ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1310/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 15 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței să dispună constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit ipotecar nr. x încheiat la 28 septembrie 2007, respectiv art. 4.1 alin. (2), respectiv sintagmele "Indicele de referință stabilit de Bancă" și "Indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața din România", art. 4.2 alin. (2), art. 4.3 privind modalitatea de stabilire și de modificare a dobânzii "în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă", art. 4.5 și art. 4.6; ca efect al constatării nulității absolute a clauzelor contractuale menționate mai sus, repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor abuzive, cu titlu de majorare unilaterală a dobânzii curente inițiale a băncii (4,85 p.p.) valabilă la data semnării contractului, pentru perioada 28 septembrie 2009 (data la care a intervenit prima majorare unilaterală abuzivă) și până la 24 mai 2011 (data la care s-a încheiat primul act adițional) împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume și până la restituirea efectivă (dobândă legală remuneratorie, până la data rămânerii definitive a hotărârii și penalizatoare, ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii); constatarea nulității absolute a clauzei contractuale de la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit nr. x din 28 septembrie 2007 referitor la perceperea unui comision de acordare în valoare de 1% din soldul creditului, iar ca efect al constatării nulității absolute a clauzei contractuale menționate mai sus, repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei să restituie reclamantului suma de 1.481,25 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului; constatarea nulității absolute a clauzei contractuale de la art. 4.11 lit. b) din contractul de credit nr. x din 28 septembrie 2007 referitor la perceperea unui comision de administrare în valoare de 0,10% pe lună, calculat la soldul lunar al creditului și achitat între 28 septembrie 2007 și până la 24 mai 2011, iar ca efect al constatării nulității absolute a clauzei contractuale menționate mai sus, repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare începând cu 28 septembrie 2007 și până la 24 mai 2011, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume și până la restituirea efectivă (dobândă legală remuneratorie până la data rămânerii definitive a hotărârii și penalizatoare ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii); constatarea nulității absolute a clauzei contractuale incluse la art. 2.4.2. din actul adițional nr. x din 24 mai 2011 la contractul de credit nr. x din 28 septembrie 2007 referitor la perceperea unui comision de administrare lunar în cuantum de 0,1% și a clauzelor din actul adițional nr. x din 25 mai 2011, respectiv art. 1 pct. 9 și pct. 3.4 din Anexa 1 la același act adițional, referitor la perceperea unui comision de administrare în valoare de 0,06% pe lună, calculat la soldul lunar al creditului și achitat între 24 mai 2011 și până în prezent, iar ca efect al constatării nulității absolute a clauzelor contractuale menționate mai sus, repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare începând din 24 mai 2011 și până în prezent, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume și până la restituirea efectivă (dobândă legală remuneratorie până la data rămânerii definitive a hotărârii și penalizatoare ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii); constatarea nulității absolute a clauzei contractuale incluse în art. 5.1. din contractul de credit nr. x din 28 septembrie 2007 care prevede că plata de către împrumutat se va face în moneda acordării creditului (CHF) și suportarea integrală de către consumator a riscului de curs valutar; să se constate că obiectului contractului de credit a fost reprezentat efectiv de un credit în monedă RON a cărei valoare s-a stabilit prin raportare la o monedă străină, la cursul de 2,0224 RON pentru 1 CHF, a cărei rambursare s-a efectuat și se va efectua în conexiune cu o monedă străină de raportare, respectiv franc elvețian (CHF); obligarea pârâtei la asumarea împreună cu reclamantul a riscului valutar, în cote egale, indiferent dacă cursul valutar variază pozitiv/negativ față de momentul încheierii contractului, de la data încheierii contractului de credit și până la achitarea integrală a acestuia și pe cale de consecință obligarea pârâtei la primirea ratelor ce urmează a fi rambursate, precum și a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, în monedă RON; obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a 50 % din totalul sumelor achitate de reclamant cu titlu de diferență de curs valutar, suportate cu ocazia plății ratelor de la începutul contractului de credit și până în prezent, pentru toate ratele ce au fost deja achitate de acesta, în temeiul contractului de credit; obligarea pârâtei la luarea tuturor măsurilor tehnice necesare procesării plăților în sistemul informatic al băncii, pentru ca drepturile reclamantului, în special cel de rambursare a creditului conform principiului împărțirii egale a riscului valutar să nu fie prejudiciate în niciun fel.

