ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2519/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2519/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 16 iulie 2018 sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună: 1. constatarea caracterului abuziv și, pe cale de consecință, a nulității clauzei de risc valutar prevăzute la art. 2.4. din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/24.09.2007; 2. stabilirea cursului de schimb CHF-RON la cursul de 1 CHF = 2,0592 RON publicat de către Banca Națională a României la momentul semnării convenției de credit (24.09.2007), pe toată perioada derulării contractului, astfel încât calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului să se facă la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului; 3. obligarea pârâtei să restituie reclamanților sumele plătite în plus de către aceștia, la care se adaugă dobânda legală aferentă de la data fiecărei rețineri până la data efectivă a restituirii sumelor; 4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 3427 din 14 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1180 din 25 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3427 din 14 noiembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs.

Un prim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurenții-reclamanți invocă faptul că instanța de judecată a realizat o analiză formală a cererii de apel, rezumându-se doar la aspecte generale și, în niciun caz, specifice contractului de credit, fără a realiza o analiză efectivă a clauzelor contractuale al căror caracter abuziv a fost solicitat a se constata.

Recurenții-reclamanți susțin că moneda CHF le-a fost prezentată ca fiind una extrem de sigură, în condițiile în care banca a cunoscut, în calitate de profesionist al riscului, la momentul contractării, evoluția ulterioară a acestei monede.

În opinia recurenților-reclamanți, paritatea CHF - leu avută în vedere de părți la momentul încheierii contractului are în vedere schimbarea împrejurărilor din momentul semnării contractului, astfel încât pot fi invocate prevederile art. 970 alin. (1) din C. civ. de la 1864.

Arată, totodată, că fiind simpli consumatori, nu erau în măsură să evalueze de la bun început consecințele economice ale semnării contractului de credit și să înțeleagă că restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat presupune procurarea sumelor necesare în acea monedă și deci suportarea costurilor generate de variația cursului de schimb.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 4 din Legea 193/2000, recurenții-reclamanți susțin că simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului, care presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului.

Or, în speță, nu s-a făcut dovada că ar fi avut posibilitatea de a modifica în vreun fel clauzele contractuale, înainte de semnarea contractului, de esența negocierii, în sensul art. 4 alin. (2) al Legii 193/2000, fiind posibilitatea influențării naturii clauzei (schimbării conținutului acestuia).

Totodată, recurenții-reclamanți arată că, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, reglementarea din dreptul național fiind în consens cu cea din dreptul european, art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 13/93.

Potrivit recurenților-reclamanți, clauza privind moneda în care se restituie creditul, deși face parte din obiectul contractului, nu are un caracter clar și inteligibil și poate face obiectul unei analize cu privire la caracterul abuziv.

Expunând istoricul litigiului, recurenții-reclamanți arată că prima instanță a apreciat în mod greșit că, împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, diferită de cea în care obțineau veniturile din salariu, reclamanții și-ar fi asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei.

Recurenții-reclamanți susțin că această teză nu poate fi admisă, în lipsa unei informări corespunzătoare din partea partenerului contractual și că principiul nominalismului monetar consacrat de legiuitor în materia contractului de împrumuT, urmează a fi înlăturat de la aplicare în raport cu aprecierea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

În raport de dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, recurenții-reclamanți arată că executarea obligațiilor, afectată de variația cursului de schimb, nu își poate găsi suportul în conținutul clauzelor contractuale și nici în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii găsindu-și astfel aplicarea în speță, ca urmare a reducerii veniturilor acestora.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, tribunalul a reținut că, în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat.

Totodată, potrivit recurenților-reclamanți, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutaților de a rambursa ratele de credit în CHF creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind stipulate exclusiv în favoarea instituției de credit, pentru același considerente urmând a fi reținută ca fiind îndeplinită cerința relei-credințe a instituției financiare.

În opinia recurenților-reclamanți, fluctuația cursului de schimb constituie o împrejurare care să determine reținerea caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Optând pentru un credit în franci elvețieni, recurenții-reclamanți susțin că nu au acceptat posibilitatea variației cursului valutar, iar acest aspect determină caracterul abuziv al clauzelor atacate. Variația cursului valutar este o împrejurare de fapt imprevizibilă, asupra căreia este necesară o informare sau o avertizare specială din partea profesionistului bancar.

Recurenții-reclamanți susțin că restituirea împrumutului în CHF a devenit, după încheierea contractului, extrem de împovărătoare pentru aceștia și reprezintă un câștig nepermis pentru bancă, denominarea plăților în moneda națională solicitată fiind în acord cu Legea nr. 193/2000.

În opinia recurenților-reclamanți, având în vedere formularea deosebit de generală a clauzei privind riscul valutar, nu se înțelege clar ce fel de diferență de curs suportă clientul - riscul concret de apreciere a monedei de credit sau diferența dintre cursul oficial al B.N.R. și cea practicată de intimata bancă să efectueze schimbul valutar pentru sumele trase - reiese că art. 2.4 din condițiile generale din convenția de credit nu este clar, fără echivoc, ci a permis intimatei-pârâte să se prevaleze de această clauză pentru a nu suporta nici un cost în legătură cu aprecierea monedei elvețiene și care se repercutează în mod esențial asupra patrimoniului acestora, contrar principiului bunei - credințe și creând un vădit dezechilibru contractual.

