ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2399/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr. x/2015, la 26 iunie 2015, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., C. S.A. și C., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1 lit. b), c) și d), art. 5.4, art. 9.1 și art. 15.11 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 101185 din 6 noiembrie 2007, să dispună eliminarea din contract a clauzelor abuzive, să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și de comision de administrare, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data încasării până la restituirea lor integrală, să dispună exonerarea sa de la plata comisionului de administrare a creditului, înghețarea cursului de schimb franc elvețian - leu de la data încheierii contractului, stabilirea în RON a valorii creditului pentru efectuarea plăților, respectiv calcularea și plata ratelor la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate peste valoarea în RON a obligațiilor de plată determinate prin raportare la cursul francului elvețian de la data încheierii contractului, actualizate până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale, calculată de la data achitării ratelor până la data plății efective; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului suportat ca urmare a diferențelor de curs valutar rezultate din conversia valutară pentru plata în euro a prețului imobilului și obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare, în conformitate cu forma contractului de credit stabilită ca urmare a soluționării cererii.

Competența soluționării cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului București, prin sentința civilă nr. 9899 din 26 noiembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 6 București.

Prin sentința civilă nr. 1740 din 18 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de interes cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. d) și art. 15.11 din contractul de facilitate de credit și garanție nr. 101185 din 6 noiembrie 2007, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C., a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la punctul 5.4 din contractul de facilitate de credit și garanție sus-menționat și a dispus excluderea acesteia din contract, a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a obligat reclamanta la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 6.584,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței sus-menționate, A. a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 2178/A din 11 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă; sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul că a fost anulat în parte contractul de credit, respectiv și cu privire la clauza contractuală referitoare la perceperea comisionului de administrare reprezentând 0,05% din soldul total al creditului și, în consecință, s-a dispus restituirea sumelor încasate de pârâte cu acest titlu, începând cu luna a 7-a de la acordarea creditului, la care se adaugă dobânda legală remuneratorie, calculată de la data intrării sumelor în patrimoniul pârâtelor până la data constatării definitive a nulității și dobânda legală penalizatoare, calculată începând cu această dată până la plata efectivă a sumelor supuse restituirii.

Împotriva deciziei nr. 2178 din 11 decembrie 2017 a Curții de Apel București în termen legal au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâtele B. S.A. și C.. recursuri înregistrate la data de 23 martie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Prin memoriul său de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a prezentat situația de fapt și evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a arătat că decizia atacată este în parte netemeinică și nelegală.

Astfel, a susținut că instanța de prim control judiciar a aplicat greșit dispozițiile art. 4 și 6 din Legea nr. 193/2000 și a înlăturat în mod nelegal motivul de apel care privea constatarea caracterului abuziv și nulității absolute a clauzei inserate la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 101185 din 6 noiembrie 2007.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că prevederile inserate la art. 5.1 lit. b) din contract sunt abuzive, din perspectiva legislației naționale specifice și jurisprudenței CJUE.

A mai susținut această recurentă că, nelegal și cu aplicarea greșită a normelor de drept material și a considerentelor obligatorii ale hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-186/16 (Andriciuc și alții contra României), curtea de apel a reținut că prevederile clauzei inserate la art. 9.1 din contract nu poate fi supusă controlului judecătoresc și a menținut dispozițiile sentinței apelate cu privire la respingerea capătului de cerere vizând înghețarea cursului de schimb franc elvețian - leu de la data încheierii contractului, stabilirea în RON a valorii creditului pentru efectuarea plăților, respectiv calcularea și plata ratelor la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului.

În acest context, a arătat că, așa cum a susținut prin motivele de apel, în speță sunt întrunite condițiile teoriei impreviziunii, astfel că se impune revizuirea contractului de credit încheiat între părți și restabilirea echilibrului contractual prin cenzurarea riscului valutar pus în sarcina sa exclusivă.

