ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1803/2020

Ședința publică din data de 1 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

A. Obiectul acțiunii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 11 noiembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D. S.A. au solicitat instanței:

1) să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la pct. 4.1, Secțiunea 4 - Plăți din Condiții generale "orice plată se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în Condițiile Speciale " și la pct. l. lit. c) "Moneda creditului - CHF" din Condiții speciale, respectiv la pct. 2.4, Secțiunea 2 - Utilizarea creditului din Condiții generale "pentru creditele acordate în valută, împrumutatul autorizează Banca să efectueze schimbul valutar pentru sumele trase, dacă este cazul, în scopul efectuării plăților conforme cu destinația creditului; în acest sens, banca va utiliza cotațiile proprii valabile la data tragerii, fiind împuternicită de împrumutat să completeze în numele sau/și pentru sine, documentele aferente schimbului valutar. Eventualele diferențe de curs valutar sunt și vor fi suportate de împrumutat", inserat în Convenția de credit nr. x din 30.10.2007 încheiată între reclamanți și pârâtă, precum și să dispună eliminarea acestora;

2) stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanți la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului nr. x din 30.10.2007, începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți;

3) să oblige pârâta la restituirea sumelor plătite în baza clauzelor contractuale abuzive și la plata dobânzii legale pentru aceste sume;

4) să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, pentru încălcarea, de către banca pârâtă, a următoarelor obligații legale:

a) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

b) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

c) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

d) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit;

5) dacă instanța va considera că nu există temei pentru constatarea caracterului abuziv și, implicit, nulitatea absolută a clauzelor menționate, să procedeze la aplicarea contractului de credit a teoriei impreviziunii (excepție de la principiul pacta sunt servanda), rezultat al schimbării realităților economice existente la momentul încheierii contractului din cauza unor întâmplări externe (deprecierea puternică a monedei naționale în raport de francul elvețian, cu efecte durabile în timp) ce au determinat producerea unui dezechilibru contractual, precum și la adaptarea/reechilibrarea contractului prin înghețarea cursului de schimb CHF/LEU la data contractării creditului.

La data de 26 noiembrie 2015 reclamanții A. și B. au formulat o cerere de completare a acțiunii, prin care au solicitat să se constate caracterul abuziv, nulitatea absolută și să se dispună eliminarea clauzelor prevăzute la pct. 4.2 Secțiunea 4) Plăți din Condiții generale, respectiv la pct. 4.3 Secțiunea 4) Plăți din Condiții generale, precum și obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumelor din CHF în RON urmând a fi făcută la data contractării creditului pentru încălcarea de către bancă a următoarelor obligații legale:

- obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

- obligația de a nu pune in vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

- obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

- obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

În drept, reclamanții au invocat Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori; Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului; Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice; Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii; O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor; C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE.

Prin sentința civilă nr. 4948 din 14 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 18 mai 2016 2016, sub nr. x/2016.

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 3706/2016 din 16 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., ca nefondată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva sentinței tribunalului reclamanții A. și B. au declarat apel, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

D. Hotărârea instanței de apel

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2241 din 14 decembrie 2017, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3706 din 16 iunie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A.; s-a respins cererea apelanților-reclamanți referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

E. Considerentele instanței de apel

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

S-a observat că apelanții-reclamani au înțeles să conteste clauzele contractuale referitoare obligația de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat (CHF).

În primul rând, s-a arătat că o eventuală încălcare a obligației precontractuale de informare, consultare și avertizare a consumatorilor nu poate conduce, în mod automat, la constatarea nulității absolute a clauzelor contestate.

Luând în considerare limitele învestirii instanței de judecată, Curtea a reținut că toate susținerile referitoare la încălcarea obligației precontractuale de informare, consultare și avertizare a consumatorilor urmează a fi analizate numai prin raportare la incidența prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Au fost apreciate ca fiind întemeiate apărările intimatei-pârâte, potrivit cărora clauzele contestate referitoare la riscul valutar reprezintă o transpunere a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

S-a arătat că instanța națională este obligată să interpreteze Legea nr. 193/2000 în lumina textului și a finalității directivei europene, ținând cont și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

În cauza C186/16 Andriciuc, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat faptul că:

"….. articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Această excludere presupune îndeplinirea a două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie (Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, punctul 78).

Raportând aceste considerații din jurisprudența C.J.U.E. la situația din prezenta cauză, instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile pentru a considera că sunt excluse de la controlul caracterului abuziv clauzele contractuale referitoare la riscul valutar, în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Chiar și în situația în care s-ar aprecia că nu este incidentă această excludere, Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 din Directiva 93/13/CEE pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar.

S-a observat, în primul rând, că prevederile contractuale referitoare la riscul valutar nu produc un dezechilibru economic între părți.

