ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2173/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 8 august 2016, sub nr. x/2016 reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit de nevoi personale cu ipotecă nr. x, încheiat la data de 18.10.2007 - respectiv clauza 8.1 și 8.2 privind modalitatea de stabilire și de modificare a dobânzii, prin care se stabilea mecanismul de percepere al dobânzii, ce permitea băncii stabilirea și perceperea dobânzii în mod discreționar, inclusiv majorarea unilaterală a acestora, iar ca efect al constatării nulității absolute clauzelor contractuale menționate mai sus, să se repună părțile în situația anterioară, să se constate ca dobânda curentă a băncii la data semnării contractului era de 5,7 %, dobândă compusă din indice de referință LIBOR CHF plus marjă, a cărei valoare ar fi trebuit să varieze crescător/descrescător în funcție de indicele de referință LIBOR CHF și, în consecință, să fie obligată pârâta la restituirea sumelor achitate suplimentar peste dobânda curentă contractuală inițială a băncii de 5,7 p.p., valabilă la data semnării contractului (echivalentul cuantumului cu care în mod abuziv a fost majorată unilateral dobânda începând cu data de 16.06.2008 și până la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în prezenta cauză), împreună cu dobânda legală calculată de la momentul achitării acestor sume și până la restituirea efectivă;

- să fie obligată pârâta la recalcularea dobânzii curente inițiale a băncii de 5,7 p.p. valabilă la data încheierii contractului, în funcție de evoluția indicelui de referință LIBOR CHF la 3M pentru perioada 18.11.2007 și până la achitarea integrală a sumelor datorate în temeiul contractului de credit și să se restituie către reclamanți diferența dintre rata dobânzii inițială și rata dobânzii rezultată ca urmare a actualizării acesteia cu indicele de referință;

- constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit x/1900/4984 încheiat la data de 18.10.2007 respectiv a art. 9.1 lit. a) referitor la perceperea unui comision de acordare în valoare de 2% din soldul creditului, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul achitării acestei sume și până la restituirea efectivă a acestuia, iar ca efect al constatării nulității absolute a clauzei contractuale menționate mai sus să se repună părțile în situația anterioară, să fie obligată pârâta, să restituie reclamanților suma de 2540 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului;

- constatarea nulității absolute a clauzei contractuale incluse în x încheiat la data de 18.10.2007 - respectiv a art. 12.2 care prevedea că plata de către împrumutat se va face în moneda acordării creditului (CHF) și suportarea integrală de către consumator a riscului de curs valutar, având în vedere caracterul abuziv al acestora, raportat la prevederile Legii 193/2000 precum și la alte acte normative incidente în legislația pentru protecția consumatorului, iar ca efect al constatării nulității absolute a clauzelor contractuale menționate mai sus: să se constate că obiectului contractului de credit a fost reprezentat efectiv de un credit în monedă RON a cărei valoare s-a stabilit prin raportare la o monedă străină, la cursul de 1,9987 RON pentru 1 CHF, a cărei rambursare s-a efectuat și se va efectua în conexiune cu o monedă străină de raportare, respectiv franc elvețian (CHF), să fie obligată pârâta la asumarea împreună cu împrumutatul a riscului valutar, în cote egale, de la data încheierii contractului de credit și până la achitarea integrală a acestuia și pe cale de consecință să fie obligați la primirea ratelor ce urmau a fi rambursate precum și a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, în monedă RON, în contul de RON deschis de reclamanți la Bancă, rate ce vor fi calculate după următorul principiu: Valoarea Ratei = (Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs inițial de 1.9987 II CHF) + (Curs afișat de BNR valabil pentru data scadenței creditului - Curs inițial)"; să fie obligată pârâta la restituirea către reclamanți a 50 % din totalul sumelor achitate de reclamanți cu titlu de diferență de curs valutar, suportate cu ocazia plătii ratelor de la începutul Contractului de credit și până în prezent (suma calculată ca diferență între: Valoarea Ratei plătite X curs CHF/RON valabil la data scadenței din care se va scădea Valoarea Ratei, așa cum era înregistrată în graficul de rambursare, calculată la cursul de schimb valabil la data încheierii contractului), pentru toate ratele ce au fost deja achitate de aceasta, în temeiul Contractului de credit; să fie obligată pârâta la luarea tuturor măsurilor tehnice necesare procesării plăților în sistemul informatic al Băncii, pentru ca drepturile reclamanților ce se vor statua prin prezenta hotărâre, în special cel de rambursare a creditului conform principiului împărțirii egale a riscului valutar să nu fie prejudiciate în niciun fel inclusiv prin emiterea unui nou grafic de rambursare, a încheierii unui act adițional, etc.

