ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 656/2021

Ședința publică din data de 18 martie 2021

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 23 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A BUCUREȘTI, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună, în temeiul Legii nr. 193/2000:

I. constatarea nulității absolute parțiale a clauzelor contractuale înscrise în contractul de credit de nevoi personale cu ipotecă nr. x încheiat la data de 17.10.2007- respectiv, clauza 8.1., 8.2. și 8.3. privind modalitatea de calculare și de modificare a dobânzii, prin care se stabilește mecanismul de percepere a dobânzii, ce permite băncii stabilirea și perceperea dobânzii în mod discreționar, inclusiv, majorarea unilaterală a acesteia, iar ca efect al constatării nulității absolute a clauzelor contractuale menționate mai sus: a) înlăturarea clauzelor sau părților din clauze constatate ca abuzive; b) să se constate că dobânda curentă a băncii la data semnării contractului era de 5,7 %, dobândă compusă din indice de referință LIBOR CHF la care s-a adăugat o marjă fixă, a cărei valoare ar fi trebuit să varieze crescător/descrescător în. funcție de evoluția indicelui de referință variabil LIBOR CHF și în consecință: obligarea pârâtei, la emiterea unui nou grafic de rambursare și la recalcularea dobânzii percepute în temeiul Contractului de credit după următoarea formulă: valoarea indicelui de referință LIBOR CHF la 3 luni valabil la data scadenței ratei plus o marjă fixă de 2,91 puncte procentuale, începând cu data de 17.10.2007 și până la scadența finală a contractului de credit; obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a diferenței dintre dobânda efectiv achitată de reclamant și dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform formulei de calcul solicitate mai sus­menționate începând cu data de 17.10.2007 și până la data rămânerii definitive a hotărârii; obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale, calculată pentru fiecare sumă a cărei restituire se cere, de la data scadenței acestei, conform calcul atașat.

II. Constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit x încheiat la data de 17.10.2007 respectiv art. 9.1 Htera a referitor la perceperea unui comision de acordare în valoare de 2% din soldul creditului, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul achitării acestei sume și până la restituirea efectivă a acestuia iar ca efect al constatării nulității absolute clauzei contractuale menționate mai sus:

a) repunerea părților în situația anterioară,

b) obligarea pârâtei, să restituie reclamantului suma de 1500 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului.

(i) Constatarea nulității absolute a clauzei contractuale incluse în x/încheiat la data de 17.10.2007 - respectiv a art. 12.2 care prevede că plata de către împrumutat se va face în moneda acordării creditului (CHF) și suportarea integrală de către consumator a riscului de curs valutar) având în vedere caracterul abuziv al acesteia, raportat la prevederile Legii 193/2000 precum și la alte acte normative incidente în legislația pentru protecția consumatorului, iar ca efect al constatării nulității absolute clauzelor contractuale menționate mai sus:să se constate că obiectul contractului de credit a fost reprezentat efectiv de un credit în monedă RON a cărei valoare s-a stabilit plin raportare la o monedă străină, la cursul de 2.0049 RON pentru 1 CHF, a cărei rambursare s-a efectuat și se va efectua în conexiune cu o monedă străină de raportare, respectiv Franc Elvețian (CHF); obligarea pârâtei la asumarea împreună cu împrumutatul a riscului valutar, în cote egale, de la data încheierii contractului de credit și până la achitarea integrală a acestuia și pe cale de consecință să obligați pârâta la primirea ratelor ce urmează a fi rambursate precum și a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, în monedă RON, în contul de RON deschis de reclamant la Bancă, rate ce vor fi calculate după următorul principiu:

Valoarea Noii Rate = (Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs inițial de 2,0049 RON/1 CHF) plus (Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs BNR valabil la data scadenței minus Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs inițial de 2,0049 RON/1 CHF de înmulțit cu 1/2)

(ii) obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a 50 % din totalul sumelor achitate de reclamant cu titlu de diferență de curs valutar, suportate cu ocazia plătii ratelor de la începutul Contractului de credit și până în prezent (suma calculată ca diferență intre: Valoarea Ratei plătite X curs CHF/RON valabil la data scadenței din care se va scădea Valoarea Ratei, așa cum este înregistrată în graficul de rambursare, calculată la cursul de schimb valabil la data încheierii contractului), pentru toate ratele ce au fost deja achitate de aceasta, în temeiul Contractului de credit;

