ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1293/2021

Ședința publică din data de 25 mai 2021

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 2104/29.11.2017 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul reclamanților și a schimbat sentința civilă nr. 7370/21.11.2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în sensul că a admis în parte cererea reclamanților, constatând caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate în contractul de credit x/02.02.2007, prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) și art. 4.3, doar în ceea ce privește sintagma "în funcție de indicele de referință stabilit de Bancă". Totodată, a fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, de la data de 02.02.2008 (al II-lea an contractual) până la 15.09.2010, peste procentul de 4,85% inițial convenit, celelalte pretenții fiind respinse ca neîntemeiate.

Recurenta-pârâtă se raportează, prin motivele de nelegalitate invocate, la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., apreciind ca soluția instanței de apel este dată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, forma în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Cu privire la clauzele de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2. alin. (2) și art. 4.3 din contract, referitoare la dobânda variabilă, la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, la marja fixă a băncii, recurenta a susținut că a fost reținut caracterul abuziv al acestor clauze, cu motivarea ca acest element al contractului produce un dezechilibru în detrimentul consumatorului, că nu au fost negociate, fiind abuzive în conformitate cu art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Nu poate fi considerată abuzivă respectiva clauză întrucât nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acesteia. Caracterul negociat al acesteia rezultă din faptul că, în speță, clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în același mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate de bancă, existând diferențe semnificative de formulare care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă și clienți săi.

Instanța ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenția de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000. Terminologia folosită pentru dobânda de referință nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut în mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referință variabile, element esențial într-un contract de credit.

Clauzele contestate nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3. teza a IV-a este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit, coroborat cu posibilitatea oferită intimaților de a rambursa anticipat creditul în condițiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea să o accepte tacit sau să o repudieze expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului.

Prin prevederile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înțeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia, după caz, oferta băncii. Se admite, astfel, că deși consumatorul nu a consimțit, se va supune, totuși, voinței băncii, întrucât motive temeinice, convenite anterior în cuprinsul contractului, justifică această împrejurare.

Este firesc ca banca, în cazul dobânzii variabile, să aibă inițiativa modificării acesteia, în condițiile variației indicilor de referință, dobânda fiind unul dintre elementele esențiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul. Mai mult decât atât, reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de legea speciala pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, motiv pentru care acțiunea trebuia respinsă ca neîntemeiată.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului, este greșită deoarece ignoră existența celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din această anexă. De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimate la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumator, cât și de către bancă, la momentul încheierii contractului.

În ceea ce privește structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcție de indicele de referință al băncii influențat de mai mulți factori. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influențează costurile resurselor instituției de credit. Aceasta era o practică bancară generalizată și permisă, în condițiile în care nu exista nicio dispoziție legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulți factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii.

Mai mult decât atât, redând dispozițiile art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, a susținut recurenta, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispozițiile legale anterior menționate, devenind aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi". Ca atare, dacă s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care respectivele norme legale ar fi lipsite eficiență juridică. De asemenea, din dispozițiile art. 2 pct. 24 din aceeași ordonanță rezultă că dobânda reprezintă prețul contractului de credit. Astfel, dobânda contractuală, fiind o parte semnificativă din prețul contractului, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Întrucât la data încheierii contractului de credit împrumutatului i-a fost înmânat și un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, împreună cu cea reprezentată de dobânda, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că intimații au avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu. Așadar, reiese că este îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, deoarece graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la prețul contractului.

Pentru motivele arătate mai sus, soluția prin care s-a reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică și nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Referitor la stabilirea unei marje fixe, recurenta solicită a se avea în vedere, în primul rând, faptul că atât dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât și cele ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/12/CEE exclud de la orice analiza clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestației principale a convenției. Astfel, dacă judecătorului nu îi este permis a aprecia caracterul abuziv al prețului unui contract prin analiza proporționalității între cele două contraprestații, strict sub aspectul cuantumului, în egală măsură nu-i este permis judecătorului să înlocuiască un preț cu altul, acolo unde legea nu îi permite, iar legislația română nu permite intervenția judecătorului în contract prin stabilirea/aprecierea unui cost, cum este dobânda contractuală, de esența încheierii contractului de împrumut.

Instanța nu poate interveni asupra clauzei, în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanți, adică de a interpreta că dobânda pe întreaga durata contractuală să se raporteze la o marjă fixă, cu valoarea de la încheierea contractului de credit, pentru că, potrivit contractului, părțile au convenit ca dobânda să fie fixă doar pentru primele 12 luni din perioada de creditare.

În al doilea rând, nu există niciun fel de criterii legale orientative pentru a stabili dobânda contractuală, iar în al treilea rând, dispozițiile art. 7 din Legea nr. 193/2000 sunt foarte clare. Acest act normativ îi acordă, doar consumatorului prejudiciat, posibilitatea de a solicita rezilierea contractului, după cum părțile sunt libere să ajungă la un compromis privind cuantumul dobânzii contractuale, purtând negocieri. În niciun caz, a susținut recurenta, nu îi este permis judecătorului să stabilească el, cu titlu definitiv și obligatoriu, nivelul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condițiile în care părțile au stabilit că dobânda este variabilă după primele 12 luni, mai ales că textul de lege consacră o cu totul altă soluție pentru situația în care instanța ajunge la concluzia că mecanismul de modificare unilaterală a dobânzii este discreționar sau abuziv.

De altfel, anularea mecanismului de modificare unilaterală a dobânzii contractuale nu poate conduce la stabilirea unui alt mecanism de către instanță, ci, părțile, în măsura în care se constată de către judecător caracterul abuziv al clauzei, trebuie să poarte negocieri pentru a ajunge la un acord cu privire la nivelul dobânzii contractuale. În acest sens, recurenta a învederat cauza C.J.U.E., F. S.A. împotriva G., concluzionând că intervenția instanței pentru a modifica un contract ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este exclusă.

Față de cele arătate, a apreciat că se impune admiterea recursului cu privire la acest capăt de cerere, având în vedere că soluția instanței de apel reprezintă o modificare a contractului de credit, fiind dată cu încălcarea jurisprudenței C.J.U.E. în materia clauzelor abuzive.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 septembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite respectivul drept.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul, iar prin încheierea din data de 15 septembrie 2020 a fost suspendată judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ulterior, prin rezoluția din 10 februarie 2021, s-a stabilit termen la 25 mai 2021, când cauza a fost repusă pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

Prin cererea de recurs pârâta a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

O primă critică vizează caracterul negociat al clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2. alin. (2) și art. 4.3 din contractul de credit, referitoare la dobânda variabilă, la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, la marja fixă a băncii, care, în opinia recurentei-pârâte, reiese din modul de redactare al acestora, fiind diferit în contractele încheiate cu clienții.

Se constată că aceste argumente, cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale, nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de fapt, iar nu de drept, excedând limitelor analizei instanței de casație.

Așadar, având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., critica menționată anterior nu poate fi examinată, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care instanța de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că motivele cuprinse în convenția de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, terminologia folosită pentru dobânda de referință nefiind confuză, în contract fiind prevăzută în mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referință variabile.

De asemenea, a susținut că aceste clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3. teza a IV-a este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Recurenta a arătat că interpretarea potrivit căreia dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului, este greșită, deoarece ignoră existența celor două teze separate ale pct. 1 lit. a).

Înalta Curte reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din același act normativ.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Trebuie observat că, din interpretarea pct. 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13 CEE, care este asemănătoare cu forma pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenției trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și H. împotriva I. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă există un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii pentru modificarea dobânzii percepute.

În conformitate cu dispozițiile art. 4.1. din contractul de credit, pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit și 12 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă, dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale băncii.

Ulterior, prin art. 4.2 se precizează că la data semnării contractului dobânda curentă este de 4,85% pe an, nivelul dobânzii variabile fiind egal cu indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF plus o marjă de 0% p.p. Totodată, 4.3 din contract dispune următoarele:

"Pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.1. și 4.3 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii curente, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

După cum se poate constata, instanța de apel a reținut în motivare că, prin clauzele contractuale contestate, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens, existând doar mențiunea că rata dobânzii poate fi modificată în funcție de indicele de referință stabilit de către bancă, noțiuni care nu au fost suficient definite în cuprinsul convenției de împrumut. Totodată, s-a mai reținut că stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv și verificabil, nu îndeplinește exigențele dispozițiilor legale din materia dreptului consumatorului, față de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000 și, prin urmare, s-a creat, contrar exigențelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Înalta Curte reține că, deși pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și sub condiția informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se reține că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat și eficient, precum și pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Întrucât, potrivit art. 969 din vechiul C. civ., convenția reprezintă legea părților, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situația în care intervine o anumită situație, se produce o anumită consecință.

Motivul specificat în contract nu îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice respectiva clauză conform interesului său și în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte mai reține că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește. Or, contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual. Clauza potrivit căreia banca poate modifica nivelul dobânzii curente în funcție de indicele de referință stabilit de chiar instituția de credit nu respectă exigențele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil și nepermițând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine și să modifice dobânda.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamantei, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Critica privitoare la incidența în cauză a art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor nu poate fi primită.