Reclamantul a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, respectiv a capătului de cerere nr. V și completarea capătului de cerere nr. II, solicitând adaptarea pentru viitor a contractului de credit ipotecar nr. x încheiat la 28 septembrie 2007, în sensul diminuării soldului creditului cu suma de 16.250 CHF (echivalentul a 68.240,64 RON, sumă ce reprezintă jumătatea din diferența de curs valutar deja suportată de reclamant, de la data acordării și până în prezent), obligării pârâtei la asumarea împreună cu împrumutatul a riscului valutar, în cote egale (50/50), indiferent de variația cursului valutar față de momentul încheierii contractului, de la data încheierii contractului de credit și până la achitarea integrală a acestuia, achitării soldului și a tuturor sumelor datorate de reclamant în temeiul contractului de credit ce urmează a fi rambursate, precum și a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, inclusiv în cazul rambursării anticipate a soldului, în monedă RON, restituirii sumelor excedentar încasate, reprezentând 50% din riscul valutar, în raport de formula de calcul mai sus menționată, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată.

Reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare a capătului IV, referitor la constatarea nulității absolute a clauzei contractuale 2.4.2 inclusă în actul adițional nr. x din 24 mai 2011 la contractul de credit nr. x nr. x din 28 septembrie 2007 referitor la perceperea unui comision de administrare lunar în cuantum de 0,1% și a clauzei din actul adițional nr. x din 25 mai 2011, respectiv art. 1 pct. 9 și pct. 3.4 din Anexa nr. 1 la același act adițional, referitor la perceperea unui comision de administrare în valoare de 0,06% pe lună, calculat la soldul lunar al creditului și achitat între 24 mai 2011 și până în prezent, iar ca efect al constatării nulității absolute clauzei contractuale menționate mai sus, repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de "comision de administrare" începând din 24 mai 2011 și până în prezent, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume și până la restituirea efectivă (dobândă legală remuneratorie până la data rămânerii definitive a hotărârii și penalizatoare ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii). Reclamantul a arătat că se referă la art. 2.4.4 din actul adițional nr. x intitulat" Condiții speciale de creditare" și nu art. 2.4.2. cum în mod greșit s-a indicat în cererea introductivă, iar clauza contractuală referitoare la perceperea comisionului de administrare din actul adițional nr. x din 25 mai 2011 se regăsește la art. I pct. 9 și pct. 3.4. din Anexa 1 la același act adițional.

Prin sentința civilă nr. 1603 din 2 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit ipotecar nr. x din 28 septembrie 2007: art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) și art. 4.3 în ceea ce privește posibilitatea băncii de modificare unilaterală a dobânzii în funcție de indicele său de referință, respectiv în funcție de costul surselor de finanțare și de evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața din România, a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumelor achitate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive determinate ca diferență între dobânda percepută de bancă și dobânda de 4,85 % de la 28 septembrie 2009 și până la 24 mai 2011, precum și a dobânzii legale aferente acestor sume, de la data fiecărei plăți și până la data restituirii efective a sumelor și a respins în rest cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel A. și B.

Prin încheierea de ședință din 19 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a apreciat că este întemeiată cererea formulată de apelantul-reclamant privind introducerea în cauză în calitate de cesionar a C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1695 din 20 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant A. și de apelanta-pârâtă B.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. și B.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurentul-reclamant susține că, referitor la comisionul de acordare și administrare, instanța nu a analizat corect caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate și nici a contraprestației care să justifice perceperea acestor sume. Apreciază că principiul nominalismului monetar nu exclude aplicarea teoriei impreviziunii și arată că instanța a încălcat dispozițiile art. 969 și art. 970 C. civ. din 1864 atunci când a reținut că nu s-a făcut dovada intervenirii unui risc valutar supraadăugat.

Autorul căii de atac afirmă că prin decizia recurată au fost greșit aplicate dispozițiile art. 5 alin. (2) teza a II-a din Directiva 93/13 și ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ale art. 969 și art. 970 C. civ. din 1864, ale Legii nr. 77/2016 și a Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017 deoarece curtea de apel a reținut că supra-aprecierea monedei CHF față de leu nu reprezintă un eveniment excepțional și imprevizibil de natură a atrage aplicarea teoriei impreviziunii. Se solicită suportarea riscului valutar în cote egale atât de consumator, cât și de bancă, la cursul de schimb pe care acesta îl solicită, și se apreciază că hipervalorizarea francului elvețian nu a putut fi prevăzută de recurent, fiind astfel îndeplinite condițiile impreviziunii.