(iiii) obligarea pârâtei la luarea tuturor măsurilor tehnice necesare procesării plăților în sistemul informatic al Băncii, pentru ca drepturile reclamanților ce se vor statua prin prezenta hotărâre, în special cel de rambursare a creditului conform principiului împărțirii egale a riscului valutar să nu fie prejudiciate în niciun fel inclusiv prin emiterea unui nou grafic de rambursare, a încheierii unui act adițional, etc.; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 2418 pronunțată la data de 19 iunie 2017, în dosarul nr. x/2016, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.. București; a constatat caracterul abuziv și a declarat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 8.1, 8.2, 8.3 și 9.1 din contractul de credit nr. x/1300/5505 încheiat de părți la data de 17.10.2017 și a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 1500 CHF reprezentând valoarea comisionului de acordare; a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 443/2018, pronunțată la data de 26 februarie 2018, în dosarul nr. x/2016, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 2418/19.06.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.A. București.

Împotriva acestei decizii reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală raportat la prevederile Legii 193/2000, a Directivei 93/13, art. 266 TFUE precum și a Deciziilor Curții Europene de Justiție relevante pentru cauză, respectiv: Hotărârea pronunțată în cauzele conexate Francisco Gutierrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU (G154/15), Ana Maria Palacios Martîhez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) (0307/15), Banco Popular Espanol, S.A. împotriva Emilio Irles Lopez, Teresa Torres Andreu (0308/15); Hotărârea Andriciuc și Alții vs. Banca Românească C186/16, Hotărârea ERN Georg Radlinger și Helena Radlingerova împotriva Finway 0377/14, Cauza G397/11 Hotărârea din 30 mai 2013 Erika Joros împotriva AEGON Magyarorszah, Hotărârea Banco Espanol de Credito, O 618/10, Hotărârea Ana Perenicovâ și Vladislav Perenic împotriva SOS financ spol. s r. o., Cauza 0453/10, C26-13 - Hotărârea Kâsler și Kâslerne Râbai, Hotărârea Unicaja Banco și (...), cauzele conexate 0482/13, O 484/13, 0485/13 și C-487/13 și, pe cale de consecință, a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei.

După prezentarea istoricului litigiului, recurentul - reclamant a susținut că respingerea capetelor accesorii primului capăt de cerere referitor la constatarea ca abuzivă a clauzelor referitoare la mecanismul de dobândă, nu respectă Deciziile C.J.U.E. relevante cu privire la obligația instanței naționale de a stabili, potrivit art. 6 al (1) din Directiva 93/13, toate consecințele care decurg din constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze, înlăturând fiecare clauză dintre cele al căror caracter abuziv a fost recunoscut, pentru a se asigura că ele nu creează obligații pentru consumator.

Recurentul-reclamant consideră că din textul articolului 6 alin. (1) decurge că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

In această privință, susține recurentul - reclamant, instanța de trimitere trebuie să verifice care sunt normele naționale aplicabile litigiului cu care este sesizată și să facă tot ce ține de competenta sa, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13 si pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, G282/10, punctul 27 și jurisprudența citată).

Pentru ca instanța să dispună pentru viitor, a solicitat a se avea în vedere faptul că motivul determinant al introducerii prezentei acțiuni este restabilirea echilibrului contractual, sens în care am invocat art. 970 din vechiul C. civ.

Remediul judiciar este căutat de pe cale judecătorească deoarece pârâta nu a înțeles să identifice o soluție de adaptare a contractelor de credit de natură a înlătura caracterul excesiv de oneros al obligației de plată.

Potrivit art. 978 vechiul C. proc. civ. și art. 979 din același Cod, caracterul variabil al dobânzii (element necontestat de pârâtă) este de esența contractului de credit care face obiectul cauzei, fund expres stipulată în contract si este un element ce a fost acceptat de consumator la momentul încheierii contractului. Modificarea contractului prin eliminarea clauzelor apreciate ca fiind abuzive trebuie să se realizeze în sensul de a corela clauzele prin care se prevăd drepturi și obligații ale părților cu legislația în vigoare, legiuitorul însuși prevăzând o serie de criterii obiective de determinare a dobânzii, ca de exemplu cele prevăzute în O.U.G. nr. 174/2008 și O.U.G. nr. 50/2010.

