ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2356/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 28 aprilie 2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive cuprinse în art. 6.4, art. 6.5, art. 6.6, art. 6.10, art. 8.1, art. 8.2, art. 8.3, art. 8.5, art. 8.6, art. 8.7, art. 12.2, art. 15.1, art. 15.2 lit. b) și g), art. 15.3, art. 15.4, art. 16.1, art. 16.4 și art. 17 din contractul de credit ipotecar nr. x/5.10.2006, precum și a graficelor de rambursare aferente; constatarea nulității absolute parțiale a art. 9.4 și art. 13 lit. d) și restabilirea unui raport contractual echitabil, respectiv stabilirea cursului fix de schimb - 1 CHF = 2,6684 RON, începând cu 16.01.2009; modificarea clauzei de risc valutar prin introducerea unui nou articol - art. 9.4.1, cu următorul conținut:

"începând cu data de 16.01.2009, cursul de schimb pe toată durata contractului va fi 1 CHF = 2,6684 RON"; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus față de acest curs și a dobânzii; repunerea părților în situația anterioară prin obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a tuturor sumelor încasate în baza clauzelor abuzive, precum și a dobânzii legale aferente; compensarea de drept a creanțelor reciproce ale părților, până la concurența celei mai mici dintre ele, respectiv scăderea din soldul creditului a sumei datorate de pârâtă; stabilirea întinderii efective actuale a debitului principal și a dobânzii aplicabile, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1110 din 23 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a fost constată nulitatea absolută a clauzelor abuzive cuprinse în art. 6.4, art. 6.5, art. 6.6, partea referitoare la "politica băncii", art. 8.7, art. 15.1, art. 15.2 lit. b) și g) din contractul de credit ipotecar nr. x/11201/3646/05.10.2006; a fost respinsă în rest acțiunea; a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 500 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2155 din 07 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1110 din 23 februarie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, ca nefondate; s-a luat act că apelanta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. și B. au declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, recurenții-reclamanți susțin că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, recurenții-reclamanți invocă faptul că instanța de apel, în acord cu prima instanță, a preluat motivarea acesteia, reproducând practic sentința civilă, cu foarte mici completări la motivarea declarării ca fiind clauze abuzive art. 6.4, art. 6.5 și art. 6.6 din contract.

Recurenții-reclamanți arată că instanța de apel, analizând clauzele contestate, a reprodus integral considerentele primei instanțe, fără să aducă niciun element de noutate sau care să dovedească propria analiză. Astfel, deși a reținut incidența elementelor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru calificarea drept abuzive a clauzelor și chiar a calificat drept abuzive o serie de clauze, instanța nu a aplicat același raționament logic și cu privire la celelalte dispoziții contractuale, ci a tras, pornind de la aceleași premise, concluzii contrare și false.

Astfel, recurenții-reclamanți arată că reproducerea motivelor primei instanțe nu poate ține loc de motivare a soluției adoptate și că instanța de apel nu a analizat criticile ambelor părți.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la art. 8.1, art. 8.2 și art. 8.3 din contractul de credit, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel, în mod nelegal, a constatat că acestea nu sunt abuzive, nefiind de natură să producă un dezechilibru semnificativ.

Potrivit recurenților-reclamanți, instanța nu a analizat argumentele expuse în susținerea cererii de apel, ba mai mult, a scos din context susținerile acestora.

Astfel, contrar a ceea ce a reținut instanța, nici aceste clauze nu au fost negociate direct, recurenții-reclamanți susținând că există prezumția că ele sunt abuzive, aspect care reiese din scopul cu care au fost prevăzute în contract, respectiv pentru ca banca să obțină venituri, în condițiile în care obligația de a verifica dacă o persoană întrunește condițiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, costurile aferente acestor activități trebuind suportate de cel ce impune aceste verificări.

Prin urmare, recurenții-reclamanți apreciază că impunerea unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului, care sunt făcute exclusiv în îndeplinirea obligațiilor legale ale băncii, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei-credințe nu sunt respectate.

Pe de altă parte, faptul că aceste costuri sunt menționate expres în contract și nu sunt ascunse într-o dobândă, nu echivalează, în opinia recurenților-reclamanți, cu legalitatea perceperii lor.

Cu privire la art. 6.10 din contractul de credit, recurenții-reclamanți susțin că acest articol a produs efecte și le-a cauzat un prejudiciu, deși instanța a reținut că solicitarea reclamanților este lipsită de obiect, în condițiile în care clauza a produs efecte doar pentru perioada cuprinsă între încheierea contractului și data de 31.08.2008, iar banca nu a făcut aplicarea acelei clauze.

Raportat la art. 16.1 și art. 16.4, contrar a ceea ce a reținut instanța, recurenții-reclamanți susțin că, într-un contract sinalagmatic, ambele părți trebuie să beneficieze de clauze care să le asigure primirea efectivă a corespondenței. În situația în care doar profesionistul își protejează interesele, în propriul contract preformulat și nenegociat, chiar și sub aspectul primirii corespondenței, poate conduce la consecințe dramatice în situația modificării unilaterale a dobânzilor, urmată de necomunicarea expresă și apoi, eventual, de declararea abuzivă a scadenței.

De aceea, recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel a reținut greșit că notificarea reciprocă a părților, care nu se realizează în aceeași formă, nu determină producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cu privire la art. 9.4 și art. 13 lit. b), recurenții-reclamanți susțin că teza a II-a a acestui articol creează drepturi și obligații, care au condus la dezechilibre majore.

Totodată, recurenții-reclamanți arată că instanța de apel nu a analizat motivul de apel privind neconferirea de către prima instanță a vreunei valori probatorii raportului de expertiză și nici critica ce viza respingerea nemotivată a capătului de cerere privind compensarea creanțelor reciproce.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a analizat motivul de apel de la pct. V, nici argumentele aduse prin notele scrise după pronunțarea hotărârii C.J.U.E. în cauza C186/2016, deși aplicabilitatea în cauză era obligatorie.

Recurenții-reclamanți susțin că, la momentul încheierii contractului, banca nu i-a informat în detaliu cu privire la riscurile la care se expun în cazul contractării unui credit în altă monedă decât cea a veniturilor, nu le-a comunicat un istoric al cursului de schimb al monedei CHF și nici nu a prevăzut în contract vreo clauză privind suportarea eventualului risc valutar echitabil de ambele părți.

Clauzele privind restituirea creditului în moneda CHF la cursul din data plății, respectiv art. 9.4. și art. 13 lit. b), potrivit recurenților-reclamanți, nu au fost nici explicate clar, nici negociate, ci au fost impuse prin contractul preformulat.

În acest sens, recurenții-reclamanți arată că art. 1578 din vechiul C. civ. nu are caracter imperativ, nu se aplică în contacte independent de alegerea părților, nu se aplică ope legis, el putând face obiectul unei negocieri între părți.

Așadar, în opinia recurenților-reclamanți, invocarea de către cele două instanțe a principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 C. civ. de la 1864, ca și cum ar fi de strictă aplicare, fără posibilitatea de negociere a părților cu privire la cursul în care se va achita împrumutul, este nefondată.

Dovada indubitabilă a acestui fapt o constituie, în opinia recurenților-reclamanți, inserarea în contract a clauzei de asumare a riscului valutar exclusiv în sarcina împrumutatului. Dacă ar fi imperativ aplicabil acest articol, inserarea acestei clauze ar fi fost inutilă.

Mai mult, recurenții-reclamanți susțin că instanțele nu au înțeles să analizeze și art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Recurenții-reclamanți invocă și faptul că instanța de apel a arătat că nu vor fi primite susținerile acestora cu privire la pretinsa încălcare a obligației de informare ce revenea băncii, fapt ce contravine hotărârii C.J.U.E. în cauza C-186/16, în același sens fiind și cauza Mohamed Aziz din 2013, C-415/11. Cu toate că instanța de apel citează, în considerente, această din urmă cauză cu privire la înțelesul noțiunii de dezechilibru semnificativ, recurenții-reclamanți arată că instanța nu a făcut aplicarea acestui raționament și în privința riscului valutar.

De asemenea, recurenții-reclamanți apreciază că, în mod greșit instanța de apel a reținut că dezechilibrul între prestații nu este consecința inserării clauzei în sine, ci a modificării substanțiale a cursului de schimb CHF-RON, față de cel de la momentul încheierii contractului, în condițiile în care au arătat pe larg în acțiune și în motivele de apel că acest contract nu a fost negociat, că nu au fost informați și că banca a plasat întregul risc valutar numai în sarcina acestora.

Astfel, în opinia recurenților-reclamanți, inserarea fără nicio negociere a clauzelor criticate a condus la dezechilibrul major între drepturile și obligațiile părților.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat.

Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recurenții-reclamanți au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 13 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 3 aprilie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 18 noiembrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Un prim motiv de casare invocat de recurenții-reclamanți este reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Procedând la analiza motivului de recurs menționat, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Dincolo de aceste considerații, în raport de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a efectuat propria analiză în calea de atac, iar faptul că a confirmat soluția primei instanțe nu poate duce la concluzia că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Totodată, recurenții-reclamanți nu indică în mod concret criticile pe care instanța de apel nu le-a analizat, exprimarea generică a recurenților în acest sens neputând fi verificată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale conținute la art. 8.1, privind costul de evaluare a proprietății și la art. 8.2 și art. 8.3, privitoare la comisionul de acordare, nu pot fi reținute.

Analizând criticile invocate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că banca (intimata-pârâtă) efectuează diferite activități necesare acordării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii.

Nu poate fi negată existența contraprestație băncii pentru cele două categorii de comisionare și costurile implicate pentru evaluarea proprietății și cele privind acordarea creditului.

Criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanța de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

În fine, este esențial de evidențiat că, în același sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeași cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

Astfel, costurile aferente contractului de credit, invocate de către recurenții-reclamanți, ca dezechilibru valoric, nu reprezintă un dezechilibrul semnificativ, în sensul impus de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Argumentele expuse de recurenții-reclamanți cu privire la caracterul abuziv al art. 6.10, art. 16.1, art. 16.4 nu pot fi reținute, acestea reprezentând critici de netemeinicie, fapt ce excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

Nici criticile care vizează faptul că instanța de apel nu a conferit valoare probatorie raportului de expertiză și nici cele care vizează compensarea creanțelor reciproce, nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât recurenții-reclamanți tind la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

De asemenea, criticile recurenților-reclamanți referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, conținute în art. 9.4 și art. 13 lit. b) din contractul de credit, vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2155 din 7 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2155 din 7 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2020.