respectiv în moneda în care a fost acordat (CHF) și că valoarea ratei lunare poate suferi modificări, în sensul majorării, ca urmare a materializării riscului valutar, ceea ce reprezintă, în principiu, o reflectare a dispozițiilor art. 1 578 din C. civ. de la 1864. Cu alte cuvinte, potrivit contractului, rambursarea creditului se va face conform graficului de rambursare, respectiv în aceeași monedă în care a fost acordat creditul, existând astfel posibilitatea majorării ratei lunare ca urmare a materializării riscului valutar, reprezentând devalorizarea monedei naționale în raport cu valuta creditului.

Chiar dacă deprecierea monedei naționale în raport de francul elvețian este un aspect extrinsec și ulterior perfectării convenției de credit, asupra căruia banca susține că nu a avut niciun control, în calitatea sa de profesionist, banca avea obligația să explice consumatorului care ar putea fi consecințele majorării cursului valutar, iar acesta, după informarea corectă, completă și loială din partea cocontractantului profesionist, să își asume în cunoștință de cauză atare consecințe.

Faptul că banca este un profesionist în domeniul financiar-bancar implică nu neapărat cunoașterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, dar impune acesteia obligația de a informa consumatorul despre această posibilitate, iar în lipsa unei astfel de informări, loialitatea băncii este atenuată în raporturile contractuale cu consumatorul.

Împotriva deciziei instanței de apel reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut faptul că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și ale art. 1578 din C. civ. de la 1864.

S-a arătat că potrivit contractului de credit bancar, principala obligație a băncii este de a pune la dispoziție suma împrumutată, în timp ce principala obligație a consumatorului este de a achita ratele lunare în vederea rambursării creditului. De principiu, între aceste obligații ar fi trebuit să existe o relație de echilibru, dată de situația juridică corectă în care ambele părți ar fi trebuit să se afle.

Recurenta consideră că, în analiza dezechilibrului semnificativ, se impune a se verifica modul în care profesionistul a acționat, consumatorul fiind pus în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaște adevărata întindere a riscurilor asociate.

În acest sens, a apreciat că dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea sa, în calitate de consumatoare, a fost indus prin raportarea sumei contractate la moneda CHF, monedă care:

i) nu era cunoscută reclamantei la momentul încheierii contractului de credit bancar, neavând niciun fel de informații cu privire la stabilitatea acesteia, evoluția anterioară, accesibilitatea din perspectiva obținerii în vederea achitării ratelor lunare;

ii) nu era utilizată ca instrument de plată sau ca element de referință în contractele încheiate pe teritoriul României, fiind de notorietate că, la momentul anului 2007, singurele valute utilizate pentru efectuarea de plăți erau, în afara monedei naționale, Euro și USD;

De altfel, deși în contractul de credit bancar s-a menționat acordarea unui credit de 114.000 CHF, această valoare a fost transpusă și în moneda Euro, la paritatea B. de la momentul semnării contractului, respectiv 68.181,82 Euro.

Suma în Euro, și nu în CHF, a reprezentat fondurile escrow depuse de bancă, în calitate de agent escrow, în contul de depozit escrow al vânzătorului. Aceste fonduri determinate în moneda Euro urmau a fi eliberate și transferate în contul curent al vânzătorului, la împlinirea termenului stabilit.

Conform art. 1.1 din contractul de depozit escrow, obiectul acestuia îl reprezintă constituirea de către agentul escrow (în speță pârâta - B. S.A.) a unui depozit escrow în sumă totală de 68.181,82 Euro ce reprezintă credit acordat de agentul escrow cumpărătorului (în speță - reclamanta), conform contractului de credit bancar ipotecar nr. x din 10.09.2007.

Prin urmare, valuta CHF menționată în contract nu a constituit moneda efectivă în care s-a acordat creditul, ci doar un etalon de determinare valorică a sumei în Euro acordate în realitate, la paritatea stabilită de intimata-pârâtă la momentul acordării creditului, precum și de determinare a ratelor lunare de restituire.

În atare condiții, recurenta a menționat că nu se poate da efectivitate principiului nominalismului monetar, instanța de apel aplicând, în mod greșit, prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Recurenta a mai susținut că în caz de fluctuație a "prețului monedelor", împrumuturile contractate în acele monede al căror curs este fluctuant se restituie în "specia aflătoare în curs", respectiv în RON.

Pe cale de consecință, nu se poate susține că este interzisă transpunerea plății ratelor creditului în RON, întrucât s-ar opune principiul nominalismului.

iii) a fost prezentată de bancă drept cea mai stabilă monedă, la adăpost de fluctuații, prin raportare la referințele făcute de bancă la statul elvețian;

iv) a fost prezentată de bancă drept element care, la același rating, îi permitea reclamantei să se împrumute mai mult decât s-ar fi "calificat" în cazul în care moneda contractului ar fi fost Ron, Euro sau USD;

v) se găsea pe piața din România într-o cantitate insuficientă, fapt care a condus inevitabil la o explozie a cursului, ca urmare a numărului mare de contracte încheiate în această monedă;

Ca atare, punerea în piață a produselor de creditare în CHF în împrejurările economice arătate făcea ca, la momentul semnării contractului de credit bancar, evoluția cursului valutar să fie perfect previzibilă din perspectiva băncii și, în același timp, imposibil de anticipat de către reclamantă, pe baza nivelului de cunoaștere și înțelegere a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat.

În considerarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, autoarea căii de atac apreciază că drepturile sale, ca și consumatoare, au fost încălcate de către intimata-pârâtă, prin:

i) nesocotirea obligației precontractuale de informare/consiliere;

ii) reclama deceptivă în favoarea promovării unor produse de creditare defectuoase, prezentate însă ca fiind cea mai bună opțiune de contractare pe piață;

iii) inserarea în cuprinsul contractului de credit bancar a clauzelor abuzive privind suportarea de către reclamantă a riscurilor/efectelor fluctuațiilor de curs de schimb valutar;

Instanța de apel a reținut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, preluând considerentele primei instanțe care recunoaște că negocierea unui contract implică posibilitatea acordată acestuia de a influența efectiv conținutul clauzelor. Mai mult, instanța de fond a reținut că banca nu a prezentat (...), din proprie inițiativă, anterior semnării contractului, un proiect al convenției ce urma să se încheie, nu i-a comunicat faptul că avea posibilitatea să negocieze clauzele contractului preformulat, constatând că în cauză nu s-a făcut dovada caracterului negociat al clauzei.

Contractarea acestui tip de credit pe baza informațiilor primite din partea băncii s-a realizat pornind de la premise false, iar acea aparentă "selecție" sau "opțiune" a reclamantei, ca și consumatoare, a fost rezultatul unui comportament abuziv, neonest al băncii, fără reala posibilitate de a aprecia impactul contractării creditului pe parcursul duratei acestuia.

Recurenta-reclamantă a făcut referire la hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (Ruxandra Paula Andriciuc și alții), instanța europeană statuând în sensul că pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală; în acest sens, prin informații suficiente se înțelege cel puțin impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului membru în care își au domiciliul sau sediul împrumutații și majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului (considerentele 48-49 din hotărâre).

În speță, informarea din partea băncii a lipsit cu desăvârșire, aspect recunoscut de instanța de apel - în lipsa unei astfel de informări, loialitatea băncii este atenuată în raporturile cu consumatorul, dar și de instanța fondului - nu s-a prezentat anterior semnării proiectul de convenție ce urma să se încheie, fără a se da consumatorului posibilitatea de a influenta conținutul clauzelor acesteia sau de a le negocia în vreun fel.

Pe de altă parte, conceptul de "bună credință" în înțelesul Directivei 93/13/CEE și, implicit, al art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 beneficiază de o accepțiune specială, explicitată de jurisprundența Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia este important de verificat dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (cauza C-415/11 Mohamed Aziz - hotărârea din 14.03.2013, considerentul 69).

În opinia recurentei-reclamante, este inadmisibil a se reține că, în lipsa unei informări corecte și complete din partea băncii pârâte, ar fi acceptat o clauză care să determine în realitate o dublare a costurilor creditului într-un termen scurt (după aproape 2 ani) de la momentul semnării contractului de credit bancar (încheiat pe o perioadă de 372 luni).

Sub acest aspect, a insistat asupra caracterului preformulat al contractului de credit bancar reținut chiar de către instanțele anterioare.

Având în vedere situația de inferioritate în care s-a aflat, recurenta a făcut trimitere la articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13, potrivit căruia clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator, urmărindu-se să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile părților un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre acestea.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii.

Astfel, a susținut că în pofida motivelor prezentate în prima parte a considerentelor deciziei, dar înainte de a se pronunța în sensul respingerii apelului ca nefondat, instanța de apel a reținut două motive care, odată expuse, ar fi reprezentat motive în sprijinul apelului formulat, nu în sensul respingerii acestuia.

Recurenta-reclamantă consideră că motivele expuse de către instanța de fond, la pagina 10 din hotărârea atacată, ar fi condus, în mod normal, la constatarea îndeplinirii celei de-a treia cerințe prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv cea referitoare la reaua-credință a băncii în raporturile contractuale cu reclamanta, în calitate de consumator/client.

De asemenea, a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a respins apelul formulat, fără a motiva în vreun fel soluția pronunțată în privința:

- capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare a creditului și obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumelor achitate cu acest titlu, în modalitatea indicată în preambul;

- capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata sumelor plătite cu titlu de marjă a băncii;

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca tardiv formulat, iar, în subsidiar, ca inadmisibil. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020 s-au respins excepțiile tardivității și inadmisibilității recursului invocate de intimata-pârâtă B. S.A. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 8 decembrie 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă A. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile redate de recurentă în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 pot fi calificate ca referindu-se prin raportare la pretinsa aplicare greșită a deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-186/16 și a prevederilor Directivei nr. 93/13 în dauna Legii nr. 193/2000.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel, în analiza efectuată, nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE, așa cum a fost explicitat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 și nu ar fi avut în vedere toate dezlegările date de instanța europeană în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilității analizei caracterului abuziv.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate în ceea privește clauzele contractuale referitoare la riscul valutar, respectiv aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 1578 din C. civ. de la 1864, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse și implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Contractul de credit ipotecar nr. x, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar au format obiectul analizei instanțelor din perspectiva mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 10 septembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată recurenta-reclamantă a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului.

Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene sus-arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor