ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2559/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2559/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 7 martie 2018, sub numărul x/2018, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A, au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1, art. 2, art. 4, art. 14 și punctului 1 lit. a) din Anexa Legii 193/2000, constatarea nulității absolute parțiale a unor clauze contractuale incluse în contractul de credit ipotecar nr. x încheiat la data de 12 decembrie 2006: clauzele 6.1, 6.2, 6.3 și 6.4 din contract, privind modalitatea de calcul și de modificare a dobânzii și mecanismul de percepere al dobânzii (ce permite băncii stabilirea și perceperea dobânzii în mod discreționar), inclusiv majorarea unilaterală a acesteia.

Ca efect al constatării nulității absolute clauzelor contractuale menționate mai sus, a solicitat:

a) să se dispună înlăturarea clauzelor sau părților din clauzele constatate ca abuzive și să se repună părțile în situația anterioară;

b) să fie obligată pârâta la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă majorată unilateral, peste dobânda curentă contractuală inițială a băncii, de 5,5 p.p., valabilă la data semnării contractului (reprezentând majorare unilaterală ce se menține și în prezent în cuantumul ratei dobânzii, adică echivalentul cu care a fost majorată abuziv și unilateral dobânda peste 5,5%), începând cu data de 29 aprilie 2008 și până la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în cauză, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul efectuării plăților nedatorate și până la restituirea efectivă acestora;

(c) să fie obligată pârâta la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă nedatorată, ca urmare a neactualizării de către bancă, în mod abuziv, a ratei de dobândă variabilă, prin nerespectarea variației indicelui LIBOR CHF, începând cu data de 12 decembrie 2006 și până la data rămânerii definitive a hotărârii;

d) să fie obligată pârâta la achitarea dobânzii legale, calculată de la data fiecărei plăți nedatorate și până la data restituirii efective.

De asemenea, au solicitat constatarea nulității absolute a clauzei contractuale prevăzută de art. 8.3 din contract, referitoare la comisionul de acordare, precum și restituirea sumei percepute cu acest titlu, împreună cu dobânda legală, și constatarea nulității absolute a dispozițiilor art. 14 lit. h) și 14 lit. j) din contract.

Totodată, în temeiul art. 970 din C. civ. din 1864, coroborat cu considerentele deciziei Curții Constituționale a României nr. 62/2017 - punctele 45-49, a solicitat adaptarea pentru viitor a contractului de credit ipotecar nr. x încheiat la data de 12 decembrie 2006, în sensul:

a) conversiei soldului și a tuturor accesoriilor sale în RON, la cursul din momentul contractării plus maxim 20%, respectiv la un curs indexat maxim de 2,5849 RON, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la scadența finală a creditului;

b) stabilirea unei dobânzi fixe de 3,5% sau a unei dobânzi variabile calculate după formula ROBOR la 3 luni plus o marja de 2%, dobândă ce se va aplica până la data scadenței finale a contractului de credit;

c) recalcularea sumelor de plată, ca efect al conversiei în RON de la data introducerii cererii de chemare în judecată, și restituirea sumelor achitate în plus (reprezentând diferența între cursul din data plății și cursul conversiei), de la data introducerii cererii și până la implementarea efectivă a conversiei de către bancă.

Prin sentința civilă nr. 2307/2018 din 20 iulie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de către reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 6.1, în ceea ce privește sintagma "politica băncii" și art. 15.1 din contractul de credit nr. x din data de 12 decembrie 2006, în varianta sa inițială.

A obligat pârâta la restituirea către reclamanți a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei de 5,5% pe an, inițial convenită de la data încheierii contractului până la data pronunțării, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plăți până la achitarea efectivă.

A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantele A. și B., cât și pârâta C. S.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1418 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelurile formulate de apelantele-reclamante A. și B. și de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile mai sus menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat și caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 8.3 din contract privind comisionul de acordare, dispunând restituirea sumei achitate cu acest titlu, de 1796 CHF, în echivalent în RON la data plății.

Totodată. a înlăturat dispoziția privind restituirea către reclamanți a diferenței de dobândă.

Împotriva deciziei civile pronunțate în apel au formulat recurs reclamantele, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 19 decembrie 2019.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., au susținut că hotărârea recurată este nelegală, întrucât încalcă prevederile art. 22 alin. (7) din C. proc. civ. ("Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va line seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității si de buna-credință."), întrucât, în analiza impreviziunii, cu referire la dispozițiile art. 969 și 970 din C. civ. din 1864, astfel cum au fost interpretate prin deciziile Curții Constituționale a României nr. 623/2016, 62/2017 și 415/2018 (cauză a acțiunii civile) instanța de apel a încălcat principiul ca interpretarea normelor legale să se realizeze în scopul ca acestea să producă efecte juridice.

În acest sens, recurentele au susținut că, prin excluderea la nivel principial a riscului valutar din sfera riscurilor supraadăugate, astfel cum sunt definite prin decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, s-a ajuns la excluderea de plano a acestui eveniment din categoria evenimentelor ce atrag impreviziunea și, implicit la imposibilitatea de aplicare a remediului prevăzut de art. 969 și art. 970 din C. civ. din 1864.

Au precizat că hotărârea recurată nu tratează riscul valutar concret materializat în contractul de credit dedus judecății, ci se raportează la o fluctuație valutară abstractă, nelimitată, considerând că aceasta din urmă nu reprezintă un eveniment excepțional și imprevizibil, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (7) din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) teza II din Directiva 93/13/CEE și art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000, precum și a jurisprudenței unionale. Totodată, au apreciat că hotărârea recurată este rezultatul aplicării eronate a dispozițiilor art. 969 și 970 din C. civ. din 1864, precum și a deciziilor Curții Constituționale a României nr. 623/2016, 62/2017 și 415/2018, dar și a celor ce au urmat în această materie.

Au arătat că potrivit textului art. 5 alin. (1) teza II din Directiva 93/13/CEE:

"în cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. (...)." Acest principiu este reluat și în textul art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000, fiind confirmat și prin jurisprudența unională în materie, în special cauza Lupean (C-119/17 din 22 februarie 2018) și cauza Andriciuc (C-186/16 din 20 septembrie 2017).

Au făcut referire la condițiile impuse de paragraful 98 din decizia Curții Constituționale a României nr. 623/2016 în privința evaluării riscului supraadăugat, respectiv:

"evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită și realizată în ansamblu, prin analiza cel puțin a calității și a pregătirii economice/juridice a cocontractanțitor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestațiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat și suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum și a noilor condiții economice care denaturează atât voința părților, cât și utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea limitei dintre cele două categorii de riscuri - riscul inerent contractului asumat de părți în mod voluntar și riscul supraadăugat, care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre părți - determinând, în funcție de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului."

Cu toate acestea, au precizat că, prin perpetuarea ideii că la încheierea contractului în valută, împrumutații acceptă și își asumă riscul valutar, instanța de apel a încălcat flagrant principiul interpretării dubiului contractual în favoarea consumatorului, întrucât, în aprecierea asupra unui element subiectiv (capacitatea de prevedere și caracterul rezonabil), ce întotdeauna va genera un dubiu, și în lipsa oricărui mijloc de probă pentru dovedirea elementului subiectiv, instanța a realizat o interpretare în contra consumatorului.

Au susținut că toate deciziile Curții Constituționale pronunțate ulterior deciziei nr. 623/2016, care au urmărit, inter alia, stabilirea unor criterii clare pentru calificarea unui eveniment ca fiind un risc supraadăugat, au făcut referire la considerentele deciziei 623/2016, pe care le-au reiterat.

În acest sens, au criticat decizia instanței de apel pentru că nu a realizat o analiză a criteriilor impuse de punctul 98 din decizia Curții Constituționale nr. 623/2016: (i) calitatea și pregătirea economică/juridică a cocontractanților; (ii) valoarea prestațiilor stabilite prin contract; (iii) riscul deja materializat și suportat pe perioada derulării contractului de credit; (iv) noile condiții economice, care denaturează atât voința părților, cât și utilitatea socială a contractului de credit; (v) devalorizarea imobilului constituit drept garanție.

Au considerat că din analiza deciziilor Curții Constituționale nr. 623/2016 și 62/2017 se desprinde ideea că riscul valutar reprezintă un element generator de impreviziune (un risc supraadăugat).

Apreciind că principiul nominalismului monetar nu înlătură aplicarea impreviziunii, au apreciat că dezlegarea dată de instanța de apel, în sensul neîndeplinirii condiției obiective a impreviziunii, ca urmare a evaluării riscului valutar ca nefiind supraadăugat, ci inerent contractului de credit, nu are la bază o analiză a condițiilor impuse de punctul 98 din decizia 623/2016, ci are la bază simpla opinie a judecătorului.

Recurentele-reclamante au mai arătat că dreptul european și jurisprudența obligatorie a Curții de Justiție a Uniunii Europene statuează în sensul că, în lipsa unei informări prealabile realizate de creditoare, nu se poate discuta despre prevedere, sens în care au făcut trimitere la considerentele prezentate în decizia nr. C-186/16 pronunțată în cauza Andriciuc, din care rezultă că riscul inerent trebuia evaluat de către profesionist și nu de consumator, profesionistul având obligația de a pune la dispoziție acest rezultat consumatorului, în scopul informării acestuia.

Or, în cauză, din probatoriul administrat rezultă că intimata-pârâtă nu a furnizat nicio informație pertinentă consumatorului, ci dimpotrivă.

Au susținut că, raportat la elementele obiective ale impreviziunii, nu există previziune fără informare, astfel că, în măsura în care intimata-pârâtă nu și-a respectat obligația de informare (fiind în culpă), aceasta nu poate pretinde de la consumator ca acesta să fi prevăzut elementele asupra cărora nu l-a informat.

Sub un alt aspect, recurentele au arătat că înlăturarea dispoziției privind restituirea către reclamante a diferenței de dobândă este nelegală și netemeinică, întrucât încalcă atât dispozițiile legale naționale, cât și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, ce prevede înlăturarea tuturor consecințelor ce derivă din inserarea clauzelor abuzive.

Au criticat decizia recurată prin prisma faptului că, deși instanța a apreciat clauza privind modificarea unilaterală a dobânzii ca fiind abuzivă și, implicit, nulă absolut, în pofida probatoriului administrat, ce dovedește ca intimata-pârâtă a uzat de aceasta clauză, modificând dobânda contractuală în mod arbitrar, instanța a reținut, în mod nelegal, că nu a rezultat existența unei diferențe de restituit.

Cu privire la acest aspect, au invocat jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la obligația instanței naționale de a stabili, potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, toate consecințele care decurg din constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze, înlăturând fiecare clauză dintre cele al căror caracter abuziv a fost recunoscut, pentru a se asigura ca ele nu creează obligații pentru consumator.

Au precizat că restabilirea situației anterioare comportă o actualizare a situației juridice, în sensul reactualizării sumelor ce au fost achitate, instanța urmând a determina valoarea actuală a prestațiilor pe baza principiului restitutio in integrum.

În ipoteza contrară, în opinia recurentelor, ar rezulta că una dintre părți s-a îmbogățit fără justă cauză, în temeiul unor clauze nule absolut.

În interpretarea prevederilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, din perspectiva jurisprudenței Curții, au considerat că instanța națională va trebui să deducă toate consecințele ce decurg din constatarea ca abuzivă a clauzelor, potrivit dreptului național, pentru a se asigura că respectivele clauze nu creează obligații pentru consumator, sens în care va trebui să analizeze dacă respectivul contract mai poate continua, în contextul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive, iar în situația în care se va ajunge la concluzia că acest contract nu mai poate continua, instanța va putea înlocui clauza cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv și să permită restabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților.

