ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 226/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 18.11.2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.10 lit. a) și b) din contractul de credit x/19.12.2007, vizând comisioanele de acordare și de administrare, să oblige pârâta la restituirea sumelor de 47.357,89 franci elvețieni, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, încasată cu titlu de comision de risc în perioada contractuală 2007 - 15.11.2015, și de 3.184 franci elvețieni, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, încasată cu titlu de comision de acordare a creditului, precum și la plata dobânzii legale, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la plata efectivă a debitelor; reclamanții au mai solicitat instanței să dispună înghețarea cursului de schimb valutar franc elvețian-leu la valoarea de la data încheierii convenției, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către reclamanți, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus către reclamanți, împreună cu dobânda legală, calculată până la data plății efective. Reclamanții au mai solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2093/07.04.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Prin Decizia civilă nr. 1952 A/06.11.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva acestei sentințe.

Reclamanții au declarat recurs împotriva acestei decizii.

În motivare, au arătat că instanța a reluat mențiunile făcute de Tribunalul București, trăgând următoarele concluzii: cerința legală a negocierii clauzelor contractului de credit nu a fost respectată; deși în contract nu sunt definite comisioanele, acestea au o redactare clară și inteligibilă; consumatorul are obligația de a cunoaște componența și valoarea ratei lunare și că nu este îndeplinită nici condiția dezechilibrului.

Percepția instanței asupra acestor chestiuni de fapt și de drept este total greșită, reclamanții invocând lipsa de definiție și de predictibilitate a clauzelor, printre care și cea referitoare la comisionul de administrare, definit ca fiind 0,10% din sold.

Instanța de apel a precizat că, în fapt, comisionul de administrare acoperă serviciile oferite de către bancă și că suma de 47.357,89 franci elvețieni este pe deplin justificată, datorită serviciilor și muncii angajaților băncii pentru a administra acest credit.

Contractul de credit pe care banca l-a pus la dispoziție nu a fost negociat direct cu reclamanții, refuzându-se efectuarea vreunei modificări la contractul preformulat și propus de către bancă. Acest contract era identic cu al tuturor clienților C. SA care solicitau astfel de credite, fapt care de astfel este de notorietate în România în ce privește poziția a abuzivă a băncilor față de consumatori.

Nicio clauză contractuală din convenția de credit nu a făcut obiectul negocierii, recurenții aflându-se pe o poziție inegală în raport cu banca.

Contractul încheiat este un contract de adeziune, clauzele fiind prestabilite de către instituția bancară, fără a li se da posibilitatea reclamanților de a iniția sau modifica vreuna dintre aceste clauze, el fiindu-le înmânat la momentul semnării, după ce creditul a fost aprobat.

La data contractării creditului, reclamanții și-au îndeplinit întocmai și la timp obligațiile de plată, achitând lunar ratele, fără vreo întârziere.

De la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, respectiv 21.06.2010, reclamanții au așteptat ca banca să le transmită actele de modificare a contractului de credit, în sensul aducerii acestuia în conformitate cu actul normativ menționat, prin eliminarea din contractul de credit a prevederilor neconforme și în special a comisionului de risc și a celui de acordare, pe care nu mai avea dreptul să le perceapă de la data de 21.06.2010.

Banca nu numai că nu le-a trimis nicio notificare sau alt act în acest sens, ci a pretins rata integral, iar reclamanții au plătit comisionul de risc în continuare și după data de 20.08.2010 inclusiv, deși băncii îi era interzis prin lege să-l mai perceapă.

Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamanți, instanța trebuie să se raporteze la dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în varianta sa în vigoare la momentul încheierii contractului, în aplicarea principiului neretroactivității legii civile.

Instanța trebuie să constate că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părți, având în vedere că reclamanții au calitatea de consumatori, în înțelesul dispozițiilor art. 2 alin. (1), iar banca este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit art. 2 alin. (2) din această lege.

În conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În continuare, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Actul juridic dedus judecății are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanții, ci au fost preformulate de către bancă.

Procedând la analizarea clauzei invocate de reclamanți ca fiind abuzivă, instanța urmează să constate că aceasta se înscrie în definiția legală stabilită de art. 4 alin. (1) din actul normativ indicat.

Prevederea contractuală referitoare la comisionul de risc constituie o clauză standard preformulată, aspect care atrage incidența prezumției prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 4.10 lit. b) din convenția de credit, banca are dreptul să perceapă un comision de risc în cuantum de 0,10% aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Riscul în legătură cu care banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu.

Or, clauza contractuală ar trebui să configureze o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște, încă de la debutul perioadei contractuale, în ce condiții datorează comisionul de risc.

Totodată, condițiile perceperii comisionului de risc trebuie să fie suficient de clar determinate, astfel încât, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă această situație, care atrage perceperea comisionului de risc, s-a produs.

Cerințele arătate nu sunt îndeplinite în speță, câtă vreme sintagma comision de risc nu a fost raportată la elemente precis individualizate.

În ce privește obligarea pârâtei la restituirea comisioanelor de acordare, respectiv de risc, împreună cu dobânda legală, recurenții au arătat că sancțiunea clauzelor abuzive se întemeiază pe ideea lipsei clauzei, cu consecința constatării unei nulități parțiale, constând în esență în considerarea clauzei ca nescrise.

În temeiul art. 1088 C. civ., aplicabil convenției de credit, urmează ca pârâta să fie obligată și la plata dobânzii de legale, care va fi calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate cu titlu de comision de risc și până la data plății efective a acestui debit de către banca reclamanților.

În ceea ce privește acțiunea în restituirea prestațiilor, aceasta este întemeiată pe plata nedatorată.

Achitarea ratelor la datele scadente în cuantumul solicitat de către pârâtă, nu echivalează cu o acceptare tacită a condițiilor impuse abuziv de către aceasta, ci pentru a evita consecințele negative care ar fi rezultat din neplată.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. C. civ., ce reglementează instituția plății nedatorate, instanța urmează să constate întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestațiile efectuate de reclamanți au avut semnificația operației juridice a unei plăți.

În ceea ce privește înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii convenției, recurenții arată că nu au fost informați în cadrul negocierilor contractului că în viitor, costul creditului poate crește foarte mult din cauza evoluției pe piața valorilor mobiliare a cursului de schimb.

Banca a avut cunoștință despre fluctuația foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda națională, de caracterul ei valutar instabil, dar nu i-a informat de posibilitatea revenirii acesteia la o valoare ca cea anterioară.

Această soluție este impusă și de dreptul intern, mai exact de dispozițiile art. 1.271 din noul C. civ., act normativ aplicabil ca urmare a faptului că materia dreptului consumatorului conține dispoziții de ordine publică, dar și în raport de dispozițiile art. 6 alin. (6) din noul Cod care dispun că dispozițiile legii noi sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din regimul general al bunurilor.

Recurenții au afirmat că obligația lor a devenit excesiv de oneroasă, rezultând necesitatea adaptării contractului ca soluție la această impreviziune și ca soluție de restabilire a echilibrului real dat de necesitatea egalității dintre părțile contractante în ipoteza existenței unei clauze abuzive și înlăturării ei din contract.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Părțile nu au depus asemenea puncte de vedere.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenți.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenții au indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs au reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susținerile recurenților prezentate de aceștia drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile acelorași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenții tind să obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurenților nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 1952A/06.11.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 1952A/06.11.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2019.

GGC - GV