Prin sentința civilă nr. 7819/09.12.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea privind pe reclamanții A. și B. și pe pârât C. S.A. și a fost constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarei clauze din contractul de credit nr. x/18.10.2007, în varianta sa inițială: art. 8.1 în ceea ce privește mențiunea "în conformitate cu politica băncii".

A fost, de asemenea, obligată pârâta la restituirea către reclamanți a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată, conform ratei de 5,7% pe an, inițial convenită de la data încheierii contractului și a fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință nr. 2367/16.06.2017. Tribunalul București, secția a VI- a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 7819/09.12.2016, în sensul admiterii și capătului de cerere accesoriu privind dobânda legală.

În consecință, a fost obligată pârâta și la plata dobânzii legale aferente sumelor restituite cu titlu de diferență de dobândă, calculată de la data fiecărei plăți până la achitarea efectivă.

Împotriva sentinței civile nr. 7819/09.12.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a formulat apel pârâta C. S.A., solicitând schimbarea, în parte, a acestei sentințe, în sensul respingerii sesizării formulate de către intimații-reclamanți, a constatării inexistenței clauzelor abuzive, prevăzute la pct. 8.1 din contractul de credit nr. x/1900/4984 din 18.10.2007, cu consecința scutirii apelantei de obligația de a modifica clauzele incriminate ca abuzive și de a restitui împrumutaților sume de bani.

Totodată, împotriva sentinței civile anterior menționate au formulat apel și reclamanți A. și B., solicitând schimbarea, în parte, a sentinței atacate, în sensul admiterii capetelor de cerere privind:

a) Constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a părții din clauza 8.1. "Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută (ex EURIBOR (EUR)/LIBOR (CHF)/RUBOR (RON), etc. fără a exista consimțământul Clientului," inclusă în contractul de credit de nevoi personale cu ipotecă nr. x încheiat la data de 18.10.2007.

b) Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a diferenței dintre rata dobânzii inițială și rata dobânzii rezultată ca urmare a actualizării acesteia cu indicele de referință, potrivit formulei LIBOR CHF 3M+2,9067 p.p, împreună cu dobânda legală aferentă.

c) Obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii curente inițiale a băncii de 5,7 p,p, valabilă la data încheierii contractului, în funcție de evoluția indicelui de referință LIBOR CHF la 3M pentru perioada 18.11.2007 (potrivit formulei LIBOR CHF 3M+ 2,9067 p.p.) și până la achitarea integrală a sumelor datorate în temeiul contractului de credit și la emiterea unui nou grafic de rambursare.

d) Constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei 9.1. lit. a) privitoare la perceperea unui comision de acordare de 2% din suma creditului (finanțat de bancă și pentru care se percepe dobândă pe toată perioada de derulare a creditului).

e) Obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului, respectiv 2540 CHF împreună cu dobânda legală, calculată de la data efectuării plății.

f) Constatarea nulității absolute a clauzei contractuale incluse în x încheiat la data de 18.10.2007 - respectiv a art. 12.2 care prevede că plata de către împrumutat se va face în moneda acordării creditului (CHF) și suportarea integrală de către consumator a riscului de curs valutar)

g) Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a 50% din totalul sumelor achitate de reclamanți cu titlu de diferență de curs valutar, suportate cu ocazia plății ratelor de la începutul Contractului de credit și până în prezent.

h) Obligarea pârâtei la asumarea împreună cu împrumutatul a riscului valutar, în cote egale, de la data încheierii contractului de credit și până la achitarea integrală a acestuia și pe cale de consecință să fie obligate la primirea ratelor ce urmează a fi rambursate precum și a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, în monedă RON, în contul de RON deschis de reclamanți la Banca, rate ce vor fi calculate după următorul principiu: Valoarea Ratei - (Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs inițial de 1.9987/l CHF) + (Curs afișat de BNR valabil pentru data scadenței creditului - Curs inițial) X " 1/2".

Prin decizia civilă nr. 1396 A din 27 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de către apelanții-reclamanți A. și B..

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 7819 din 09.12.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, în dosarul nr. x/2016.

