ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2330/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, la data de 5 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit nr. x din 28.02.2007, încheiat între părți și eliminarea acestora din contract: art. 4.1 -orice plată efectuată se va face în moneda creditului; art. 4.5-în scopul rambursării creditului, împrumutatul autorizează banca să încaseze fără acordul său prealabil, orice sume datorate de acesta în baza contractului, prin debitarea automată la scadență; art. 4.6 teza a II-a și a III-a banca este mandatată de împrumutat să efectueze, dacă este cazul, și schimbul valutar în numele și pentru acesta utilizând propriile cotații, eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat; să se dispună stabilirea (înghețarea) cursului de schimb valutar CHF-RON la valoarea acestuia de la momentul semnării contractului, respectiv 1 CHF = 2,5792 RON, curs C., care să fie valabil pentru efectuarea plăților ratelor bancare de către reclamanți pe toată perioada derulării contractului; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea plăților nedatorate efectuate de reclamanți ca urmare a eliminării clauzelor abuzive referitoare la plățile denunțate și înghețării cursului valutar pentru plata împrumutului, de la data achitării lor și până la momentul restituirii efective; să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de restituit, de la data efectuării plăților până la data restituirii efective a acestora; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, Directiva 1994/44/CE, art. 8, art. 27 (lit. b), d), art. 45, art. 77-81 din Legea 296/2004 privind Codul consumului, art. 93, O.G. nr. 21/1992.

La termenul de judecată din 30 septembrie 2015, reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente contractului de credit în funcție de valoarea LEU/CHF de la data semnării contractului, respectiv la valoarea 2,5792 RON 1 CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare, reclamanții urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoarea LEU/CHF de la momentul contractării.

În ceea ce privește capătul trei al cererii de chemare în judecată, s-a învederat că prin acesta se solicită obligarea pârâtei să restituie sumele achitate în plus în temeiul contractului menționat, rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit (2,5792 RON/CHF).

Prin sentința civilă nr. 6083 din 4 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a respins cererea formulată de reclamanți.

Tribunalul a reținut că, prin art. 4.1 din contract, s-a prevăzut că orice plată efectuată de împrumutat/codebitor se va face în moneda în care a fost acordat creditul.

Conform art. 4.5, în scopul rambursării creditului, împrumutatul autorizează banca să încaseze, fără acordul său prealabil, orice sume datorate de acesta în baza contractului, prin debitarea automată, la scadență, a contului în care suma împrumutată a fost pusă la dispoziția reclamanților.

Prin art. 4.6 teza a II-a s-a prevăzut că banca este mandatată de împrumutat să efectueze, dacă este cazul, și schimbul valutar în numele și pentru acesta, utilizând propriile cotații și completând documentele aferente acestei operațiuni. Conform tezei a III-a eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat.

Prima instanță a constatat că, o clauză care prevede obligația reclamanților de a efectua plata împrumutului în moneda CHF nu are caracter abuziv, nefiind îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, din moment ce suma a fost împrumutată în valută, astfel că, tocmai în vederea păstrării echilibrului contractual, s-a stipulat obligația părții de a efectua plata ratelor lunare în aceeași valută.

În privința efectelor clauzelor inserate la art. 4.6 teza a II-a și a III-a din convenția părților, s-a reținut că teza I a acestei prevederi contractuale constituie situația premisă a aplicării tezelor contestate. Astfel, conform tezei I a art. 4.6, dacă în contul curent nu există disponibil suficient pentru stingerea obligației de plată scadentă, banca, la libera sa apreciere, are dreptul, dar nu și obligația, de a debita cu suma corespunzătoare orice alt cont de disponibilități sau de depozit -chiar neajuns la termen-al împrumutatului, în scopul efectuării plăților datorate.

Așadar, efectuarea schimbului valutar reprezintă doar o posibilitate pentru banca pârâtă, în cazul în care reclamanții nu au disponibil suficient în contul curent al creditului - deschis în valuta CHF - care să asigure plata ratei de credit împreună cu accesoriile în cuantumul fixat prin graficul de rambursare. O astfel de prevedere contractuală nu creează în ansamblul contractului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece dă expresie dreptului creditorului de a lua toate măsurile pentru realizarea creanței sale, în caz de neîndeplinire de către cealaltă parte a obligațiilor asumate prin contract, fiind o consecință a neîndeplinirii propriilor obligații asumate de împrumutat, în acord cu normele dreptului comun privind răspunderea contractuală.

În ceea ce privește obligația de informare considerată a fi încălcată de către banca pârâtă, tribunalul a constatat că în contract s-a specificat în mod clar și fără echivoc obligația reclamanților de plată a ratelor în moneda CHF, stipulându-se inclusiv deschiderea unui cont bancar în această valută, utilizat atât pentru efectuarea viramentului sumei împrumutate, cât și pentru restituirea acesteia, împreună cu accesoriile.

Reclamanții au făcut referire în cuprinsul cererii introductive la o acțiune deliberată a băncii în detrimentul lor, pentru care nu au înfățișat nici o probă, trimiterea efectuată la prevederile art. 3 din "Regulamentul valutar" nefiind concludentă în acest sens.

În ceea ce privește motivarea reclamanților referitoare la practicile înșelătoare folosite de pârâtă, în sensul că aceasta le-a prezentat moneda CHF ca fiind o monedă stabilă, instanța a reiterat același considerent, al lipsei oricărei probe în acest sens.

Chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutatului de a rambursa ratele de credit în CHF nu au fost stipulate exclusiv în favoarea instituției de credit.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect "stabilizarea" cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, cu titlu prealabil, instanța a reținut, din modalitatea de motivare a cererii de chemare în judecată, că acest capăt de cerere a fost privit de reclamanți, sub un prim aspect, drept o consecință a caracterului abuziv al clauzelor inserate în art. 4.1, 4.5 și 4.6 din contract, în opinia acestora fiind necesar a se restabili echilibrul contractual ca urmare a nulității acestor clauze.

Cum în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele contestate, nu se poate pune problema restabilirii echilibrului contractual ca urmare a nulității acestor clauze.

Tribunalul a reținut că împrumutul a fost acordat reclamanților în moneda CHF, conform art. 2.1 din contract, astfel că este incident principiul nominalismului monetar, consacrat de legiuitor în materia contractului de împrumut de consumație, principiu în baza căruia evoluțiile cursului valutar nu pot influența obligațiile asumate de împrumutat.

Prin urmare, obligația reclamanților de a restitui suma împrumutată în CHF are suport legal, fluctuația monetară fiind integrată în contract, cu consecințe asupra executării obligației contractuale astfel asumate. Pe cale de consecință, în lipsă de dispoziție contrară, riscul creșterii valorii monedei creditului este suportat de către debitor, în temeiul legii, după cum riscul deprecierii aceleiași monede este suportat de creditor.

Aplicarea teoriei impreviziunii în sensul indicat de către reclamanți - stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și recalcularea ratelor în raport de acest curs - ar conduce la ruperea echilibrului contractual în sens invers, banca urmând a suporta exclusiv diferența de curs ca urmare a aprecierii monedei CHF. Or, rațiunea acestei teorii este de a restabili echilibrul contractual, și nu de a direcționa consecințele negative ale schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului către partea co-contractantă. Ca atare, executarea obligației reclamanților de a plăti ratele de credit în moneda CHF, afectată de variația cursului de schimb, își găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cât și în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, neexistând temei legal pentru modificarea contractului în sensul stabilirii obligației de plată a creditului în RON la cursul de schimb de la data încheierii convenției dintre părți.

În concluzie, prima instanță a constatat că nu există temei legal ori contractual pentru ca instanța de judecată să intervină în contractul dedus judecății prin modificarea monedei creditului, astfel cum au solicitat reclamanții prin intermediul capetelor de cerere 2 și 3, precum și prin intermediul celui formulat prin cererea precizatoare. Ca atare, nu s-a dispus nici obligarea pârâtei la restituirea vreunei sume de bani percepute în temeiul contractului, împreună cu dobânda legală.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 160/A din 29 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în sensul respingerii ca nefondat a apelului.

Instanța de apel a reținut că, apreciind că nu a fost informat pe deplin cu privire la consecințele asumării clauzei de risc valutar, consumatorul a propus modificarea contractului în sensul convertirii creditului de valută în credit de RON, înlăturarea obligației de rambursare în CHF cu o obligație de rambursare în monedă națională prin aplicarea, la rata de plată - stabilită, conform contractului, în valută, a cursului de schimb valabil la momentul încheierii contractului.

Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2), interzice analiza unei clauze care nu face decât să reia o normă de drept și, totodată, analiza unei clauze care stabilește obiectul principal al contractului, adică prestațiile esențiale ale părților art. 4 alin. (6), în acest ultim caz, excluderea fiind condiționată de exprimarea "într-un limbaj ușor inteligibil".

În considerarea situațiilor de excludere, solicitarea de analiză a contractului din perspectiva acordării creditului într-o monedă străină și recurgându-se la legislația clauzelor abuzive este inadmisibilă din dublă perspectivă: principiul nominalismului este consacrat în dreptul pozitiv și clauza este în mod necesar asociată obiectului principal al contractului.

Curtea a reținut însă, ca fiind prioritară analizei în constatarea caracterului abuziv, stabilirea compatibilității obiectului cererii de chemare în judecată cu ordinea de drept.

Clauza de risc valutar, nu poate fi analizată într-o cerere al cărei obiect este incompatibil cu ordinea de drept.

Norma de drept supletiv prevede obligația restituirii aceleiași monede, ca atare instituie - în absența convenției diferite - riscul valutar în sarcina debitorului obligației de rambursare a împrumutului. Împrejurarea că, în condițiile încheierii unui contract pe termen lung, profesionistul nu a înțeles să propună derogări de la norma de drept comun în pofida precizării unei monede de cont al cărei "istoric" îi era cunoscut în suficientă măsură pentru a previziona fluctuația considerabilă, deși posibil a fi sancționată pe motiv că, procedând astfel, profesionistul a eșuat în adoptarea unui comportament de bună-credință, nu permite continuarea contractului apreciindu-se stabilirea monedei de cont ca fiind simplă clauză de indexare.

La data de 19 martie 2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei evocate anterior, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii, recurenții au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel a apreciat greșit că s-a solicitat schimbarea monedei creditului din CHF în RON, deși nu există un astfel de capăt de cerere în petitul acțiunii, recurenții solicitând în realitate constatarea caracterului abuziv al clauzelor menționate în cererea de chemare în judecată.

Recurenții susțin că, respectarea condiției privind caracterul clar al cauzelor contractuale s-ar fi îndeplinit dacă, în redactarea clauzelor contractuale, intimata-pârâtă ar fi transpus în mod transparent mecanismul la care se referă clauza pe care o apreciază ca fiind abuzivă. Apoi, în etapa precontractuală intimata ar fi trebuit să exercite cu bună-credință informarea corectă și completă a reclamanților, atât cu privire la consecințele încheierii contractului, cât și cu privire la aplicarea clauzelor pe perioada derulării contractului.

S-a mai precizat că intimata, prin omisiunea informării corecte și complete, a obstrucționat posibilitatea reclamanților de a determina consecințele asumării riscului valutar. De asemenea, recurenții au învederat că ar fi trebuit să cunoască impactul deprecierii severe a monedei naționale față de moneda CHF.

Referitor la caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar, reclamanții au solicitat analizarea condițiilor precum lipsa negocierii clauzei, dezechilibrul contractual creat în defavoarea lor, încălcarea exigenței bunei-credințe, precum și toate celelalte circumstanțe relevante în care a fost încheiat și derulat contractul până în prezent, respectiv informarea, garantarea restituirii creditului, moneda creditului, moneda în care reclamanții obțin venituri, perioada de contractare, evoluția schimbului valutar.

Cu privire la aceste aspecte se arată că instanța de apel, pe de o parte a apreciat în mod nefondat că s-a solicitat modificarea monedei creditului, iar cu privire la analiza caracterului abuziv considerentele nu sunt clare, motivarea fiind făcută pe conversia creditului în RON deși solicitarea a fost de constatare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Recurenții mai arată că, deși au solicitat să se constate culpa intimatei în executarea obligațiilor precontractuale referitoare la informare, aspect ce ar conduce la înghețarea cursului valutar, instanța de apel a constatat, în mod străin de motivarea apelului, că recurenții nu au probat culpa intimatei în sensul că nu au arătat dovezile în acest sens, deși sarcina probei aparține profesionistului.

Recurenții susțin că au solicitat înghețarea cursului valutar la valoarea schimbului valutar de la data încheierii contractului de credit având în vedere caracterul determinant al obligației de executat, asumat de reclamanți, interpretat în conexiune cu principiul de drept in dubio pro reo și culpa profesionistului în omisiunea de informare a reclamanților în etapa precontractuală și, deși instanța de apel a reținut consecințele neîndeplinirii obligației de informare de către profesionist referitoare la riscul valutar, printr-o motivare contradictorie a respins acest capăt de cerere ca nefondat, astfel că nu a analizat cererea cu care a fost învestită.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2 și 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor a căror nulitate s-a solicitat a se constata.

Totodată, s-a mai arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale cu privire la sarcina probei și a constatat în mod eronat că reclamanții nu au dovedit culpa profesionistului în raportul contractual dedus judecății.

Instanța nu a aplicat dispozițiile art. 1 alin 2 din Legea nr. 193/2000 referitoare la interpretarea clauzelor contractului și, totodată, nu a analizat incidența dispozițiilor Normelor BNR nr. 17/2003 cu privire la administrarea riscului, art. 8, art. 27, art. 45, art. 77-81 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, art. 93 din Legea nr. 21/1992 privind protecția consumatorului.

La data de 10 mai 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. În esență, s-a susținut că, în mod legal, instanța de apel a reținut că nu există niciun temei legal care să justifice intervenția instanței asupra conținutului contractului în modalitatea solicitată de reclamanți.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 octombrie 2018, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 160/A din 29 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a fost stabilit termen de judecată la data de 2 aprilie 2019, dată la care a fost suspendată judecata recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE.

Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020, după repunerea pe rol a cauzei, a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor și a dispozițiilor legale invocate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale de motivare a hotărârii judecătorești.

Înalta Curte reține că decizia instanței de apel răspunde exigențelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, hotărârea recurată se referă atât la împrejurările de fapt, cât și la temeiurile de drept și se înfățișează într-o modalitate care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii sunt clare și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe acest text de lege s-a susținut că instanța de apel a apreciat greșit că s-a solicitat schimbarea monedei creditului din CHF în RON, deși în realitate s-a cerut constatarea caracterului abuziv al clauzelor indicate în acțiune.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că este nefondată, deoarece în mod greșit recurenții susțin că instanța s-a pronunțat pe alte aspecte decât cele prevăzute în petitul acțiunii.

Astfel, având a verifica caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar reglementată prin art. 4.1 din contractul încheiat de părți, instanța de apel a reținut că cererea reclamanților vizează în fapt modificarea contractului sub aspectul monedei stabilite de părți întrucât au solicitat raportarea la un curs valutar al CHF existent la data încheierii contractului.

Or, ignorarea cotațiilor monedei în care a fost acordat creditul prin raportarea la valoarea CHF existentă la data încheierii contractului implică modificarea unui element esențial al contractului și anume moneda. Ca atare, chiar dacă recurenții-reclamanți nu au solicitat expres modificarea contractului în sensul schimbării modedei în care se rambursează creditul, prin finalitatea urmărită, respectiv de constatare a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și stabilire a cursului monedei contractului la momentul încheierii contractului, efectele sunt aceleași și anume eliminarea fluctuațiilor cursului CHF, ceea ce nu înseamnă altceva decât înlocuirea acestei monede cu moneda națională.

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este rezultatul exigențelor ce decurg din art. 6 paragraf 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pe de o parte, textul convenției consacră dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței, iar, pe de altă parte, impune oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Aceste exigențe nu pot fi înțelese ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le ofere un răspuns la cadrul unui singur considerent.

Astfel în ceea ce privește obligația de informare, instanța de apel a constatat faptul că Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2), interzice analiza unei clauze care nu face decât să reia o normă de drept și, totodată, analiza unei clauze care stabilește obiectul principal al contractului, adică prestațiile esențiale ale părților art. 4 alin. (6), în acest ultim caz, excluderea fiind condiționată de exprimarea "într-un limbaj ușor inteligibil". Prin urmare, în considerarea situațiilor de excludere, solicitarea de analiză a contractului din perspectiva acordării creditului într-o monedă străină întemeiată pe legislația clauzelor abuzive încalcă principiul nominalismului consacrat în dreptul pozitiv dar și asocierea clauzei obiectului principal al contractului.

În analiza efectuată, instanța de apel a reținut prioritară stabilirea compatibilității obiectului cererii de chemare în judecată cu dispozițiile legale aplicabile având în vedere că în contract s-a specificat în mod clar obligația reclamanților de plată a ratelor în moneda CHF, stipulându-se inclusiv deschiderea unui cont bancar în această valută, utilizat atât pentru efectuarea viramentului sumei împrumutate, cât și pentru restituirea acesteia, împreună cu accesoriile.

În consecință, Înalta Curte apreciază că decizia recurată cuprinde motivarea în fapt și în drept a tuturor criticilor invocate de către reclamanți.

Din perspectiva reținerii în cauză a aplicabilității dispoziției legale care consacră principiul nominalismului, sunt nefondate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2 și 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă trebuie interpretate, potrivit prevederilor directivei transpuse.

Prin urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește solicitarea recurenților-reclamanți de stabilizare a cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăților, în temeiul convenției de credit bancar, la valoarea de la data încheierii contractului, instanța de apel a constatat în mod corect că o asemenea solicitare nu poate forma obiectul analizei caracterului abuziv întrucât reprezintă o transpunere în plan contractual a dispozițiilor art. 1.578 C. civ. de la1864, care reglementează principiul nominalismului monetar.

Într-o atare situație, ambele părți și-au asumat riscul ca, pe parcursul executării contractului, suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, prin urmare Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanți prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la data încheierii contractului, întrucât urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-186/16 s-a reținut că, pentru a se stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Această chestiune a fost pe deplin lămurită și în recenta decizie a CJUE pronunțată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, CJUE a arătat că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, CJUE a reținut că, din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel. Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerințelor de transparență sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credințe.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurentul-reclamant nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel dar și criticile care privesc incidența Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 160/A din 29 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 160/A din 29 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2020.