Împrejurarea că a crescut cursul francului elvețian față de data contractării creditului nu poate conduce la concluzia că ar exista un dezechilibru economic, întrucât banca nu beneficiază de această creștere din moment ce i se restituie exact suma pe care a împumutat-o apelanților-reclamanți, alături de celelalte costuri convenite.

Din contră, dacă s-ar admite solicitarea apelanților-reclamanți referitoare la stabilizarea cursului de schimb valutar existent la momentul încheierii convenției de credit ar exista un dezechilibru economic evident în defavoarea băncii, deoarece acesteia i s-ar restitui o sumă mult mai mică decât cea împrumutată.

Totodată, s-a reținut că potrivit clauzelor contractuale apelanții-reclamanți trebuie să plătească băncii, la termenul stabilit, toate sumele datorate în baza convenției, însă nu există nicio obligație ca valuta să fie achiziționată de la un anumit operator economic care ar percepe anumite comisioane, împrumutatul având alegerea între diferitele mijloace licite de procurare a sumelor în valută necesare plății ratelor.

Prin urmare, apelanții-reclamanți nu sunt obligați să restituie ratele în franci elvețieni la cotațiile băncii, nefiind vorba despre aceeași situație ca în cauza Kasler și Rabai, C-26/13.

În al doilea rând, Curtea a apreciat că prin clauza referitoare la riscul valutar nu a fost afectată situația juridică a apelanților-reclamanți, aceștia nefiind puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național.

La dosar nu a fost depusă nicio dovadă din care să rezulte că, la momentul încheierii contractului de credit, banca ar fi avut posibilitatea să anticipeze/să cunoască variația cursului de schimb CHF - leu și eventualul impact negativ pentru consumatori al contractării unui credit în CHF.

Deprecierea monedei naționale în raport de francul elvețian este un aspect extrinsec și ulterior perfectării convenției de credit, asupra căruia banca nu a avut niciun control.

Simplul fapt că banca este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

Mai mult, nu a fost produsă nicio dovadă că ar fi fost previzibilă aprecierea francului elvețian în contextul în care, în perioada contractării creditului, cursul era unul stabil.

Evoluția pieței financiare este influențată de numeroși factori imprevizibili, neputând fi anticipată, în concret, valoarea cu care o monedă se va aprecia sau deprecia în raport de alta.

Prin urmare, apelanții-reclamanți nu au produs nicio dovadă concretă în sensul că banca a anticipat creșterea semnificativă a cursului valutar și, cu rea-credință, a ascuns acest aspect consumatorilor, cu intenția de a procura câștiguri ilicite din diferențele de curs valutar.

Nu a fost depusă nicio dovadă la dosar din care să rezulte că apelanții-reclamanți au fost influențați/obligați să contracteze un credit în franci elvețieni.

De asemenea, Curtea de Apel București a statuat în sensul că suportarea riscului valutar nu transformă contractul dintr-unul comutativ în unul aleatoriu.

Riscul valutar este suportat deopotrivă de ambele părți, în funcție de cum moneda națională se apreciază sau se depreciază în raport de valuta contractată.

Pe de altă parte, conform art. 947 alin. (2) din C. civ. de la 1864, contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părțile, de un eveniment incert.

Contractele de credit, indiferent de moneda în care sunt contractate, nu au caracter aleatoriu, ci comutativ, deoarece întinderea drepturilor și obligațiilor părților a fost clar determinată.

Faptul că moneda creditului variază în raport de alte monede nu transformă un contract comutativ în unul aleatoriu, întrucât un astfel de fenomen se produce între orice două tipuri de monede aflate pe piață.

Dacă s-ar primi o astfel de concluzie, toate contractele ar avea caracter aleatoriu pentru motivul că prețul lor ar putea fi raportat la o altă monedă, iar cursul valutar întotdeauna va fluctua.

Or, calificarea unui contract ca fiind comutativ sau aleatoriu se face prin raportare la întinderea drepturilor și obligațiilor părților, astfel cum acestea se raportează la moneda convenită, iar nu la alte tipuri de valută.

Raportat la statuările C.J.U.E. din cauza Andriciuc C-186/16, instanța de prim control judiciar a considerat că intimata-pârâtă nu a respectat obligația de informare, avându-se în vedere că:

- nu a făcut dovada că a informat apelanții-reclamanți că, prin încheierea unui contract de împrumut într o monedă străină, există posibilitatea să se expună unui risc de schimb valutar care ar putea fi dificil de suportat în cazul devalorizării monedei în care își primesc veniturile;

- nu a prezentat apelanților-reclamanți posibile variații ale cursurilor de schimb valutar;

Această încălcare de către banca pârâtă a obligației precontractuale de informare nu poate conduce la concluzia, raportat la circumstanțele speței, că s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Curtea a subliniat că, în lipsa inserării în contractul de credit a clauzelor contestate referitoare la efectuarea plăților în moneda în care a fost acordat creditul, ar fi fost pe deplin aplicabil principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864, care impunea restituirea sumei împrumutate în aceeași monedă (suma numerică indiferent de variația monedei).