În acest context, instanța nu este lipsită de mijloacele juridice de a restabili echilibrul contractual.

În ce privește capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei 12.2 din Contractul de credit ce prevede restituirea împrumutului în aceeași monedă, recurentul - reclamant a arătat că, nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au observat că cererea accesorie a reclamantului a fost aceea de a împărți echitabil cu creditorul riscul valutar (50/50) și nu a solicitat stabilizarea la cursul din data acordării, ceea ce dovedește faptul că aceste motivări nu vizează cazul împrumutatului ci reprezintă o opinie standard, care probabil este uzitată în cauzele care vizează caracterul abuziv al acestei clauze.

Totodată, a arătat că, în analiza caracterul abuziv al acestei clauze, instanța nu a urmărit raționamentul impus de CJ.U.E. în Cauza Andriciuc, decizie din considerentele căreia se desprind astfel următoarele concluzii prin raportare și la probatoriul administrat în cauză:

In prezenta cauză nu operează excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv, principiul nominalismului monetar nu poate sta la baza excluderii de la analiza instanței a caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, norma prevăzută de art. 1578 din vechiul C. civ. fiind o normă supletivă, de la care părțile pot deroga.

Clauza 12.2 face parte din obiectul principal al contractului, însă, aceasta poate fi suspusă controlului cu privire la caracterul abuziv al acestora deoarece nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Singura în măsură să ofere informații în legătură cu acest produs și care avea obligația imperativă să o facă, era partea cealaltă din contract, în cazul acesta, chiar furnizorul produsului.

Totodată, conform celor statuate de CJ.U.E. în decizia pronunțată în cauza Andriciuc, această obligație de informare trebuia materializată și în sensul oferirii consumatorului a unei proiecții asupra costurilor pe care urmează să le suporte în cazul în care cursul de schimb va crește.

În ce privește dezechilibrul semnificativ produs la data încheierii contractului, riscul inerent și buna credință, recurentul - reclamant a arătat că nu se poate stabili cu exactitate, în lipsa unor probe furnizate de pârâta - intimată, ce a cunoscut aceasta cu exactitate la data încheierii împrumutului, însă considerând că aceasta este un profesionist, o instituție de credit care realizează o activitate reglementată în a cărei compunere se află și un departament de analiză, un departament de dezvoltare produse și strategie economică, un departament de trezorerie, etc. consideră că poate afirma că aceasta a cunoscut caracteristicile și specificului monedei CHF precum și că aceasta a analizat oportunitatea (pentru sine, acordării de credite în această monedă).

Mecanismele care fac ca această monedă să fie sensibilă la aprecieri substanțiale sau factorii de complexitate majoră care pot influența pozitiv sau negativ creditarea în această monedă nu pot fi prezumate a fi cunoscute de către consumator. Se poate afirma însă, că un profesionist analizează la momentul luării unei decizii de a acorda un produs toate aceste aspecte și că, deși nu poate prevedea valorizarea unei monede, este evident că acesta poate să aprecieze asupra gradului de susceptibilitate a unei monede la riscul de valorizare/devalorizare.

Recurentul reclamant susține că nu afirmă/nu a afirmat că banca cunoștea că francul se va aprecia cu 100% față de moneda națională ci faptul că nu a fost informat asupra faptului că această monedă este supusă unui risc major de valorizare.

Față de aceste aspecte, recurentul - reclamant apreciază că această clauză contractuală este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece este incompletă și nici nu este însoțită de elemente de natură a informa consumatorul cu privire la riscurile asociate acestui tip de monedă.

Mai solicită recurentul a se observa că nu există nici o clauză de adaptare a contractului și nici o informare explicită a consumatorului în cuprinsul acestui contract și nici nu poate fi dovedită cu situația de fapt, deoarece nu putem specula asupra atitudinii creditorului în situația în care cursul valutar ar fi scăzut sub cel din data acordării, deoarece de la data acordării contractului și până în prezent această situație nu a avut loc.