Recurentele-reclamante au considerat că, în cauza de față, constatarea ca abuzivă a clauzelor contractuale referitoare la dobândă și eliminarea obligațiilor pe care acestea le creează pentru consumator sunt de natură a nu mai permite continuarea contractului.

Au menționat că, plecând de la premisa obligatorie că judecătorul va putea înlocui clauza cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, de natură să permită restabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, precum și de la incidența art. 970 din C. civ. din 1864, soluția ce se impune în cauză este ca lipsirea de efecte a clauzelor referitoare la dobândă să îmbrace înțelesul avut în vedere de consumator la data încheierii contractului, respectiv aplicarea unei dobânzi variabile raportate la un indice de referință verificabil, respectiv LIBOR CHF actualizat la 3 luni.

Au invocat reaua credință a băncii la redactarea clauzelor contractuale, profesionistul lăsându-și o marjă de intervenție în contract, pentru a-și proteja interesele, și au făcut trimitere la prevederile literei a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, conform căreia sunt considerate abuzive acele clauze care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Au susținut că, în contextul în care consumatorul este obligat la suportarea unei rate a dobânzii modificate în funcție de politica băncii, care nu poate fi anticipată, este evident că echilibrul contractual este înfrânt, iar respectiva clauză din contractele de credit referitoare la acest aspect creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Prin aceasta, profesionistul nu se face vinovat numai de nerespectarea legislației privind protecția consumatorilor dar si de nerespectarea propriilor sale reglementări.

Au încheiat precizând că, prin capătul de cerere referitor la obligarea băncii de a recalcula dobânda și de a restitui dobânda percepută în mod abuziv se dă eficiență mecanismului contractual existent, al cărui caracter abuziv a fost înlăturat, fiind necesar a se interpreta clauza redactată de către profesionist în sensul în care, dobânda ar fi trebuit să varieze atât în sens crescător, cât si în sens descrescător, în funcție de indicele de referință LIBOR, actualizat la 3 luni, după constatarea elementelor care o caracterizează ca fiind abuzivă.

Pentru aceste motive, recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, solicitând, totodată, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea transmisă la dosar data de 14 ianuarie 2020, intimata-pârâtă a solicitat, în esență, respingerea recursului reclamantelor, ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor considerând calea de atac declarată ca fiind admisibilă.

Prin încheierea din data de 30 aprilie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 1 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat în cauză, fixând termen pentru soluționare, în ședință publică, la data de 10 decembrie 2020.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Sub aspectul situației de fapt lămurite în fața instanțelor de fond, se reține că la data de 12 decembrie 2006, între recurentele-reclamante, în calitate de împrumutat și, respectiv co-debitor, și intimata-pârâta C. S.A. a fost încheiat contractul de credit ipotecar nr. x.

În cauză, recurentele-reclamante au formulat o acțiune cu două grupuri de petite.

Primul grup de petite este întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, solicitându-se: constatarea nulității absolute parțiale a unor clauze contractuale incluse în contractul de credit ipotecar (inclusiv cele privind modalitatea de calcul, perceperea și majorarea unilaterală a dobânzii), înlăturarea clauzelor constatate ca abuzive, repunerea părților în situația anterioară și restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă majorată unilateral sau cu titlu de dobândă neactualizată conform variației indicelui LIBOR CHF, împreună cu dobânda legală aferentă.

Al doilea grup de petite avut drept temei dispozițiile art. 970 din C. civ. din 1864, coroborate cu considerentele deciziei Curții Constituționale a României nr. 62/2017 - punctele 45-49, și a avut ca obiect cererea recurentelor de adaptare pentru viitor a contractului de credit ipotecar, în sensul conversiei soldului la cursul din momentul contractării plus maxim 20%, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la scadența finală a creditului, stabilirea unei dobânzi fixe de 3,5% sau a unei dobânzi variabile calculate după formula ROBOR la 3 luni plus o marja de 2%, recalcularea sumelor de plată, ca efect al conversiei în RON de la data introducerii cererii de chemare în judecată, și restituirea sumelor achitate în plus, de la data introducerii cererii și până la implementarea efectivă a conversiei de către bancă.