De asemenea, a arătat că instanța de prim control judiciar a omis să analizeze motivul de apel referitor la capătul de cerere vizând obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului material suferit ca urmare a suportării diferențelor de curs valutar și a subliniat că, în contra celor reținute de tribunal, acest capăt de cerere este unul principal, iar nu accesoriu celui privind constatarea caracterului abuziv și nulității absolute a clauzei inserate la ar. 9.1 din contractul de credit.

O altă critică formulată de această recurentă vizează respingerea capetelor de cerere accesorii privind dobânda datorată pentru sumele de bani plătite în baza clauzelor abuzive.

În acest sens, a arătat că este îndreptățită la plata dobânzilor solicitate și că în mod nelegal curtea de apel a menținut dispozițiile primei instanțe cu privire la capetele de cerere principale menționate anterior și, implicit, respingerea solicitărilor privind dobânzile.

A mai susținut că, obligând-o la plata către pârâte a sumei de 6.584,10 RON, reprezentând întreg onorariul achitat de acestea apărătorului ales, curtea de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 453 C. proc. civ., atât timp cât acțiunea a fost admisă în parte, activitatea avocatului nu justifică acest cuantum al onorariului și, mai mult, conform actelor depuse la dosar, sus-menționatul onorariu a fost plătit pentru toate etapele procesuale.

În final, a arătat că instanța de prim control judiciar nu a analizat motivul de apel privind îndepărtarea ca netemeinice și nelegale a considerentelor de la pct. 17, pct. 18 paragraful 2 și pct. 19 paragrafele 4 și 5 din cuprinsul sentinței apelate.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentele-pârâte B. S.A. și C., prin memoriul lor de recurs, au solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, au arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000; au invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au evocat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența instanței supreme și au arătat că decizia recurată este insuficient motivată, ceea ce echivalează cu lipsa motivării.

Concretizând, au susținut că instanța de apel nu a analizat îndeplinirea condiției relei-credințe a profesionistului, impusă de Legea nr. 193/2000, nu a motivat înlăturarea unor argumente invocate prin întâmpinare, cu privire la caracterul negociat al clauzei inserate la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit și nu a analizat îndeplinirea condiției dezechilibrului între drepturile și obligațiile părților, din perspectiva comisionului de administrare, prevăzut la art. 5.1 sus-menționat.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut că instanța de prim control judiciar a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, apreciind că prevederile contractuale care reglementează comisionul de administrare nu se asociază obiectului principal al contractului, putând fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, întrucât nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil.

În continuare, au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că prevederile referitoare la comisioane și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al contractelor de credit, iar clauza privind comisionul de administrare a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil, astfel că instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, trebuia să o elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv.

Prin întâmpinare, intimatele B. S.A. și C.. au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, întrucât hotărârea instanței de apel, raportată la criticile formulate de partea adversă, este legală.

La rândul ei, și recurenta-reclamantă a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului declarat de pârâtă, reiterând susținerile formulate în fazele procesuale anterioare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 21 mai 2019, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursurile au fost admise în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căilor extraordinare de atac în reformare, în ședință publică, cu citarea părților.

Judecata recursurilor a fost suspendată în perioada 22 octombrie 2019 - 30 iulie 2020, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19 a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Critica referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 4 și art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum și a jurisprudenței CJUE relevante, în menținerea soluției instanței de fond, de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) din contract, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, nu poate fi primită. În esență, se susține că Banca pârâtă a încălcat obligația de transparență în redactarea clauzei relative la comisionul de acordare, câtă vreme din cuprinsul acesteia nu rezultă rațiunea perceperii acestui cost, de 2% din suma acordată cu titlu de împrumut și că profesionistul a nesocotit, deopotrivă, și obligația de informare a consumatorului, obligații ce ar rezulta din prevederile art. 20 din O.G. nr. 21/1992 și art. 10 din același act normativ. Lipsa de transparență a clauzei ar determina, prin ea însăși, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în defavoarea consumatorului.

În analiza acestei critici, se impune a arăta, în primul rând, că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit stat membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a aquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în materie.

Potrivit art. 5 din Directiva 93/13, transpusă în dreptul național în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar și inteligibil.