A schimbat, în parte, sentința atacată în sensul că:

A respins cererea de restituire a sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă, peste dobânda stabilită inițial prin contract.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Recurenții-reclamanți A. și B. au formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 1396 A din 27 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Au menționat, în esență, că motivarea hotărârii recurate constă în achiesarea instanței de apel la hotărârea tribunalului și reluarea argumentelor acesteia, ceea ce, în practica judiciară și doctrina de specialitate, echivalează cu lipsa motivării.

Totodată, au apreciat că prin încălcarea normei imperative prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., privind obligativitatea motivării hotărârii, se aduce o vătămare drepturilor recurenților, ce nu poate fi sancționată decât prin anularea actului vătămător (hotărârea recurată).

Astfel, au susținut ca în prezenta cauză ne aflam în prezența unui caz de nulitate, fiind încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art, 175 alin. (1) C. proc. civ.

Vătămarea intervenită constă în încălcarea dreptului recurenților la un proces echitabil, astfel cum acesta este configurat prin art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 parag.l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar singurul remediu pentru înlăturarea vătămării constă în anularea actului nul, respectiv, casarea hotărârii recurate.

Într-o altă critică, recurenții-reclamanți au susținut că respingerea capetelor accesorii primului capăt de cerere, referitor la constatarea ca abuzivă a clauzelor referitoare la mecanismul de dobândă, nu respectă deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene relevante cu privire la obligația instanței naționale de a stabili, potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, toate consecințele ce decurg din constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze și de a înlătura fiecare clauză dintre cele al căror caracter abuziv a fost recunoscut, pentru a se asigura ca ele nu creează obligații pentru consumator.

Au considerat recurenții că instanța de apel a încălcat dispoziții de drept material cum sunt: art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (2) și art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, art. 970 și 978 din C. civ. din 1864.

Recurenții au apreciat că instanța nu a reușit să restabilească echilibrul contractual, nici cu privire la modul de calcul al dobânzii și comisionului de acordare, nici cu privire la obligația abuzivă de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat și, de asemenea, au susținut că interpretarea prevederilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 prezintă o importanță deosebită în prezenta cauză.

Constatarea ca abuzivă a clauzelor contractuale referitoare la dobândă și, pe cale de consecință, eliminarea obligațiilor pe care acestea le creează pentru consumatori sunt de natură a nu mai permite continuarea contractului, acestea făcând parte din noțiunea de obiect principal al contractului.

Recurenții au susținut că pârâta a invocat, în principal, faptul că nu exista o obligație legală în anul 2007 pentru instituția creditoare de a insera în contract o formulă de calcul a dobânzii variabile compusă din indice de referință plus marjă precum și că instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților în sensul de a proceda la interpretarea/modificarea contractului, teză pe care instanța de apel a reținut-o în hotărâre.

Or, prin modalitatea de redactare a clauzelor, profesionistul și-a lăsat o marjă de intervenție în contract, pentru a-și proteja interesele, iar prin aceasta, profesionistul nu se face vinovat numai de nerespectarea legislației privind protecția consumatorilor dar și de nerespectarea propriilor sale reglementări.

Raționamentul prezentat de pârâtă, potrivit căruia aceasta nu avea o obligație în sensul de a indica o formulă transparentă de dobândă, este eronat și pentru că, la data încheierii contractului (18.10.2007), potrivit prevederilor Legii 193/2000, lit. a) din Anexa la această Lege, prevedea că sunt considerate clauze abuzive, acele clauze care: "a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia;"

Din conținutul contractului analizat, cât și din executarea ulterioară a acestuia, este evident că aceste prevederi, existente la data acordării contractului, au fost reconfirmate prin modificarea și adoptarea noilor acte normative, ulterioare, în materia dreptului protecției consumatorului, astfel încât nu poate fi primită argumentația pârâtei potrivit căreia nu existau constrângeri legale pentru creditor.

Stabilirea formulei de calcul a ratei dobânzii și a motivelor întemeiate de modificare a acesteia prin elemente extrinseci și ulterioare convenției părților nu poate fi luată în considerare dacă nu este evidențiată în mod clar în convenția de credit, deoarece plasează clauza în afara oricărei limite de previzibilitate.