Este evident faptul că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii/cunoașterea greșită a legii, astfel că apelanții-reclamanți nu se pot prevala de împrejurarea că nu ar fi fost informați cu privire la existența și conținutul prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Nu există nicio dispoziție legală sau vreo prevedere în cuprinsul Normei BNR nr. 17/2003 din care să rezulte că băncile ar suporta toate riscurile legate de acordarea unui credit, inclusiv riscul valutar.

Totodată, s-a reținut că nici la momentul încheierii contractului și nici în prezent, nu există niciun text de lege care să prevadă că nu se pot acorda credite în valută și că plățile asumate prin convenții de credit nu pot fi executate în valută.

Dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. b) și art. 18 alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului permit expres acordarea de credite în valută și efectuarea plăților asumate prin convenții de credit în valută.

Totodată, în art. 4 alin. (1) lit. f), alin. (2) și alin. (3), art. 4

4

din Regulamentul BNR nr. 3/2007, astfel cum a fost modificat și completat, este indicat expres faptul că instituțiile de credit pot acorda credite și în valută.

În ceea ce privește obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare, Curtea de Apel București a observat că Legea nr. 363/2007 este în vigoare începând cu data de 31 decembrie 2007, ulterior datei încheierii contractului (30.10.2007), astfel încât nu se aplică raporturilor contractuale dintre părți.

Mai mult, s-a reținut că la dosarul cauzei nu a fost depusă nicio dovadă din care să rezulte că banca pârâtă ar fi utilizat astfel de practici comerciale înșelătoare.

Referitor la obligația de a nu pune în vânzare servicii financiare defectuoase (toxice), aceasta este prevăzută de art. 25, art. 27 din Legea nr. 296/2004 și art. 3 lit. a), art. 7, art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992.

Instanța de apel a constatat că banca nu a încălcat această obligație, întrucât nici la momentul încheierii contractului și nici în prezent nu este interzisă acordarea creditelor în franci elvețieni și, pe cale de consecință, nu poate fi considerată ilicită deținerea în portofoliu de către bancă a unor astfel de credite.

Curtea a apreciat că nu este îndeplinită condiția relei-credințe a băncii.

Referitor la această condiție, în cauza Constructora Principado S.A. (C-226/12) s-a reținut că "pentru a ști dacă dezechilibrul este creat "în contradicție cu cerința de bună-credință", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale".

Întrucât creditul a fost contractat în CHF, este legitim să se presupună că banca se putea aștepta ca, în urma unei negocieri individuale, apelanții-reclamanți să accepte restituirea creditului tot în CHF.

Această concluzie este întărită de faptul că aceasta este regula în dreptul român, astfel că, în situația în care clauzele referitoare la riscul valutar nu ar fi fost inserate în contract, principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 impune restituirea sumei împrumutate în aceeași monedă, indiferent de variația monedei.

Nu a fost reținută susținerea apelanților-reclamanți, potrivit căreia banca a încălcat obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare/de a nu pune în vânzare servicii financiare defectuoase (toxice), nefiind justificată solicitarea de a fi înlocuit/refăcut produsul toxic livrat prin înlocuirea obligației de restituire a creditului acordat în CHF cu obligația restituirii acestuia în RON, la cursul de la data contractării creditului.

Referitor la obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare, Curtea a reiterat faptul că Legea nr. 363/2007 ce reglementează practicile comerciale înșelătoare este în vigoare începând cu data de 31 decembrie 2007, ulterior datei încheierii contractului (30.10.2007), astfel că nu se aplică raporturilor contractuale dintre părți.

Au fost găsite neîntemeiate motivele de apel referitoare la stabilizarea cursului CHF-leu la momentul încheierii contractului de credit/denominarea creditului în RON/emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului, care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul leu-CHF de la data contractării.

Sub acest aspect, s-a reținut că nu sunt abuzive clauzele contractuale referitoare la riscul valutar și că pârâta a respectat obligațiile de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare și de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase.

În al doilea rând, s-a arătat că și în situația în care s-ar fi constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar, tot nu s-ar fi putut dispune restituirea creditului în RON, la cursul de la data încheierii contractului de credit.

Curtea a constatat că nu există o normă națională care să permită înlocuirea clauzelor de risc valutar din contractul de credit cu o dispoziție supletivă de drept național și care să aibă conținutul dorit de apelanții-reclamanți.