Articolul 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin pct. 9 din O.U.G. nr. 174/2008, începând cu 27 decembrie 2008, iar în raport de data încheierii contractului de credit - 2 februarie 2007 și principiul neretroactivității legii, această dispoziție normativă nu este incidentă în cauză.

Cu privire la susținerile recurentei-pârâte în sensul că atât art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, cât și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/12/CEE exclud de la orice analiza clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestației principale a convenției, Înalta Curte reține, în primul rând, că dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd că "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabilește cerința ca în contractele încheiate între profesioniști și consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Prin clauzele contestate banca își rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda menționând că rata dobânzii poate fi modificată în funcție de indicele de referință stabilit de către bancă; or, o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter determinat al dobânzii, ci relevă o putere discreționară a băncii de modificare a cuantumului prețului contractului.

Prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit înseamnă că banca își rezervă dreptul de a modifica unilateral prețul convenției. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent. Pentru a îndeplini criteriul transparenței se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată în mod clar și neechivoc, iar pentru înțelegerea acesteia să nu fie necesare cunoștințe de specialitate, așa cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, clauzele privind modificarea dobânzii nu respectă cerința de transparență impusă de primul alineat al art. 1 din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar-bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Înalta Curte reține că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, situație care face necesară reglementarea unor garanții adecvate pentru protecția acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă asupra condițiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În aceste condiții, hotărârea instanței de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Așadar, în mod corect prima instanță de control judiciar a stabilit că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticii recurentei-pârâte care a susținut că în mod neîntemeiat s-a reținut caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea dobânzii, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii-reclamanți, fiind încălcate principiile bunei-credințe și creându-se astfel în detrimentul acestora din urmă un dezechilibru semnificativ, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor.

Nici critica recurentei prin care se susține că nu îi este permis instanței de judecată să stabilească definitiv și obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condițiile în care părțile au statuat că dobânda este variabilă după primele 12 luni, nu este fondată, câtă vreme această situație nu se regăsește în cauză.

Astfel, instanța de apel a reținut corect caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii întrucât criteriile stipulate, respectiv evoluția pieței financiar/bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului, nu sunt clare, verificabile, ci unele generale. Prin aceste clauze banca și-a rezervat o putere discreționară de a modifica dobânda în funcție de indicele de referință stabilit chiar de către ea, așadar, în situații nedeterminate, care țin de liberul său arbitru, fără nicio limitare, dezechilibrul astfel creat fiind semnificativ și contrar cerințelor bunei-credințe.

În ceea ce privește consecințele prevăzute de lege în situația declarării caracterului abuziv al unei clauze, Înalta Curte reține că, potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Prin prisma acestor dispoziții, instanța învestită cu verificarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate să le modifice, ci doar să le mențină sau să le elimine, după caz.

Înalta Curte constată că, în cauză, ceea ce a fost constatat abuziv și declarat nul nu este însăși clauza care stipulează dobânda variabilă, ci nulitatea absolută vizează doar sintagma "în funcție de indicele de referință stabilit de către bancă". Declarându-se ca fiind nulă și abuzivă clauza contractuală referitoare la criteriul utilizat de bancă pentru a modifica dobânda nu înseamnă că instanța de apel ar fi modificat contractul și ar fi transformat dobânda variabilă într-una fixă. Clauza privind caracterul variabil al dobânzii nu a fost declarată abuzivă și nulă, așa fiind, dobânda conform înțelegerii părților rămâne în continuare una variabilă.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare al art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, J. S.A. împotriva K.., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune, printre altele, ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului, care stă la baza Directivei 93/13".

Așa fiind, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care, urmare raționamentului juridic efectuat în conformitate cu Legea nr. 193/2000, a avut în vedere, atât modul de redactare al clauzelor contestate, cât și poziția de negociere a părților spre a se stabili dacă banca a acționat corect și echitabil față de consumator, reținându-se dezechilibrul semnificativ și atitudinea băncii de a insera în contract clauze care nu au fost negociate, precum și caracterul nedeterminabil al dobânzii, toate acestea fiind de natură a se circumscrise relei-credințe.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei, urmând să respingă și cererea intimaților-reclamanți privind acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere că aceștia nu au făcut dovada existenței și întinderii lor, conform art. 452 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2104 din 29 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimații-reclamanți B. și A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 mai 2021.