Pe când asumarea creditoarei împreună cu consumatorul a riscului valutar este pur teoretică. Asumarea exclusivă a riscului valutar de către consumator este cât se poate de dovedibilă și reală, fiind depuse în acest sens la dosarul cauzei extrase de cont din care rezultă cuantumul în RON achitat de reclamant în contul de CHF pentru a efectua plata ratelor.

Concluzionând, susține că la data încheierii contractului, profesionistul avea atât cunoștințele cât și mijloacele să evalueze "riscul inerent" al Contractului cât si posibilitatea să îl comunice consumatorului, astfel încât este evident că în prezenta cauză dezechilibrul semnificativ s-a produs încă de la momentul încheierii contractului, chiar și în ipoteza în care profesionistul nu a putut prevedea că riscul inerent se va transforma si într-unui supraadăugat. Acesta trebuia să evalueze aceasta probabilitate și să acționeze prudent în relația cu clienții săi aflați într-o poziție de inferioritate, apreciind recurentul - reclamant că s-ar impune soluția împărțirii echitabile a diferențelor de curs valutar din momentul încheierii contractului și până la data scadenței finale a creditului.

Așa cum a arătat, susține recurentul-reclamant, dezechilibrul semnificativ s-a produs încă din momentul încheierii contractului, iar pe parcursul executării acestuia acesta s-a transformat într-unul supra adăugat, ceea ce atrage intervenția instanței, fiind evident că în prezenta cauză nu putem discuta de un acord al părților sau de o negociere reală și efectivă.

Pentru trecut, la temeiul efectelor nulității absolute, se va aplica principiul restituito in integrum, jurisprudența recentă a C.J.U.E. precum și a CCR oferind o soluție juridică integrată, cu efecte atât pentru trecut cât și pentru viitor, pentru soluționarea acestor cauze.

Constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit x/încheiat la data de 17.10.2007 respectiv a art. 10.6, 10.8, 16.5, 16.6 și consideră recurentul că hotărârea instanței de apel cu privire la aceste clauze este nelegală.

Aceste clauze standard pre-formulate, sunt clauze abuzive și produc un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, și art. 4 alin. (3) din aceeași lege.

In concret, în ceea ce privește clauzele contestate de reclamant: clauzele 10.6 si 10.8 sunt abuzive, deoarece Banca poate declara scadent creditul și să oblige împrumutatul la plata tuturor sumelor datorate conform contractului (drept rezervat prin articolul 1 5 lit. b), penultima și ultima teză) în situația în care bunul se devalorizează. Este evident că "devalorizarea" bunului nu este un eveniment pe care împrumutatul îl poate controla, fiind un fenomen de piață. Prin menținerea acestor clauze se menține un drept discreționar al băncii care poate să pună consumatorul în poziția de a fi obligat să restituie toata suma împrumutată datorită unui eveniment mai presus de voința acestuia din urmă.

Clauza 16.5, consacră dreptul băncii de a declara scadent creditul, în situația în care împrumutatul nu își achită datoriile față de alți creditori, indiferent de stadiul plăților aferente Contractului de credit. Această clauză este abuzivă și de altfel, o asemenea acțiune a fost și interzisă prin O.U.G. nr. 50/2010. Atâta timp cât împrumutatul își respectă obligațiile contractuale esențiale față de creditorul său, nu se poate crea consumatorului o situație mai grea decât aceea în care se află.

Prin clauza 16.6, Banca atrage răspunderea împrumutatului pentru orice pagube directe sau indirecta pricinuite instituției de credit, fără însă ca acestea să fie precizate clar și inteligibil, nefiind determinate și nici determinabile. Această clauză îndrituiește banca să solicite împrumutatului într-o atare situație, orice sume de bani, fără să existe neapărat un temei Ecit pentru perceperea acestor sume. Consumatorul împrumutat nu poate avea la momentul încheierii contractului înțelegerea consecințelor pe care le poate produce această clauză, deoarece aceasta nu explică în ce pot consta "pagubele" și nici nu definește termenii "direct" și "indirect".