Această cerință de transparență potrivit jurisprudenței CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei de comision de acordare, instanța de apel a statuat că dispoziția contractuală vizată îi permitea recurentei consumator să evalueze consecințele economice care decurgeau din aceasta. Astfel, a constatat că art. 5.1 lit. b) stabilea în mod precis cuantumul comisionului de acordare, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestui cost.

Instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a CJUE, în mod corect a statuat că Banca nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul acestui comision, fiind suficient ca natura acestor contraprestații să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 și 45).

Cât privește pretinsa încălcare a obligației de informare a consumatorului, instanța de recurs reține că, în adevăr, acesta are dreptul de a fi informat, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lui economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației.

Însă, publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele de fond, cu plenitudine de jurisdicție, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce, de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se determine dacă clauza contractuală în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzei în litigiu, în sensul respectării cerinței de bună-credință și de echilibru, a fost realizată de instanța de apel.

În sfârșit, nici susținerea recurentei, potrivit căreia, din însăși încălcarea obligației de transparență în redactarea clauzei se naște un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului, nu poate fi primită.

Așa cum a statuat CJUE în jurisprudența sa recentă (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17), simpla împrejurare că clauza contractuală în discuție, referitoare la comisionul de acordare, nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate de Bancă în schimbul acestuia, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului-recurent, în contradicție cu cerința de bună-credință. Așadar, și această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Referitor la soluția dată capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat, respectiv art. 9.1 din Contract, recurenta a invocat greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE (Cauza Andriciuc, C-186/16).

În dezvoltarea acestei critici a susținut, în esență, că din jurisprudența CJUE precitată ar rezulta o obligație generală a profesionistului de informare cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de posibilele hipervalorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul, obligație încălcată de către pârâtă. La această obligație de informare se adaugă obligația de transparență a clauzei contractuale în discuție, obligație pe care intimatele nu și-au executat-o în mod corespunzător.

Instanța de recurs reține însă că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vartrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are obligația să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile în mod automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, PCT. 29 și 30).

Din însăși hotărârea invocată de recurenta-reclamantă, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza prevăzută de art. 9.1 din contractul perfectat de părți reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 și că, prin urmare, această clauză ce transpune în plan contractual o normă legală supletivă, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, este evident că instanța de apel nu avea obligația de a verifica dacă profesionistul-bancă și-a îndeplinit în perioada precontractuală, obligația de informare, dacă clauza este inclusă în obiectul principal al contractului și, în acest context, îndeplinește cerințele de transparență ș.a.m.d.. Acestea sunt etape subsecvente declanșării verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000.

Recurenta-reclamantă a criticat, sub aspectul nelegalității, și soluția dată de instanța de apel, de menținere a respingerii capătului de cerere privind înghețarea cursului de schimb valutar CHF/RON de la data încheierii contractului de credit și denominarea în RON a creditului pentru restituirea împrumutului. A invocat, în esență, greșita aplicare a jurisprudenței CJUE, respectiv a Hotărârii Andriciuc, precum și a normelor de drept material ce reglementează instituția impreviziunii.

Instanța de recurs, fără a reveni asupra considerentelor anterioare, constată că nu poate fi pusă în discuție aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme art. 9.1 din contract nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, este evident că nu se pune problema modalității în care o atare clauză poate fi eliminată din contract, ca efect al constatării caracterului abuziv al acesteia.

Cât privește pretinsa greșită aplicare a instituției impreviziunii, reține, în primul rând, că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o analiză a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

În al doilea rând, constată că reclamanta-recurentă nu a învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri nu se pot dispune soluții de stabilizare (înghețare) a cursului de schimb CHF/RON de la momentul acordării creditului, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel. Altfel spus, cererea reclamantei, de înghețare a cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului sau de denominare în RON a creditului nu se putea întemeia, ab initio, pe instituția juridică a impreviziunii.