Se mai arată că instanța de apel a ignorat jurisprudența europeană deoarece a reținut că sarcina probei referitor la neîndeplinirea obligației de informare revine consumatorului și a reținut în mod greșit că recurentul putea prevedea în mod rezonabil evoluția monedei CHF.

În opinia recurentului-reclamant, deprecierea excesivă a francului elvețian în raport de moneda națională nu a fost asumată de consumator la încheierea contractului de credit, decizia atacată fiind lipsită de suport probator în acest sens.

Autorul căii de atac susține că instanța de apel a nesocotit dreptul european și jurisprudența obligatorie a Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv decizia pronunțată în Cauza Andriciuc deoarece nu a analizat modul în care instituția financiară și-a îndeplinit obligația de informare. Apreciază că analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la data încheierii contractului respectiv. Mai arată că teoria impreviziunii și condițiile sale, respectiv dezechilibrul contractual și caracterul excesiv de oneros al obligației de plată, nu poate fi analizată decât raportat la obligațiile contractuale, iar curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 969-970 C. civ. din 1864 deoarece a adăugat și condiția existenței unei incapacități absolute de plată a debitorului.

În memoriul de recurs se afirmă că nu poate fi primită susținerea curții de apel în sensul că recurentul a dorit sa contracteze creditul în franci elvețieni întrucât acestuia i-a fost prezentat în mod avantajos acest produs de creditare, iar recurentul nu a avut la acel moment reprezentarea faptului că va trebui să achite în viitor costuri mai mari determinate de evoluția cursului de schimb al francului elvețian. Se mai arată că din probatoriul administrat nu rezultă că debitorul ar fi putut cunoaște evoluția acestei monede. În susținerea teoriei impreviziunii se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 62/2017.

Recurentul-reclamant susține că prevederea contractuală de la art. 4.11 lit. a) care reglementează comisionul de acordare are caracter abuziv deoarece acestui comision nu îi corespunde o contraprestație din partea băncii, iar consumatorul nu și-a dat acordul pentru suportarea unor cheltuieli anterioare contractului. Referitor la comisionul de administrare, precizează că nu există o contraprestație reală din partea băncii și că art. 4.11 lit. b) nu este redactată într-o manieră inteligibilă, nefiind indicate serviciile la care se obligă recurenta, și că a încheiat actele adiționale nr. x și 3 în stare de constrângere, chestiune care nu a fost reținută de curtea de apel. Susține că această clauză determină un dezechilibru semnificativ între părțile contractului, comisionul fiind calculat la soldul creditului, că nu a fost respectată cerința de bună-credință, iar clauza nu a fost negociată.

Recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate și casarea în parte a hotărârii atacate, invocând, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac invocă încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 și ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit. Arată că dobânda este stabilită conform actului adițional la contractul de credit care a înlocuit prevederile contractuale inițial agreate, conform formulei de tipul ROBOR/EURIBOR/LIBOR CHF plus marja băncii. Se menționează că astfel sunt respectate dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 și ale O.U.G. nr. 52/2016 și că modificările impuse de O.U.G. nr. 50/2010 au intrat în vigoare în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a actului normativ (adică la 19 septembrie 2010), chiar în lipsa consimțământului expres al consumatorului. Precizează că recurentul a fost notificat cu privire la dobânda ce urma a se calcula conform formulei LIBOR la trei luni plus marja fixă, unde marja fixă a fost stabilită ca diferența dintre valoarea dobânzii variabile aplicabile la acel moment și valoarea LIBOR la x luni și arată că recurentul nu a denunțat actul adițional încheiat în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 și nici nu a solicitat anularea acestor prevederi contractuale pe care, de altfel, le-a respectat timp de 8 ani.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu pot fi primite susținerile recurentului referitoare la caracterul abuziv al clauzei prin care se stabilește dobânda deoarece clauza a fost negociată, fapt demonstrat de exprimarea diferită inclusă în alte contracte de credit încheiate de aceeași bancă cu alți clienți. Susține că terminologia folosită nu este una confuză întrucât în contract s-a prevăzut periodicitatea modificării dobânzii de referință variabile. Aceeași parte afirmă că nu este îndeplinită nici condiția existenței dezechilibrului semnificativ deoarece consumatorul poate refuza modificarea cuantumului dobânzii în sensul dispozițiilor alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, iar în cazul în care în contract se prevede această posibilitate, nu mai este aplicabilă teza I a textului legal mai sus menționat.