În contextul în care consumatorii sunt obligați la suportarea unei rate a dobânzii modificată în funcție de politica băncii care nu poate fi anticipată, este evident că echilibrul contractual este înfrânt, iar respectiva clauză din contractele de credit referitoare la acest aspect creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Sintagma "politica băncii" afectează inclusiv teza a ll-a a clauzei 8.1. pentru că prin aceasta profesionistul își rezervă un drept și nu o obligație de actualizare a ratei dobânzii în funcție de un indice verificabil. Dezechilibrul între pozițiile părților este consecința întregului mecanism instituit de bancă în ceea ce privește revizuirea/modificarea dobânzii, pe care aceasta l-a inserat în clauzele contestate (8,1 si 8.2). Această revizuire/modificare a fost lăsată exclusiv la latitudinea băncii fără ca, în speță, clienții să aibă posibilitatea să își mai exprime consimțământul.

De altfel, inducerea în eroare a clientului și reaua-credință a profesionistului prin inserarea sintagmei "poate" în loc de "va" sau menționarea indicilor de referință (LIBOR, ROBOR, EURIBOR) dar fără menționarea unei perioade de actualizare clară, este manifestă. Consumatorii s-au crezut protejați de această a doua teză a clauzei, și în mod logic, au crezut că o dată cu scăderea indicilor de referință menționați și rata sa de dobândă se va diminua.

Acest drept pe care instituția creditoare și l-a rezervat este o metodă de a accesa o modificare contractuală fără acceptul partenerului său contractual atunci când aceasta consideră de cuviință, exprimarea neclară (în antiteză cu Normele băncii și cerința de la art. 1 din Legea 193/2000) dându-i acesteia posibilitatea de a modifica dobânda după bunul plac sau în funcție de interese temporare.

Pentru ca instanța să dispună pentru viitor, recurenții au solicitat a se avea în vedere faptul că motivul determinant al introducerii prezentei acțiuni este restabilirea echilibrului contractual, sens în care a fost invocat art. 970 din vechiul C. civ.

Prin capătul de cerere privitor la obligarea Băncii de a recalcula dobânda și de a restitui dobânda percepută în mod abuziv, nu se modifică contractul, ci se dă eficientă mecanismului contractual existent al cărui caracter abuziv a fost înlăturat. Există o justificare legală pentru a interpreta clauza redactată de către profesionist, în sensul în care dobânda variabilă ar fi trebuit să varieze atât în sens crescător, cât și în sens descrescător în funcție de indicele de referință LIBOR, actualizat la 3 luni, după constatarea elementelor care o caracterizează ca fiind abuzivă.

Având în vedere că evoluția indicelui de referință este exprimată în cifre, pentru a evalua prejudiciul suportat de consumatori, trebuie realizat un calcul matematic, pentru ca instanța de judecată să aibă un reper în stabilirea modalității de restituire a sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive. Această "formulă" este LIBOR CHF 3 M+ 2,91 p.p., raportarea la această formulă fiind corectă.

Caracterul variabil al dobânzii (element necontestat de pârâtă) este de esența contractului de credit care face obiectul prezentei cauze, fiind expres stipulată în contract și este un element ce a fost acceptat de consumator la momentul încheierii contractului. Modificarea contractului prin eliminarea clauzelor apreciate ca fiind abuzive trebuie să se realizeze în sensul de a corela clauzele prin care se prevăd drepturi si obligații ale părților cu legislația în vigoare, legiuitorul însuși prevăzând o serie de criterii obiective de determinare a dobânzii, ca de exemplu cele prevăzute în O.U.G. nr. 174/2008 si O.U.G. nr. 50/2010.

În acest context instanța nu este lipsită de mijloacele juridice de a restabili echilibrul contractual.

Cu privire la solicitarea de restituire a sumelor încasate de creditor în temeiul clauzelor abuzive și restabilirea echilibrului patrimonial, recurenții au arătat următoarele:

Pentru ca hotărârea prin care se dispune restabilirea situației anterioare sa fie temeinică și echitabilă, instanța va trebui să determine valoarea actuală a prestațiilor pe baza principiului restitutio in integrum.

Or, în ipoteza contrară stabilită de instanța de fond, una dintre părți s-a îmbogățit fără justă cauză în temeiul unor clauze nule absolut.

In această apreciere instanța va trebui să țină cont de ideea de echitate, echilibru, echivalență și de morală, iar finalitatea admiterii acestor capete de cerere trebuie să fie restabilirea echilibrului patrimonial atât pentru trecut, cât și pentru viitor.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei 9.1 din Contractul de credit ce prevede perceperea unui comision de acordare în valoare de 2% din soldul creditului, recurenții au susținut că interpretarea instanței de apel este incorectă și în dezacord cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (indicând în acest sens deciziile nr. 578/14.02.2013 și nr. 2797/2014).