În ce privește criticile referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 453 C. proc. civ., încadrate de parte în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reține, în primul rând, că vor fi analizate numai în măsura în care se subscriu unor veritabile critici de nelegalitate. Astfel, se arată că reclamanta nu putea fi obligată la plata, în integralitate, a onorariului avocatului părții adverse, câtă vreme acțiunea i-a fost admisă în parte, că acel onorariu a fost acordat, cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanță, deși a fost achitat de Bancă pentru toate etapele procesuale, că instanța de apel a omis să aplice prevederile art. 454 C. proc. civ.. A mai susținut că onorariul trebuie cenzurat și din perspectiva dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., față de particularitățile pricinii și volumul de muncă depus de avocat.

Instanța de recurs constată că, prin decizia atacată, nu au fost încălcate prevederile art. 453 C. proc. civ., text de lege care instituie principiul potrivit căruia fundamentul suportării cheltuielilor de judecată rezidă în culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

Învestită cu o critică referitoare la soluția dată cererii pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată prin hotărârea apelată, instanța de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.. Acest text de lege determină soluția ce se pronunță de instanța de judecată în cazul admiterii în parte a pretențiilor reclamantei. Practic, într-o asemenea împrejurare, ambele părți au avut câștig de cauză, astfel că judecătorul apreciază în ce măsură fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Textul de lege nu determină o soluție aritmetică, ci lasă la aprecierea judecătorului aplicarea, pe de o parte, a principiului acoperirii integrale a cheltuielilor ocazionate de promovarea acțiunii, iar, pe de altă parte, determinarea gradului de culpă al fiecărei părți. În acest context, instanța de apel nu a făcut altceva decât să valideze raționamentul judecătorului fondului, că pretențiile admise reclamantei sunt vădit disproporționate în raport cu cele afirmate prin cererea introductivă de instanță, astfel că este echitabil ca și pârâtele să își acopere cheltuielile.

Celelalte critici, potrivit cărora onorariul plătit de pârâte reprezentantului lor convențional și solicitat a fi recuperat, cu titlu de cheltuieli de judecată, de la reclamantă, în etapa fondului, ar fi vizat toate etapele procesuale sunt aspecte nu numai nedovedite și neverosimile, ci care vizează reguli în materie de probațiune. Fiind vorba de o analiză a unor mijloace de probă, este evident că vizează aspecte de netemeinicie, și nu de nelegalitate.

În mod asemănător, nici criticile referitoare la caracterul disproporționat al onorariului avocațial în raport cu particularitățile pricinii sau volumul de muncă al reprezentantului convențional al pârâtelor nu reprezintă aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie. De altfel, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - în recurs în interesul legii, s-a statuat în sensul că modalitatea în care instanțele de fond s-au pronunțat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., este un aspect de netemeinicie, iar nu de nelegalitate și, ca atare, nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În sfârșit, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a omis să analizeze capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului material suferit ca urmare a suportării diferențelor de schimb valutar și, totodată, a omis a lua în analiză cererea de îndepărtare, din sentința de fond, a considerentelor de la pct. 17 (în tot), pct. 18 (paragraful 2) și pct. 19 (paragrafele 4 și 5). Aceste critici au fost întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la primul aspect, reține că, în adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Însă motivarea unei hotărâri trebuie să fie în concordanță cu stadiul procesual în care aceasta este pronunțată, astfel că instanța de apel are obligația să își grupeze argumentele pentru a fundamenta și explica măsurile adoptate prin dispozitiv. Altfel spus, aceasta nu este obligată să răspundă fiecărui capăt de cerere din acțiunea introductivă de instanță, ci criticilor formulate prin intermediul căii de atac (motivelor de apel).