Prin cererea de recurs se arată că recurentul a cunoscut și a agreat caracterul variabil al dobânzii încă de la semnarea contractului de credit și că nu există nicio prevedere legală care să limiteze sau să interzică calculul dobânzii în funcție de factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii. În opinia recurentei, acest mod de calcul este permis de art. 9

3

lit. g) pct. 2 și art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, iar caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă nu poate fi analizat, astfel cum prevede art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Aceeași parte susține și că respectivele prevederi contractuale sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil deoarece consumatorul a primit un grafic de rambursare în care valoarea ratelor, incluzând dobânda, era menționată ca o sumă fixă și a avut posibilitatea să cunoască întinderea obligațiilor de plată încă de la încheierea contractului.

Autoarea căii de atac apreciază că instanța nu poate interveni în contract și nu poate stabili un alt mecanism de calcul al dobânzii.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin înscrisul depus la dosarul de recurs, D. S.A. a arătat că preia calitatea procesuală a B. prin efectul fuziunii prin absorbție dintre cele două bănci.

Intimata C. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant și admiterea recursului formulat de recurenta-pârâtă.

Prin întâmpinarea depusă, recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă B.) a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 12 februarie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă B.) împotriva deciziei civile nr. 1695 din 20 septembrie 2018 și s-a stabilit termen pentru soluționarea acestora la 27 mai 2020.

La termenul de la 27 mai 2020 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea Cauzelor C-81/19 și C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 17 martie 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursurilor. La 17 martie 2021 cauza a fost amânată, constatându-se lipsa de procedură cu recurenta-pârâtă, și s-a stabilit termen la 12 mai 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în ambele cereri de recurs, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Cu privire la recursul declarat de recurentul-reclamant, Înalta Curte va înlătura criticile prin care acesta susține caracterul abuziv al clauzelor ce stipulează comisionul de acordare și de administrare, arătând, în esență, că în contract nu sunt indicate serviciile prestate de bancă deoarece, astfel cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 Kiss, simpla împrejurare că respectiva clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia "nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenți, în contradicție cu cerința de bună-credință." Prin aceeași decizie, instanța europeană a reținut că "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul unui comision de acordare sau de administrare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Analizând clauzele contractuale în discuție, curtea de apel a constatat în mod corect că serviciile prestate de recurenta-pârâtă rezultă din chiar denumirea acestor comisioane, iar cuantumul acestora este clar exprimat. Recurentul-reclamant a luat cunoștință de aceste aspecte la încheierea contractului, respectiv a actelor adiționale, nefiind obligatorie descrierea amănunțită în contractul de credit sau în actele adiționale subsecvente a tuturor serviciilor prestate de recurenta-pârâtă în schimbul acestor sume, astfel cum se arată și în Cauza C-621/17 Kiss.

Instanța supremă nu va reține criticile din memoriul de recurs prin care recurentul susține aplicarea teoriei impreviziunii determinat de apariția unui risc supraadăugat cauzat de aprecierea monedei de creditare în raport de moneda națională deoarece autorul căii de atac readuce în discuție argumentele prezentate în fața instanței de apel cu privire la dovada intervenirii evenimentului excepțional și imprevizibil și aplicarea prevederilor art. 969 și art. 970 C. civ. și ale statuărilor din deciziile Curții Constituționale nr. 623/2016 și nr. 62/2017.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a analizat susținerile din memoriul de apel din perspectiva temeiurilor legale invocate și a stabilit că nu s-a făcut dovada intervenirii unui risc valutar supraadăugat. Analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supraadăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Pentru aceleași considerente, instanța supremă nu va avea în vedere nici criticile prin care se arată că recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de informare pentru că nu a adus la cunoștința recurentului la momentul încheierii contractului că există posibilitatea fluctuației cursului valutar și nici cele prin care se susține că moneda de creditare nu a fost franc elvețian, ci leu, deoarece instanța de recurs nu poate examina aceste aspecte de netemeinicie.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanța supremă reține că prin decizia atacată s-a stabilit caracterul nenegociat al clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) și art. 4.3 din contractul de credit. Astfel cum statuează și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 Kiss, aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează prin raportare la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului. Or, caracterul negociat sau nenegociat al unei convenții este indubitabil legat de contextul factual al încheierii acelei convenții și nu poate fi supus analizei de nelegalitate proprie căii de atac a recursului.