Recurenții au susținut că, în lipsa definirii comisionului într-un limbaj inteligibil, nu au avut posibilitatea de a înțelege cu claritate motivele pentru care creditoarea a condiționat acordarea creditului de acest comision.

Astfel clauza formulată dă dreptul Băncii să perceapă acest comision fără a se specifica în niciun mod activitățile și operațiunile de acordare care să justifice perceperea unui asemenea comision.

Clauza privind comisionul de acordare nu respectă de asemenea exigențele bunei credințe, inserarea acestuia vătămând interesele patrimoniale ale reclamanților, respectiv condiționează acordarea creditului de plata acestuia. Prin includerea acestui comision s-a urmărit în realitate obținerea de avantaje disproporționate față de prestațiile efectuate de bancă, impunerea comisionului în discuție reprezentând o modalitate de percepere a unui cost mai mare decât cel menționat cu titlu de dobândă în contract, în detrimentul consumatorilor.

Ce este cel mai important însă, este faptul că acest comision de acordare se plătește o singură dată, la data acordării creditului, iar perceperea acestuia condiționează acordarea creditului de această plată.

Contrar celor reținute de instanța de apel, perceperea acestui comision nu se justifică, deoarece obligația de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere de credit, întrunește condițiile de creditare, revine băncii, a furnizorului de servicii, deci costurile aferente acestor activități trebuie suportate de cel care impune aceste verificări, la fel cum în cazul oricărui comerciant, acesta suportî cheltuielile operaționale legate de activitatea sa economică, costuri care se regăasesc în prețul final al produsului, în acest caz dobânda.

Operațiunile realizate de angajații băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are niciun control asupra activităților astfel desfășurate.

În ce privește condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din legea 193/2000.

Așadar, câtă vreme funcția și destinația comisionului de acordare nu au fost evidențiate în contract, iar acordarea creditului a fost condiționată de plata acestui comision, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei 12.2 din Contractul de credit ce prevede restituirea împrumutului în aceeași monedă, recurenții au susținut următoarele:

Nici tribunalul și nici instanța de apel nu au observat că cererea accesorie a reclamanților a fost aceea de a împărți echitabil cu creditorul riscul valutar (50/50) și nu a solicitat stabilizarea la cursul din data acordării, ceea ce dovedește faptul că aceste motivări nu vizează cazul împrumutaților, ci reprezintă o opinie standard, care probabil este uzitată în cauzele care vizează caracterul abuziv al acestei clauze.

În analiza caracterul abuziv al acestei clauze, recurenții au susținut că instanța nu a urmărit raționamentul impus de CJUE în Cauza Andriciuc.

De asemenea, în contextul în care art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 nu se opune aplicării unei norme supletive din dreptul național (contrar celor reținute de instanța de apel), recurenții au apreciat, că, în temeiul prevederilor aplicabile contractului la data încheierii acestuia, respectiv art. 966-970 C. civ., convențiile trebuie executate de părți cu bună-credință, astfel încât s-ar impune, ca sancțiune pentru nerespectarea obligațiilor ce îi reveneau pârâtei să suporte împreună cu împrumutații valorizarea/devalorizarea monedei de cont la care s-a raportat acordarea acestui împrumut.

În temeiul art. 288 ultimul pargraf din TFUE și a principiului interpretării conforme, recurenții au considerat că instanța națională urmează să soluționeze prezentul litigiu prin raportare la interpretarea data de CJUE Directivei 93/13 în cauza Andriciuc si alții împotria Băncii Românești, în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar si împărțirea echitabilă a diferențelor de curs valutar pe toată perioada contractuală cu consecința restituirii sumelor încasate în temeiul clauzei abuzive.

Din considerentele deciziei CJUE indicată anterior, au susținut recurenții, se desprind următoarele concluzii prin raportare și la probatoriul administrat în cauză:

În prezenta cauză nu operează excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv principiul nominalismului monetar nu poate sta la baza excluderii de la analiza instanței a caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, norma prevăzută de art. 1578 din vechiul C. civ. fiind o normă supletivă, de la care părțile pot deroga.