Caracterul "clar și inteligibil", astfel cum arată recurenții-reclamanți, nu rezultă doar dintr-o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, fiind necesar ca împrumutații, prin lecturarea respectivelor clauze, să fi avut reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi procurate și obligații asumate.

În opinia recurenților-reclamanți, dispoziția supletivă din art. 1576 din vechiul C. civ., potrivit căreia împrumutul este un contract prin care una din părți dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorirea de a restitui tot atâtea lucruri, de aceeași specie și calitate, conduce la concluzia că reclamanții trebuie ținuți sĂ restituie intimatei-pârâte tot atâtea lucruri, de aceeași specie și calitate. Astfel, în condițiile în care pârâta s-a obligat prin contract sĂ facă pentru reclamanți o plată în RON, într-o sumă echivalentă cu 174.405 CHF la cursul de 1 CHF = 2,0592 RON, obligația de restituire a recurenților-reclamanți se impune a fi ajustată prin stabilizarea ei ("înghețarea ei") la aceeași valoare.

Din analiza prevederilor Legii nr. 193/2000 reiese, în opinia recurenților-reclamanți că, deși formularea folosită de acest act normativ este improprie, sancțiunea care intervine în situația în care instanța constată că în contract au fost stipulate clauze abuzive este nulitatea absolută, care operează, de principiu, doar parțial, în ceea ce privește clauzele considerate ca fiind abuzive, însă numai în măsura în care acel contract își mai poate produce efectele după înlăturarea acelor clauze.

Recurenții-reclamanți fac trimitere, de asemenea, la jurisprudența Curții Europene de Justiție, respectiv la decizia din Cauza C-186/16 (Cauza Andriciuc), decizie al cărei conținut este expus exhaustiv, precum și la practica judiciară națională.

Totodată, în opinia recurenților-reclamanți, principiul nominalismului are caracter supletiv, astfel încât clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidență excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

De asemenea, în raport de dispozițiile art. 3 și 5 din Directiva 93/13, recurenții-reclamanți arată că cerințele impuse sunt de bună-credință, de echilibru și de transparență; din aceasta perspectivă, în contract trebuie indicată în mod transparent metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

În aceste condiții, recurenții-reclamanți arată că un contract care nu respectă aceste cerințe se transformă din contract comutativ în contract aleatoriu, lucru interzis de legislația protecției consumatorului.

Recurenții-reclamanți realizează o paralelă între contractul comutativ și cel aleatoriu.

Totodată, recurenții-reclamanți susțin că, atunci când bunul sau serviciul este în mod natural riscant, consumatorul trebuie să fie avertizat, individual și concret, asupra riscurilor serviciului (art. 48 din Codul consumului).

În susținerea argumentelor lor, recurenții-reclamanți fac trimitere la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv la cauza Aziz, cauza Kasler și cauza Andriciuc, care statuează că un contract de credit de retail este un contract comutativ.

În opinia recurenților-reclamanți, trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plată, acord dat exclusiv pentru motivul că debitorul primește în schimb un preț al produsului sau serviciului, sub forma dobânzilor, mai mic decât al unor produse similare. Dacă nu este dovedit faptul că împrumutatul și-a asumat expres riscul devalorizării monedei, în schimbul prețului mai mic creditului, atunci contractul comutativ s-a pervertit într-un contract aleatoriu prin voința unilaterală a băncii.

Un astfel de contract, astfel cum susțin recurenții-reclamanți, nu numai că este o expresie a unei practici comerciale înșelătoare și a unui abuz de putere economică reliefat prin clauze abuzive, ci și un contract precar, fiind nul absolut, ca urmare a erorii - obstacol.

Recurenții-reclamanți susțin că banca, profesionist în domeniul financiar-bancar, cunoștea sau trebuia să cunoască riscurile asociate creditării în franci elvețieni, în condițiile unor informări clare ale Băncii Naționale a Elveției, consumatorului fiind în imposibilitatea de a percepe astfel de realități sau riscuri.

Recurenții-reclamanți susțin că, în cazul în care instanța constată neîndeplinirea obligației de informare de către bancă, în mod necesar acest aspect va însemna și neîndeplinirea celorlalte trei obligații, dată fiind legătura existentă între acestea și obligația de informare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 9 decembrie 2020, în ședință publică, în vederea judecării.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Un prim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți arată că instanța de judecată a realizat o analiză formală a cererii de apel, rezumându-se doar la aspecte generale și, în niciun caz, specifice contractului de credit, fără a realiza o analiză efectivă a clauzelor contractuale al căror caracter abuziv a fost solicitat a se constata.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că argumentele recurenților-reclamanți nu pot fi reținute, instanța de apel făcînd o analiză detaliată a cauzei, astfel cum reiese din argumentele expuse la pag. 8-10 ale hotărârii recurate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită și cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, nu pot fi examinate argumentele expuse exhaustiv de recurenții-reclamanți în memoriul de recurs, care vizează obligația de informare, lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1180 din 25 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1180 din 25 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2020.