Criticile prin care se susține aplicarea greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 vor fi înlăturate deoarece, continuând analiza pe aspectul caracterului abuziv al clauzelor contractuale în discuție, în mod corect, curtea de apel a constatat că este îndeplinită și condiția dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorului. Analizând conținutul contractului, instanța devolutivă a stabilit că sintagmele "indicele de referință al băncii", "costul surselor de finanțare" și "evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața din România" nu sunt definite în contract, că nu este prevăzut dreptul consumatorului de a negocia variația dobânzii și că acesta nu a putut anticipa, la data încheierii convenției, care va fi cuantumul cu care va fi majorată dobânda băncii în lipsa oricărui criteriu obiectiv și public de stabilire a acesteia. Se constată că a fost analizată și condiția lipsei bunei-credințe a băncii, reținându-se în mod judicios, în acord cu cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-415/11 Aziz, că banca nu se putea aștepta în mod rezonabil ca recurentul să accepte respectivele clauze în urma unei negocieri individuale.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, nu există suficiente indicii în contract pentru a se putea stabili existența unei motivații întemeiate care să dea dreptul băncii să modifice în mod unilateral dobânda, motiv pentru care criticile relative la nerespectarea dispozițiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 vor fi înlăturate.

Înalta Curtea va înlătura criticile prin care se susține că prevederile contractuale în discuție reflectă dispozițiile art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și că în temeiul art. 2 pct. 24 din același act normativ coroborat cu art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 clauzele referitoare la dobândă ar fi excluse de la analiza caracterului abuziv, deoarece art. 2 pct. 24 și art. 9

3

nu existau în varianta O.G. nr. 21/1992 aplicabilă la data încheierii contractului de credit, respectiv 28 septembrie 2007, fiind introduse prin O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, care a fost publicată în Monitorul Oficial la 27 noiembrie 2008.

Nu vor fi reținute nici criticile prin care se invocă greșita aplicare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să constate excluderea de la această analiză a clauzelor care determină dobânda pe motiv că acestea fac parte din obiectul principal al contractului, întrucât această excludere este condiționată de redactarea clauzelor într-un limbaj clar și ușor inteligibil. Înalta Curte a reținut în jurisprudența sa că limbaj clar și inteligibil înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i privește, iar instanța europeană a statuat că cerința privind transparența clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, prezentând o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența și posibilitatea ca un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl privește (Cauza C-143/13 Matei, Cauza C-26/13 Kasler). Din textul prevederilor contractuale în discuție nu rezultă că recurentul a avut posibilitatea să prefigureze consecințele patrimoniale ale variației dobânzii în lipsa unor indici clar definiți.

Înalta Curte va înlătura și criticile prin care recurenta-pârâtă susține că prin înlăturarea sintagmelor "indicele de referință al băncii", "costul surselor de finanțare" și "evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața din România", judecătorul ar fi intervenit în mod nepermis în contract întrucât, în urma deciziei curții de apel, s-a menținut soluția instanței de fond în sensul înlăturării strict a acestor sintagme, restul prevederilor contractuale referitoare la dobânda variabilă rămânând valabile. În temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Decizia recurată corespunde exigențelor acestui text de lege, care transpune prevederile art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13. Conform interpretării date de Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene în considerentele hotărârii pronunțate în Cauza-269/19 Șerban, prin constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părțile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus-o în pericol. Or, soluția curții de apel este în acord cu aceste statuări cu atât mai mult cu cât nu s-a reținut ca dovedită imposibilitatea de continuare a contractului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă B.) împotriva deciziei civile nr. 1695 din 20 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă B.) împotriva deciziei civile nr. 1695 din 20 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2021.