ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1935/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 19 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța: să constate caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar, prevăzute la art. 4.1 și art. 4.2. din Contractul de credit nr. x/11.09.2008 Condiții generale ale convenției, și pe cale de consecință, eliminarea acestora; obligarea pârâtei la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului (2.2575 RON la 11.09.2008), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit; obligarea pârâtei la denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, și pe cale de consecință, să convertească în RON creditul acordat, la cursul de schimb CHF/RON de la momentul semnării contractului și la restituirea sumelor de bani achitate cu acest titlu; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-a invocat Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, Legea nr. 363/2007, O.U.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

La data de 26 septembrie 2016, reclamantul A. a precizat acțiunea în sensul indicării valorii patrimoniale a litigiului la suma de 171.379 RON.

Prin sentința civilă nr. 1132 din 3 februarie 2017, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 1766 din 10 mai 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. in contradictoriu cu pârâta B., ca nefondată.

Tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, neexistând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât cererea reclamantului privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de risc valutar este nefondată.

De asemenea, Tribunalul a apreciat că este nefondată și cererea privind stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF- leu la cursul existent la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului având în vedere că fluctuația cursului valutar este o împrejurare previzibilă, reclamantul fiind în măsură să înțeleagă, la momentul încheierii contractului, consecințele prevăzute de variația cursului, banca neavând deci obligația de informare prealabilă detaliată cu privire la acest aspect.

Instanța a reținut că nu se poate face aplicarea teoriei impreviziunii întrucât reclamantul și-a asumat riscul fluctuațiilor monedei CHF, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului. Modificarea circumstanțelor existente la data încheierii contractului - respectiv fluctuația monetară - a fost prevăzută în contract fiind deci asumat de către părți riscul creșterii/scăderii sumelor de restituit.

Câtă vreme clauza referitoare la restituirea creditului în moneda CHF, nu are caracter abuziv conform Legii nr. 193/2000, instanța nu poate dispune denominarea plăților în moneda națională, conform solicitării reclamantului, întrucât aceasta ar presupune modificarea conținutului contractului, ceea ce este interzis judecătorului, acesta neputând aduce modificări contractului peste voința părților, ci doar înlăturarea eventualelor clauze abuzive.

Împotriva sentinței civile nr. 1766 din 10 mai 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 423 din 22 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1766 din 10 mai 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. S-a luat act că intimata și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Curtea a apreciat că, în lumina hotărârii CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc, analiza caracterului abuziv al clauzei privind înghețarea cursului de schimb la momentul încheierii contractului nu este posibilă întrucât norma care instituie principiul nominalismul monetar este o normă supletivă, care este acoperită de excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Art. 1 alin. (2) al Directivei 93/13 prevede că dispozițiile sale nu se aplică clauzelor contractuale ce reflectă acte cu putere de lege, iar în cel de-al treisprezecelea considerent al Directivei se arată că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui convenții diferite a părților în această privință. În hotărârea pronunțată în cauza Andriciuc, în paragraful 29, CJUE a indicat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

Pe cale de consecință, s-a reținut că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract.

În atare situație, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, Curtea, constatând că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale obligatorii, a reținut că respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

În consecință, instanța nu a mai analizat criticile referitoare la caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate, deoarece, odată ce s-a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiții enunțate de CJUE în cauza Andriciuc.

În ceea ce privește susținerile apelantului reclamant referitoare la faptul că dispozițiile art. 4.2 din contract au caracter abuziv deoarece preved doar dreptul băncii nu și obligația de a converti creditul în RON dacă cursul de schimb crește cu mai mult de 10 % față de momentul acordării creditului, Curtea a apreciat că nu pot fi analizate câtă vreme acest motiv nu a fost invocat nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin motivele de apel, fiind invocat pentru prima dată cu ocazia dezbaterilor asupra apelului. Astfel, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate in motivarea apelului ori in întâmpinare.

Curtea a reținut ca neîntemeiate și capetele de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb la cursul din momentul încheierii contractului, denominarea în moneda națională și obligarea la plata dobânzii legale calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului, având în vedere că nu este abuzivă clauza contractuală inserată la art. 4.1 care prevede efectuarea plăților în moneda în care a fost acordat creditul, respectiv CHF.

Instanța de apel a apreciat că nu sunt aplicabile în speță efectele teoriei impreviziunii, deoarece aceasta ar veni în contradicție cu un principiu consacrat în mod legal, respectiv principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. de la 1864.

Împotriva deciziei civile nr. 423 din 22 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurentul a susținut că instanța de apel a realizat o analiză formală a cererii de apel, fără o analiză efectivă a clauzelor a căror caracter abuziv s-a solicitat a se constata, decizia recurată fiind abstractă atât sub acest aspect cât și sub aspectul interpretării restrictive a dispozițiilor din normele și deciziile europene.

În continuare, recurentul-reclamant a reiterat aspecte de ordin teoretic și jurisprudențial care, în opinia acestuia, conduc la incidența reținerii caracterului abuziv din perspectiva prevederilor Legii nr. 193/2000.

Recurentul apreciază că este incidentă teoria impreviziunii.

Intimata-pârâtă B. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea recursului, susținându-se în principal că instanța de apel în mod corect a reținut că dispozițiile contractuale referitoare la riscul valutar reprezintă o transpunere a prevederilor art. 1578 C. civ., fiind excluse de la controlul caracterului abuziv în baza art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. însă părțile nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 2 aprilie 2019 a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.A. și a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 423 din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019 a fost suspendată judecata recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 423 din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, la termenul din 13 octombrie 2020, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut căinstanța de apel nu a analizat efectiv clauzele al căror caracter abuziv s-a solicitat a se constata.

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește solicitarea recurentului-reclamant de stabilizare a cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăților, în temeiul convenției de credit bancar, la valoarea de la data încheierii contractului, instanța de apel a constatat în mod corect că o asemenea solicitare nu poate forma obiectul analizei caracterului abuziv întrucât reprezintă o transpunere în plan contractual a dispozițiilor art. 1.578 C. civ. de la1864, care reglementează principiul nominalismului monetar.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, prin urmare Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamant prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la data încheierii contractului, întrucât urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurentul-reclamant s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a se stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Această chestiune a fost pe deplin lămurită și în recenta decizie pronunțată la 9 iulie 2020 de CJUE în cauza C-81/19 (ECLI:EU:C:2020:532). Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, CJUE a arătatcă, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens,CJUE a reținut că, din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel. Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurentul-reclamant nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel dar și criticile care privesc incidența Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

Deși decizia CJUE evocată este ulterioară deciziei din apel considerentele instanței europene confirmă practic modul de aplicare a legii de către instanța de apel consolidând considerentele acesteia, fără a fi necesară reținerea retroactivă în cauză de față a jurisprudenței instanței europene.

Înalta Curte va înlătura ca nefondată și critica referitoare la teoria impreviziunii având în vedere că, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În acest sens, prin Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale s-a statuat că impreviziunea, aplicabilă și în privința C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale.

Având în vedere că, din modalitatea de formulare a cererii rezultă că reclamantul nu urmărește adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestațiile părților să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestațiilor față de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenției, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamant, o atare solicitare contravine scopului și mecanismului remediului impreviziunii și pune în mod nepermis semnul egalității între impreviziune și nulitate.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 423 din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Totodată, în temeiul art. 452 C. proc. civ. va respinge cererea formulată de intimata B. S.A. privind cheltuielile de judecată, având în vedere că nu s-a făcut dovada efecutării acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 423 din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata B. S.A. privind cheltuielile de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,13 octombrie 2020.