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă nu poate critica, sub aspectul nemotivării, decizia pronunțată în apel, pe considerentul că a analizat capătul de cerere de la pct. IV din acțiune ca o cerere accesorie, și nu principală. De altfel, din dezvoltarea acestei critici din recurs rezultă că reclamanta solicită obligarea pârâtelor la plata de daune interese, pentru acoperirea prejudiciului pretins cauzat ca urmare a diferențelor de curs valutar pentru plata imobilului, urmare conversiei creditului acordat din franci elvețieni în RON și, ulterior, din RON în euro. Recurenta însăși arată că prejudiciul i-a fost cauzat prin includerea, în contractul de credit, a două clauze pretins abuzive, respectiv cele prevăzute la art. 6.2 și art. 13.2 din Convenție. Altfel spus, recurenta însăși argumentează că cererea în daune este condiționată de constatarea, în prealabil, a caracterului abuziv a două clauze contractuale. Ceea ce omite însă recurenta să observe este faptul că nu a învestit instanțele de fond cu un capăt de cerere referitor la constatarea nulității celor două clauze contractuale, astfel că o atare analiză în recurs este prohibită de art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Cert este faptul că instanțele de fond nu puteau analiza acest capăt de cerere decât din perspectiva art. 6 din Legea nr. 193/2000, considerând că soluționarea lui depinde de soluția dată capetelor de cerere principale cu care au fost în mod real învestite (constatare nulitate clauze abuzive). Sub aspectul motivării, este evident că instanța de apel, răspunzând criticilor ce vizau soluțiile de respingere a capetelor de cerere principale, a răspuns implicit și celor relative la cererile accesorii.

Cât privește neanalizarea de către instanța de apel a "capătului de cerere" privind îndepărtarea din considerentele hotărârii instanței de fond a unor dezlegări date unor probleme de drept apreciate de parte greșite constată că este o critică vădit nefondată.

Cu titlu prealabil, instanța de recurs constată că o cale de atac se poate îndrepta fie împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii (art. 461 alin. (1) C. proc. civ.) fie împotriva considerentelor (art. 461 alin. (2) C. proc. civ.). În acest ultim caz, când calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

În speță, reclamanta a declarat apel atât împotriva unor soluții cuprinse în dispozitivul sentinței atacate, cât și apel la considerente. Concret, în ce privește soluția de respingere, ca fiind lipsite de interes, a capetelor de cerere în constatare caracter abuziv a clauzelor cuprinse în art. 5.1 lit. d) (referitoare la comisionul de rambursare anticipată) și în art. 15.11 (relativă la notificarea unor modificări ale contractului de credit), apelanta a arătat că achiesează la soluția de respingere a acestora pentru lipsa unei condiții de exercițiu a acțiunii civile. În schimb a solicitat înlocuirea considerentelor care vizau analiza conceptului de interes și a condițiilor justificării interesului judiciar, cu o analiză pe fond a caracterului abuziv al clauzelor criticate.

În acest context, în mod corect a reținut instanța de apel că reclamanta nu poate obține o analiză pe fond a caracterului abuziv a celor două clauze pe calea procesuală aleasă, a apelului la considerente. Concret, acele considerente care analizează lipsa unei condiții de exercițiu a acțiunii civile sunt cele care justifică soluția adoptată prin dispozitivul hotărârii. Câtă vreme reclamanta nu a formulat o cale de atac împotriva dispozitivului sentinței de fond, aceasta nu poate solicita înlocuirea acelor considerente care justifică sancțiunea încălcării condiției interesului, sancțiune ce face de prisos analiza fondului pricinii, cu considerente relative la temeinicia dreptului dedus judecății.

De asemenea, contrar celor susținute prin motivele de recurs, instanța de apel a răspuns, în mod explicit, și criticii din apelul la considerentele ce viza temeiurile de fapt și de drept pentru admiterea capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei cuprinse în art. 5.4 din contract. Astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta-apelantă nu solicită, în realitate, înlăturarea unor considerente ce reprezintă dezlegări date unor probleme de drept ce nu au legătură cu cauza sau care sunt greșite, referitoare la acest capăt de cerere, ci considerente relative la capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată. Or, cu privire la această soluție, instanța de prim control judiciar era învestită printr-o cale de atac la dispozitiv.