Pentru toate aceste motive, recurentul- reclamant A. a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 16 mai 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 21 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen la 30 ianuarie 2020 pentru judecarea pe fond în ședință publică.

Prin încheierea din data de 30 ianuarie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea cauzelor C-81/19 și C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior cauza a fost repusă pe rol în urma soluționării cauzelor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Argumentele expuse exhaustiv de recurentul-reclamant în memoriul de recurs, care vizează lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum și cu privire la lipsa informării și a negocierii clauzelor contractuale, nu pot fi reținute, de vreme ce soluția curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește petitul referitor la riscul valutar, instanța reține că, prin aceste clauze, este reglementată restituirea sumei împrumutate, părțile stabilind ca plățile ratelor de credit să fie efectuate în moneda creditului, banca fiind autorizată să efectueze plata prin debitarea automată la scadență a contului curent corespunzător monedei creditului.

Contractul de credit (pentru nevoi personale garantat cu ipotecă) în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar au fost supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 17.10.2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Or, în exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Băncii Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea mai sus citată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziții de drept unional, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența C.J.U.E.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Referitor la obligația de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reține că pârâta avea obligația de informare corectă și completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esențiale ale contractului, însă variația cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuțiile ei privind informarea clienților.

Totodată, se reține că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluția cursului de schimb, iar fluctuațiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar și de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanței de apel, se reține că obligația de informare nu presupune depășirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget și să se substituie voinței consumatorului în alegerea unui produs.

În ce privește examinarea existenței unui eventual dezechilibru semnificativ, prin Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 și 23, C.J.U.E. a statuat că nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la convenție, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Totodată, se reține că așa cum a statuat C.J.U.E. în jurisprudența sa (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17), simpla împrejurare că la momentul încheierii contractului nu s-a cunoscut riscul valutar, nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul clauzelor contractuale, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului recurent, în contradicție cu cerința de bună-credință.

Criticile privind constatarea caracterului abuziv și declararea nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 8.1, 8.2, 8.3 din contractul de credit nr. x/1300/5505 încheiat de părți la data de 17.10.2017, referitoare la dobânda variabilă, sunt întemeiate.

Curtea de Apel a confirmat soluția instanței de fond privind constatarea caracterului abuziv și declararea nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 8.1, 8.2, 8.3 din contractul de credit nr. x/1300/5505 încheiat de părți la data de 17.10.2017, referitoare la dobânda variabilă, cu aplicarea greșită a normelor de drept material respectiv dispozițiile Legii nr. 193/2000 și nu a avut în considerare jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin constatarea nulității absolute a clauzelor menționate, întregul mecanism al dobânzii stipulat în Contract, a fost declarat nul absolut, astfel încât nu numai că acele clauze nu își mai produc efectele față de consumator, dar acestea nu mai există, contractul fiind lipsit în acest moment de un mecanism al perceperii dobânzii.

Înalta Curte constată că păstrarea soluției de anulare a clauzelor cuprinse în art. 8.1, 8.2, 8.3 din contractul de credit nr. x/1300/5505 care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, contravine interpretării realizată de CJUE în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., a reținut că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unor astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar găsi părțile contractante în lipsa clauzelor respective.

Raportat la considerentele ce preced, în rejudecare instanța de apel urmează să analizeze clauzele cuprinse în art. 8.1, 8.2, 8.3 din contractul de credit nr. x/1300/5505 privind dobânda variabilă prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000, a jurisprudenței C.J.U.E., respectiv a cauzei C-269/19 și în limita criticilor formulate de către reclamant sub acest aspect prin cererea de recurs.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație de Justiție va admite recursul, va casa în parte decizia recurată și va trimite spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2418 din 19.06.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, numai în ceea ce privește criticile referitoare la efectele anulării clauzelor 8.1, 8.2 și 8.3 din contractul de credit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 443/2018 din 26 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2418 din 19.06.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, numai în ceea ce privește criticile referitoare la efectele anulării clauzelor 8.1, 8.2 și 8.3 din contractul de credit.

Menține celelalte dispoziții.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2021.