Singura dispoziție legală aplicabilă în speță ar fi tocmai art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de credit, care consacră principiul nominalismului monetar și are un conținut similar cu cel al clauzelor contestate.

Instanța de prim control judiciar a mai constatat că nu pot fi reținute motivele de apel referitoare la aplicarea teoriei impreviziunii.

S-a arătat că în prezenta cauză este aplicabil C. civ. de la 1864, conform art. 102 din Legea nr. 71/2011, raportat la data încheierii contractului de credit.

Deși, vechiul C. civ. nu reglementa în mod expres teoria impreviziunii, aceasta a cunoscut o consacrare doctrinară și jurisprudențială, astfel încât nu poate fi exclusă, de plano, aplicabilitatea ei, pe temeiul lipsei de consacrare legală.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că nu sunt aplicabile în speță efectele teoriei impreviziunii.

Sub un prim aspect, s-a arătat că principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât clauzele contractuale privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat/riscul valutar nu pot fi considerate ca afectând interesele economice legitime ale apelanților-reclamanți.

În al doilea rând, nu s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea reclamanților, acest aspect fiind argumentat în considerentele deciziei.

În niciun caz nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de apelanții-reclamanți, respectiv stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia.

Aceasta deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea acestora.

Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, apelanții-reclamanți nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în defavoarea intimatei-pârâte.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel

Împotriva deciziei civile nr. 2241 din 14 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs reclamanții B. și A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, au susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

S-a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că, în situația în care se acordă un împrumut în monedă străină, banca trebuie să furnizeze împrumutatului informații care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar asupra obligațiilor sale financiare viitoare, CJUE statuând că revine instanței naționale obligația să verifice dacă a fost informat consumatorul cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit consumatorului să evalueze în momentul contractării împrumutului costul total al acestuia.

Or, în prezenta cauză, banca nu și-a îndeplinit obligația de informare a reclamanților, iar faptul că aceștia s-au adresat băncii, exprimându-și intenția de a încheia un contract de credit care să răspundă nevoilor de la acel moment, nu poate înseamna o acceptare liberă și necondiționată a ofertei propuse de către bancă.

În opinia recurenților-reclamanți, atâta vreme cât banca nu dovedește că a îndeplinit obligația de informare a împrumutaților cu privire la riscul valutar, simplul fapt că aceștia ar fi putut să renunțe la încheierea contractului de credit, refuzând oferta băncii, este lipsit de relevanță.

Totodată, s-a arătat că oferta de creditare în franci elvețieni a fost promovată de către bancă de o manieră extrem de atractivă pentru reclamanți, oferta fiind inteligent cosmetizată prin instituirea unor costuri la o primă analiză mult diminuate față de alte produse existente pe piață la momentul respectiv.

Recurenții consideră că prin neîndeplinirea obligației de informare cu privire la riscul valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informațională față de reclamanți pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar bunei-credințe.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, banca nu a oferit reclamanților informații complete, corecte și precise și, mai mult, i-a asigurat că riscul valutar este minim.

S-a mai arătat că banca a impus efectiv creditul în CHF, ca fiind singura opțiune prin care reclamanții puteau obține un credit bancar la acel moment pentru necesitățile lor.

În calitatea ei de profesionist, banca avea obligația să prezinte riscurile unui astfel de contract și existența unui risc valutar, iar nu să îi inducă pe împrumutați în eroare prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri.

Cu privire la solicitarea de a se dispune stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, recurenții-reclamanți au susținut că se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului.

Riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu reclamanții, astfel încât aceștia nu au avut posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea convenției cu privire la riscurile contractării împrumutului în CHF.

Obligația de informare este în acord cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.

Banca avea obligația de a explica consumatorului riscurile pe care le presupune un credit acordat în monedă străină și de a furniza informații legate oportunitatea încheierii unui astfel de contract.

Referitor la capătul de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din Regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor dintre rezidenți se plătește în moneda națională, recurenții au susținut faptul că se impune ca executarea obligațiilor ce decurg din acest contract să se facă în RON, deoarece efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar.

G. Apărările intimatei-pârâte

La data de 25 aprilie 2018 intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând, în principal, anularea recursului, conform art. 489 din C. proc. civ., întrucât recurenții-reclamanți nu au expus critici care să se încadreze în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

H. Considerentele instanței de recurs

Analizând decizia recurată prin raportare la criticile și apărările formulate, precum și la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs care se circumscrie cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) este nefondat.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"27. (…) împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

(...)

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanța supremă constată că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă, analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut, în mod corect, că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF -reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită și cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect, instanța de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare, soluția fiind la adăpost de critică sub acest aspect.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2241 din 14 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2020.