Clauza 12.2 face parte din obiectul principal al contractului, însă aceasta poate fi supusă controlului cu privire la caracterul abuziv al acestora deoarece nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

In plus, respectarea obligației de informare a profesionistului, este vitală pentru a asigura o protecție efectivă a consumatorului, având în vedere că în România francul elvețian nu era o monedă folosită în tranzacțiile de pe piața liberă, nu exista în realitate la casele de schimb si în majoritatea situațiilor nici la Băncile care au acordat împrumuturi în această monedă.

Totodată, obligația de informare trebuia materializată în sensul oferirii unor date concrete si solide cu privire la caracteristicile acestei monede, în raport de care era previzibil că reprezentau un risc crescut pentru consumatori spre deosebire de alte monede si nu cu privire la faptul că este o valută care prin esență poate varia în raport de LEU, lucru cunoscut de toată lumea.

Conform celor statuate de CJUE în Decizia pronunțată în cauza Andriciuc, această obligație de informare trebuia materializată și în sensul oferirii consumatorului a unei proiecții asupra costurilor pe care urmează să le suporte în cazul în care cursul de schimb va creste.

Referitor la obligația de informare și conținutul acesteia în ceea ce îl privește pe creditor, recurenții au solicitat a se avea în vedere și art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, republicată, privind protecția consumatorilor, art. 44 din Legea 296/2004 (devenit 45 după republicarea actului normativ), art. 47 din Legea 296/2004 (devenit art. 48 după republicarea actului normativ), Codul consumului, inclusiv art. 8 și art. 27 lit. a).

În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ produs la data încheierii contractului, riscul inerent și buna credință, recurenții au susținut următoarele:

Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților s-a produs încă de la momentul încheierii contractului.

Nu se poate stabili cu exactitate, în lipsa unor probe furnizate de pârâta intimată, ce a cunoscut aceasta cu exactitate la data încheierii împrumutului, însă, considerând că aceasta este un profesionist, se poate afirma că a cunoscut caracteristicile si specificului monedei CHF precum si că a analizat oportunitatea (pentru sine) acordării de credite în această monedă.

În momentul analizării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, recurenții au considerat că instanța trebuia să examineze, prin raportare și la celelalte clauze din contract și prin raportare la mecanismul efectiv de tragere a creditului și de plată a ratelor, dacă s-a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutaților prin încălcarea obligației de informare. Totodată trebuia să verifice daca s-a transferat riscul valutar în totalitate asupra consumatorului.

Din perspectiva acestor argumente, nu se poate ajunge la o altă concluzie decât aceea că dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților s-a produs încă de la momentul încheierii contractului.

Un aspect care, în cazul de față, exclude suportarea riscului valutar de către intimata-pârâtă este faptul că aceasta nu a împrumutat efectiv suma în CHF, prin mecanismul impus pentru tragerea creditului.

Astfel, prin schimbul valutar efectuat în momentul eliberării creditului, Banca nu a suferit o diminuare a rezervei în CHF, care ar fi dat naștere la suportarea unor diferențe intre cursul la care ar fi achiziționat moneda și cursul la care ar fi încasat ulterior ratele de la consumator.

În aceste condiții aceste clauze sunt lipsite de caracterul inteligibil necesar pentru a nu crea un dezechilibru în detrimentul consumatorului.

Clauza de risc valutar prevăzută exclusiv în sarcina consumatorilor denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorilor și, în același timp, prin conferirea în favoarea Băncii a unui avantaj economic vădit disproporționat, aceasta obținând un câștig injust în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor echității și bunei credințe, care trebuie să guverneze relațiile contractuale.

Realizarea echilibrului între drepturile și obligațiile părților, conform cerințelor bunei-credințe, privită obiectiv ca loialitate, impune ca partea susceptibilă de a informa să realizeze în mod concret acest lucru, cu scopul de a clarifica încheierea și executarea contractului. Exigența obiectivă de informare a dat naștere unei îndatoriri de consiliere, care constă în clarificarea oportunității financiare sau tehnice a încheierii contractului de către cealaltă parte.

Față de aceste aspecte, recurenții au apreciat că această clauza contractuală este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece este incompletă și nici nu este însoțită de elemente de natură a informa consumatorul cu privire la riscurile asociate acestui tip de monedă.

Mai departe, recurenții solicită a se observa că nu există nici o clauză de adaptare a contractului și nici o informare explicită a consumatorului în cuprinsul acestui contract și nici nu poate fi dovedită cu situația de fapt, deoarece nu se poate specula asupra atitudinii creditorului în situația în care cursul valutar ar fi scăzut sub cel din data acordării, deoarece de la data acordării contractului și până în prezent această situație nu a avut loc.