Recurentele-reclamante au invocat, sub un prim aspect, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând, în esență, că prin excluderea, la nivel principial, a riscului valutar din sfera riscurilor supraadăugate, astfel cum sunt definite prin decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, au fost încălcate prevederile art. 22 alin. (7) din C. proc. civ.

Potrivit acestui text:

"Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității si de buna-credință."

Instanța de apel a constatat că nici reglementarea specială (Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE), nici reglementarea de drept comun (C. civ. din 1864) nu permite intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

În legătură cu teoria impreviziunii, dispozițiile art. 970 din C. civ. din 1864 și considerentele deciziilor Curții Constituționale a României nr. 623/2016 și 62/2017, ce au fost invocate drept temeiuri ale cererii recurentelor de adaptare pentru viitor a contractului de credit ipotecar, în sensul conversiei soldului la cursul din momentul contractării plus maxim 20%, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la scadența finală a creditului, Înalta Curte constată că solicitarea recurentelor de adaptare a contractului de credit s-a raportat la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, concluzia logică fiind aceea că acest moment este cel la care recurentele pretind că s-a produs apariția unor evenimente externe, străine de voința părților, care au determinat dezechilibrarea contractului de credit valabil încheiat.

Dincolo de împrejurarea că recurentele nu au indicat, concret, care a fost evenimentul care a determinat acest presupus dezechilibru contractual, petrecut la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii, pe baza cărora trebuie stabilită existența unui risc supraadăugat, tinde spre o reevaluare a unor împrejurări de fapt, aspect caracteristic stării de fapt incidente în speță care excedează atribuțiilor instanței de recurs.

Se mai reține că cele două grupuri de petite, cel întemeiat pe dispozițiile legii speciale și, respectiv, cel întemeiat pe teoria impreviziunii, nu pot coexista din punct de vedere logico-juridic, deoarece, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și anularea ei (primul grup de petite), care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului și determină o aplicare retroactivă, impreviziunea operează pentru viitor și privește un contract valabil încheiat care, urmare intervenirii unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile,.

Astfel, cererea formulată de recurentele reclamante conține un amestec de norme legale, caracteristice unor instituții diferite, guvernate de condiții și efecte diferite și care se exclud una pe cealaltă, respectiv nulitatea clauzei abuzive, care produce efect retroactiv, și adaptarea pentru viitor a contractului potrivit teoriei impreviziunii, care are drept premisă ipoteza unei clauze valabile la momentul încheierii contractului.

Înalta Curte subliniază și faptul că cererea de adaptare a contractului s-a raportat la momentul introducerii acțiunii, însă în cuprinsul criticilor, recurentele se referă la neîndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligației de informare ce-i revenea la momentul încheierii contractului, element de natură a confirma justețea argumentelor mai sus expuse.

Aceste aspecte reies din considerentele paragrafului 97 al Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, reținute de instanța de fond ("impreviziunea vizează numai riscul supraadaugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice sau juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind, așadar, străină acestora."), dar și din cele prezentate de Decizia Curții Constituționale nr. .62/2017, paragraful 41:

"Riscul valutar inerent este un element al prețului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeași monedă. Ca urmare, diferențele intre valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului și moneda în care împrumutatul își realizează veniturile sunt o parte componentă a prețului contractual, fiind incluse inerent în prețul contractului.".

În aceste condiții, prima instanță a constatat (soluția fiind menținută de instanța de apel) că:

"riscul valutar este un risc inerent al oricărui contract de credit încheiat într-o altă monedă decât cea națională și face parte din prețul contractului.".