Așadar, toate criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

În ce privește recursul declarat de pârâtele B. S.A. și C., constată că și acesta este neîntemeiat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Un prim motiv de nelegalitate invocat este nemotivarea hotărârii, în sensul că instanța de apel nu a analizat unele dintre condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a putea constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv condiția relei-credințe a profesionistului și condiția dezechilibrului între prestațiile părților. Aceste critici sunt fundamentate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța constată că, într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele sau motivele de fapt și de drept reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a calității actului de justiție, ce oferă posibilitatea exercitării de către instanțele superioare a unui control judiciar eficient și optim.

Dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO include obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile, astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, Hotărârea Ruiz Torija contra Spaniei din 9 decembrie 1994 - Cauza 18390/91, Hotărârea Higgins contra Franței din 19 februarie 1998 - Cauza 20124/92).

Însă, potrivit jurisprudenței suscitate, cerințele referitoare la obligația de motivare nu trebuie să fie disproporționat de ridicate și acestea pot varia în funcție de natura hotărârii și de circumstanțele concrete ale cauzei (Hotărârea Ruiz Torija, suscitată).

În acest context, reține, contrar celor susținute prin motivele de recurs, că instanța de prim control judiciar, admițând capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei relative la comisionul de administrare, nu a omis a analiza cele două condiții prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv cauzarea unui dezechilibru semnificativ, în contradicție cu cerința de bună-credință.

Cităm, în acest sens, considerentele deciziei atacate, cuprinse în pagina 3, par. 3 "… pentru a stabili dacă o clauză cauzează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile contractuale ale părților trebuie să se țină seama în special de normele aplicabile în dreptul național, în lipsa unui acord între părți (într-un asemenea caz). Această analiză comparativă permite instanței naționale să evalueze dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută în dreptul național în vigoare. În ceea ce privește împrejurările în care un asemenea dezechilibru este provocat în contradicție cu cerința de bună-credință, Curtea de Justiție a statuat că este important să se constate că, având în vedere al șaisprezecelea considerent al Directivei, instanța națională trebuie să verifice în acest scop dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale".

Ulterior, instanța de apel a reluat analiza acestor aspecte în pagina 12, inclusiv a cerinței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, luând în considerare toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului de credit și toate clauzele contractuale. A statuat, în final, că această clauză, care impune consumatorului plata unui comision de administrare a creat, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ, în pofida cerinței de bună-credință, întrucât instituția financiară nu a demonstrat că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le efectuează.

În acest context, recurentele-pârâte nu pot solicita instanței de recurs, sub pretextul unei critici de nemotivare, să procedeze ea însăși la o reevaluare a condițiilor necesar a fi întrunite pentru ca o clauză contractuală să fie declarată abuzivă. Avem în vedere că o atare reevaluare presupune analiza unor circumstanțe factuale și că, prin urmare, este incompatibilă cu etapa judecării recursului, limitată la aspecte de nelegalitate ale hotărârii.

În sfârșit, recurentele-pârâte au susținut că instanța de apel a omis a analiza argumente pertinente invocate prin întâmpinare, referitoare la caracterul negociat al clauzei în discuție. Aceste susțineri sunt circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța constată însă că prin însăși sentința pronunțată de judecătorul fondului, s-a reținut caracterul nenegociat al clauzei în discuție. Astfel, lipsa unei negocieri individuale a clauzei contractuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, iar această condiție a fost constatată îndeplinită prin hotărârea instanței de fond. Cum împotriva acestei hotărâri a declarat apel doar consumatorul, este evident că dezlegarea dată acestui aspect litigios a dobândit putere de lucru judecat, neputând face obiectul analizei instanței de apel.

În sfârșit, recurentele-pârâte au susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când a constatat că dispozițiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului și nici nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. Au susținut, în esență, că, față de caracterul complex al contractului de credit bancar, și comisioanele pot fi considerate prestații esențiale și, prin urmare, sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Este adevărat că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În jurisprudența CJUE s-a statuat că acele clauze care nu definesc esența însăși a raportului contractual și care, în consecință, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conținut a sintagmei "obiect principal al contractului". CJUE a avansat doar criteriile care trebuie avute în vedere de instanța națională în această apreciere, după cum urmează: natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut, precum și contextul său juridic și factual (Hotărârea Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei, C-143/13, par. 50, 51, 53, 54, Andriciuc și alții, C-186/17, par. 35 și 36).