În ceea ce privește soluția împărțirii echitabile a diferențelor de curs valutar din momentul încheierii contractului și până la data scadenței finale a creditului, recurenții au susținut că este de notorietate incidența economică pe care a avut-o accesarea unui credit în moneda CHF de către împrumutați, persoane care realizează venituri în RON și sunt neacoperite în mod natural riscului valutar conform definiției date de Regulamentul 17/2012 al BNR, art. 3, așa cum este și reclamantul din prezenta cauză.

Recurenții au mai susținut că o clauză care transferă riscul valutar în integralitate în sarcina clientului este o clauză abuzivă, iar momentul la care la care aceștia s-au raportat a fost, în mod just, cel al încheierii contractului, data când s-a format voința juridică a părților.

Aplicarea impreviziunii în cazul acestor contracte, este un paradox aparent. Astfel, sunt evocate "atenuări" ale principiului pacta sunt servanda, ceea ce poate părea, a priori, antinomic. În realitate, paradoxul nu este decât aparent, întrucât absolutismul nucleului dur al contractului dat de "voința părților contractuale -"legea "- nu împiedică un anumit realism care, fără să accepte veritabile excepții de la principiu, permit totuși o anumită suplețe și, deci, temperări sau atenuări.

Recurenții au invocat caracterul obligatoriu al Deciziei 623/2016 precum și al Deciziei 62/2017 din care rezultă obligația și competența acordată instanțelor de a analiza cauza sub aspectul impreviziunii și de a dispune fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia.

Au mai subliniat recurenții că dezechilibrul semnificativ s-a produs încă din momentul încheierii contractului, iar pe parcursul executării convenției acesta s-a transformat într-unul supraadăugat, ceea ce atrage intervenția instanței, fiind evident că în prezenta cauză nu se poate discuta de un acord al părților sau de o negociere reală și efectivă. Pentru trecut, în temeiul efectelor nulității absolute, se va aplica principiul restitutio in integrum.

Pentru aceste motive, recurenții au solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 17 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenții au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția tardivității recursului; a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 26 iunie 2020, cu citarea părților.

Prin încheierea din 26 iunie 2020, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19 și C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol în ședința publică din 10 martie 2021, potrivit celor reținute în încheierea de la acea dată; totodată, la aceeași dată, cauza a fost suspendată, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar, ulterior, la 20 octombrie 2021, pricina a fost repusă pe rol, potrivit practicalei prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. nu sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În acest sens recurenții au susținut, în esență, că motivarea hotărârii recurate constă în achiesarea la hotărârea primei instanțe și reluarea argumentelor acesteia, ceea ce, în practica judiciară și doctrina de specialitate, echivalează cu lipsa motivării, iar prin încălcarea normei imperative prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. se aduce o vătămare drepturilor recurenților, ce nu poate fi sancționată decât prin anularea actului vătămător (hotărârea recurată).

Înalta Curte reține că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe.

Însușirea argumentată a raționamentului juridic al primei instanțe de către instanța de apel nu poate fi apreciată ca o lipsă a propriului raționament juridic, iar raportările pe care instanța le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate de apelanții-reclamanți nu pot fi considerate o nemotivare a propriei decizii.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta.

Analizând decizia recurată din perspectiva acestor critici, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui dezechilibru semnificativ și relei-credințe în privința acelei părți din clauza de la art. 8.1 din contractul de credit, potrivit căreia:

"Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută (ex. EURIBOR/LIBOR/BUBOR etc.), fără a exista consimțământul împrumutatului", aceasta neavând caracter abuziv.

Înalta Curte reține că art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, sub condiția ca această modificare să se facă în baza unui motiv întemeiat și prevăzut în contract.

În speța de față, modificarea dobânzii este prevăzută a se realiza luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, cu prezentarea unor elemente de identificare (ex. EURIBOR/LIBOR/BUBOR etc.), această clauză fiind clară, deci corespunzător descrisă, oferind clientului posibilitatea de a cunoaște, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi modificată.

Așa cum a argumentat instanța de prim control judiciar, indicii Euribor, Libor, Bubor pot constitui un motiv întemeiat ce ar putea fi specificat în contractele de credit, fiind vorba despre indicatori obiectivi, independenți de vreo decizie de natură subiectivă a băncii.