Așa cum s-a arătat mai sus, aprecierea instanțelor de fond privind neincluderea riscului valutar în categoria riscurilor supraadăugate nu poate fi reevaluată în recurs, întrucât această cale de atac are ca obiect examinarea chestiunilor legate de nelegalitatea judecății din apel, și nu aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate.

Prin urmare, nu poate fi primită critica recurentelor în sensul că, prin excluderea la nivel principial a riscului valutar din sfera riscurilor supraadăugate, instanța de apel ar fi încălcat principiul instituit de textul art. 22 alin. (7) din C. proc. civ., întrucât, în raport cu argumentele aduse în dezvoltarea criticii, rezultă că motivul de recurs a fost invocat doar formal, recurentele urmărind, în realitate, reanalizarea unor împrejurări ce țin de starea de fapt, deja lămurită de instanțele de fond.

Pentru aceleași argumente, se constată, totodată, că nu poate fi primită nici critica privind aplicarea eronată a dispozițiilor art. 969 și 970 din C. civ. din 1864 și a deciziilor Curții Constituționale a României nr. 623/2016, 62/2017 și 415/2018, aspectele indicate în susținerea acestei critici fiind identice cu cele precizate în dezvoltarea criticii anterior analizate și, ca atare, incompatibile cu judecata în recurs.

În contextul criticilor privind modul de soluționare a cererii recurentelor privind adaptarea contractului datorită riscului valutar, Înalta Curte consideră relevantă Hotărârea din 9 iulie 2020 a Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-81/2019, care a stabilit că nu este permis judecătorului național controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, chiar și cu caracter supletiv (cum este cea prevăzută de dispozițiile art. 1578 C. civ.), arătând că stabilirea de către legiuitorul național a unui echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în privința anumitor contracte nu constituie:

"o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Hotărârea menționată a mai precizat că verificarea caracterului abuziv al unei clauze ce reflectă o normă supletivă (cazul clauzei de risc valutar) nu poate fi realizată din perspectiva încălcării interpretărilor obligatorii date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza nr. C-186/16 sau a îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 4 alin. (6) sau art. 4 alin. (1) din lege, deoarece nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE (paragraful 36 din din Hotărârea din 9 iulie 2020).

Aceste ultime argumente se verifică și în ceea ce privește critica întemeiată pe textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) teza II din Directiva 93/13/CEE, ale art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000 și a jurisprudenței unionale).

În plus, argumentele prezentate de recurente vizează elemente de temeinicie, nu de nelegalitate, ce nu mai pot face obiectul judecății în recurs, cum ar fi aprecierea instanței de apel asupra caracterului clar și inteligibil al clauzelor și culpa intimatei-pârâte legată de neîndeplinirea obligației de informare a intimatei-pârâte.

S-a mai susținut încălcarea de către instanța de apel a principiului interpretării dubiului contractual în favoarea consumatorului, însă și acest element a fost invocat în legătură cu aprecierea instanței de apel asupra mijloacelor de probă analizate, arătându-se că în examenul realizat asupra riscul valutar, ca element generator de impreviziune (un risc supraadăugat), instanța a realizat o interpretare împotriva consumatorului.

Cât despre critica referitoare la neanalizarea, de către instanța de apel, a criteriilor impuse de punctul 98 din decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, Înalta Curte constată că aceasta este subsumată, în realitate, motivului de casare prescris de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. și nu poate fi analizată, fiind invocată pentru prima dată, direct în recurs.

Astfel, în decizia recurată nu există considerente relevante, corespunzătoare acestui aspect, care să poată fi verificate de către instanța de recurs, critica fiind inadmisibilă.

În ceea ce privește critica privind aprecierea presupus eronată a instanței de apel că nu ar fi rezultat o diferență de restituit între cuantumul dobânzii efectiv achitate și cuantumul dobânzii datorate potrivit contractului inițial, calculată la rata de 5,5% pe an, Înalta Curte constată că, deși recurentele-reclamante invocă încălcarea jurisprudenței relevante a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la obligația instanței naționale de a stabili, potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, toate consecințele care decurg din constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze, această ipoteză nu se susține, deoarece, contrar celor afirmate de recurente, instanța de apel nu a refuzat să analizeze consecințele declarării ca abuzive a clauzelor prevăzute la art. 5.2 și 5.3 din contract, privind modul de variație a dobânzii, ci, procedând la verificarea temeiniciei cererii, sub aspectul existenței unei diferențe de restituit, a constatat, prin prisma probelor administrate, că o asemenea diferență nu a fost dovedită.

Cu alte cuvinte, contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a procedat la restabilirea situației anterioare, în sensul reactualizării sumelor ce au fost achitate în plus, cu titlu de dobândă, respectând atât prevederile art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, cât și jurisprudența în materie a Curții de Justiție.

În acest context, instanța de apel a constatat că:

"deși apelantele reclamante au susținut că dobânda a fost majorată, plătind o dobânda suplimentară, mai mult decât prin efectul modificării indicatorului LIBOR, acestea nu au indicat și nu au probat potrivit art. 249 C. proc. civ., cât au plătit suplimentar față de ceea au stabilit părțile în contractul de credit nr. x din 12.12.2006 (nu rezulta din înscrisurile depuse existența vreunei diferențe achitate, nefiind solicitata proba cu expertiza de specialitate), în condițiile în care apelanta parata susține ca doar indicatorul LIBOR a variat din cadrul formulei de calcul.".

Așadar, dincolo de faptul că presupusa nelegalitate a deciziei, astfel cum a fost indicată de recurente în cadrul acestei critici, nu se confirmă, Înalta Curte constată că, în realitate, ceea ce se solicită este o reevaluare a probatoriului și stabilirea unei situații de fapt diferite de cea constatată de instanța de apel, tinzându-se la invalidarea concluziei instanței de apel privind inexistența unei sume achitate suplimentar față de nivelul dobânzii inițale.

Această observație este susținută și de împrejurarea că în cadrul acestui motiv de recurs, recurentele critică elemente referitoare la reaua credință a intimatei și existența unui dezechilibru semnificativ contractual.

Or, astfel de aspecte nu vizează legalitatea, ci temeinicia deciziei recurate, fiind inadmisibile în recurs.

Cât despre critica privind încălcarea sau aplicarea greșită a jurisprudenței relevante a Curții de Justiție a Uniunii Europene privind prevederile art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, Înalta Curte face trimitere la hotărârea din 25 noiembrie 2020 pronunțată în cauza C-269/2019 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a statuat că:

"[…] în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut […] și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca. […] nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților […]".

Prin urmare, ipotezele în care instanțele naționale pot acorda părților posibilitatea de a negocia (nu de a accepta clauze impuse de instanță) în privința unui mod de calcul al dobânzii, sunt acelea în care, urmare constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile, contractul de credit semnat între părți nu mai poate continua, situația nefiind incidentă în speță.

Din interpretarea per a contrario a celor statuate de Curte în hotărârea mai sus menționată rezultă că în cauză este corect aplicat textul art. 6 alin. (1) al Directivei, deoarece, urmare constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile, contractul de credit semnat între părți continuă, prin menținerea ratei dobânzii de 5,5% pe an, inițial convenită de părți.

În aceste condiții, nu există un temei legal pentru a fi primită susținerea recurentelor privind posibilitatea judecătorului de a înlocui clauza cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, de natură să permită restabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, nefiind posibilă soluția propusă de recurente, de continuare a contractului prin aplicarea unei dobânzi variabile raportate la un indice de referință verificabil, respectiv LIBOR CHF actualizat la 3 luni.

În consecință, această critică va fi respinsă, ca neîntemeiată.

În considerarea argumentelor mai sus evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1418 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1418 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2020.