Așadar, noțiunea de drept inclusă în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege pretins greșit aplicat de către instanța de apel, a făcut obiectul interpretării realizate de CJUE, în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 TFUE. Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul național, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă și concretă a conținutului contractului, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept ce au însoțit încheierea unui anumit contract.

În consecință, a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului și, în consecință, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanțele de fond, în raport de particularitățile fiecărei spețe.

Cu alte cuvinte, pe calea recursului, limitată la aspecte de nelegalitate, nu s-ar putea critica evaluarea făcută de instanța de apel cu privire la apartenența clauzei la obiectul principal al contractului, ci eventual, doar neaplicarea criteriilor avansate de jurisprudența CJUE, ipoteză ce nu este incidentă în cauză.

Pe lângă faptul că, în realitate, critica formulată de cele două pârâte vizează aspecte de netemeinicie, instanța de recurs reține că textul de lege pretins greșit aplicat (art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) nici nu este incident raportului juridic dedus judecății. Astfel, contractul de credit în litigiu a fost încheiat la data de 6 noiembrie 2007, dată la care prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE nu fuseseră transpuse în legislația națională și, prin urmare, nu exista această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a acestui tip de clauze. Alineatul (6) al articolului 4 a fost introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Totodată, CJUE a statuat, în Hotărârea Caja di Ahorros y Monte Piedad de Madrid, C-484/08, că art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 nu se opune unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Așa fiind, critica formulată prin cererea de recurs, relativă la greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Nefiind incident raportului juridic textul de lege susarătat, nu se impune nici analiza criticilor referitoare la analiza instanței de apel privind prețul serviciilor oferite consumatorului și modalitatea de determinare a comisionului de administrare.

În sfârșit, chiar dacă susținerile recurentelor-pârâte referitoare la caracterul transparent al clauzei de comision de administrare sunt subscrise nerespectării dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2003, instanța reține că o atare verificare trebuia efectuată de către instanța de apel, indiferent de apartenența sau nu a clauzei la domeniul obiectului principal al contractului.

Câtă vreme instanța de apel, verificând conținutul concret al clauzei, a reținut că din cuprinsul acesteia nu rezultă cuantumul costului de administrare și mecanismul de calcul, a stabili o situație de fapt contrară contravine scopului căii de atac extraordinare a recursului, acela de a verifica doar conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile.

Față de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

Reține că recurentele-pârâte au solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.

Cum fundamentul cheltuielilor de judecată rezidă în culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, este evident că taxa judiciară de timbru achitată de parte pentru promovarea recursului, ce a fost respins, nu poate fi pusă în sarcina părții adverse, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.. Cât privește onorariul achitat avocatului, constată că atât recursul reclamantei, cât și recursul pârâtelor au fost respinse, fiind incidentă, prin urmare situația prevăzută de art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanța poate stabili în ce măsură fiecare dintre părți poate fi obligată la cheltuieli de judecată.

În acest context, reexaminând problema cheltuielilor de judecată și stabilind care parte, în final, a câștigat procesul, constată că reclamantei i-au fost totuși admise, în parte, pretențiile. Cum onorariul achitat de pârâte avocatului, în etapa recursului, nu este defalcat pe tipuri de cheltuieli, respectiv cât din cuantumul acestuia este aferent apărărilor formulate în raport de recursul părții adverse și cât este aferent propriei căi de atac, este logic și echitabil ca părții care nu a avut succes în această etapă procesuală să nu i se acorde cheltuieli de judecată.

Așa fiind, va respinge cererea recurentelor-pârâte, de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2178/A din 11 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. și C.., prin mandatar B. S.A., împotriva aceleiași decizii.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-pârâtă B. S.A., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 24 noiembrie 2020.