Se reține că motivul specificat în contract este suficient de clar permițând realizarea unui control adecvat și dând posibilitatea instanței să stabilească dacă modificarea dobânzii este justificată. Câtă vreme, potrivit art. 969 C. civ., convenția reprezintă legea părților, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situația în care intervine o anumită situație, se produce o anumită consecință.

Or, motivul specificat în contract îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una clară, neechivocă, modificarea dobânzii realizându-se în baza unor indicatori obiectivi.

Prin urmare, partea din clauza de la art. 8.1 din contract, redată anterior, nu poate fi considerată abuzivă.

Apoi, Înalta Curte reține că nu se poate da curs solicitării recurenților în sensul de a se recalcula dobânda conform formulei propuse de către aceștia, respectiv LIBOR 3M + 2,9067 p.p., și, în consecință, de a se restitui diferența de dobândă achitată în plus peste dobânda calculată potrivit formulei redate.

Se constată că, în mod corect, a statuat instanța de apel în acord cu tribunalul că, reținând caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv a caracterului variabil al dobânzii "în conformitate cu politica Băncii", judecătorul nu poate interveni în acordul de voință al părților contractante și modifica conținutul unei clauze contractuale prin specificarea unei formule de calcul al dobânzii, cum este cea precizată de apelanții reclamanți.

Astfel, Înalta Curte constată, în primul rând, că a fost reținut caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă, numai în ceea ce privește sintagma dobânda este variabilă "în conformitate cu politica Băncii", iar, în al doilea rând, chiar dacă s-a reținut acest caracter abuziv, instanța de judecată nu poate dispune recalcularea dobânzii potrivit modalității de determinare arătate de reclamanți, întrucât s-ar interveni în acordul de voință al părților contractante.

În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fíe prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 este transpunerea în dreptul intern a art. 6 din Directiva 93/13/CEE, care prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

Trebuie menționat că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului.

Soluția de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenții-reclamanți nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenței constante a CJUE, care a statuat că, în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curții din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino, s-a stabilit, în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze". Din motivare rezultă și faptul că "instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

Înalta Curte constată că prin acceptarea formulei de calcul a dobânzii propuse de către reclamanți, respectiv LIBOR 3M + 2,9067 p.p., s-ar nesocoti acordul de voință al părților, în condițiile în care la data încheierii contractului s-a convenit o dobândă la nivelul de 5,7%, modificarea acesteia fiind raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract.

Așa fiind, în mod corect a constatat instanța de apel că dispoziția privind obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei de 5,7% pe an, inițial convenită de la data încheierii contractului, reprezintă o ingerință în conținutul contractului de credit. Aceasta întrucât admiterea unei asemenea cereri a reclamanților echivalează cu stabilirea că dobânda contractuală este egală cu dobânda inițială de 5,7%/an, o dobândă fixă, pe toată perioada contractuală până la modificarea clauzei privind modul de calcul al dobânzii. Or, în acest fel s-ar contrazice acea parte a clauzei potrivit căreia dobânda contractuală este variabilă, încălcându-se principiul forței obligatorii a contractului, precum și jurisprudența CJUE privind interdicția instanței de modificare a clauzelor contractuale (Cauza C-618/10).

Prin urmare, chiar dacă unele clauze contractuale au fost declarate abuzive, instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților în lipsa unei dispoziții legale care să îi atribuie această prerogativă.

Referitor la remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel, a interpretat corect dispozițiile legale ce reglementează forța obligatorie a contractului între părți, în speță, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală fiind o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei 9.1 din Contractul de credit ce prevede perceperea unui comision de acordare în valoare de 2% din soldul creditului, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurenților, întrucât instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de dispozițiile legale menționate în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru.

Înalta Curte constată că prin decizia recurată instanța de apel a reținut că, în speță, comisionul de acordare reprezintă contravaloarea unor servicii prestate de către bancă în vederea acoperirii costului operațiunilor pe care banca le efectuează în legătură cu acordarea creditului și că aceste servicii se referă la analizarea documentației prezentate de client pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de acordare a creditului. De asemenea, s-a reținut că această clauză este exprimată în mod clar atât din punctul de vedere al rațiunii pentru care este perceput comisionul, respectiv pentru acordarea creditului, cât și sub aspectul modului de calcul al sumei percepute cu acest titlu, fiind menționat procentul de 2% din suma împrumutată inițial.

Reprezentând contravaloarea unor servicii prestate în mod real de către bancă în vederea acordării creditului, instanța de apel a constatat că nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ î