ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2469/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 5 iulie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit nr. x/03.10.2008 și, pe cale de consecință să se dispună: nulitatea absolută și eliminarea clauzelor prevăzute de art. 6.1, 6.2, în ceea ce privește comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și a art. 5.1 din contract; stabilirea (înghețarea) cursului de schimb CHF - LEU de la momentul semnării contractului, respectiv 3 octombrie 2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, cu obligarea pârâtei la recalcularea ratelor aferente contractului de credit până la sfârșitul perioadei de contractare; obligarea pârâtei la plata sumei de 87.650 CHF, compusă din: 4.175,33CHF, reprezentând comisionul de procesare achitat de reclamanții; - 2.736,78 CHF reprezentând dobânda legală aferenta comisionului de procesare, calculată de la data încasării acestuia, respectiv 3 octombrie 2008 și până la data de 1 iunie 2016 și în continuare până la data achitării efective a debitului principal; - 13.666,60 CHF, reprezentând comisionul de administrare; - 6.904,77 CHF, reprezentând dobânda legală aferentă sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, calculată de la data încasării și până la data de 1 iunie 2016 și în continuare până la data achitării efective a debitului principal; - 60.166,52 CHF, reprezentând diferența de curs valutar dintre valoarea CHF - LEU de la momentul semnării contractului și valoarea de la data efectuării plăților; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7360 din 18 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B..

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1834 din 7 noiembrie 2017 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 7310 din 18 noiembrie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, în principal, cu trimitere spre rejudecare în fața instanței de fond, iar în subsidiar, cu trimitere spre rejudecare în fața instanței de apel

În acest context, recurenții apreciază că cele două instanțe nu au analizat în raport cu limitele învestirii instituția de drept civil a impreviziunii și nu au făcut o analiză pe fond a cauzei considerând că normele legale incidente sunt de natură imperativă nu supletivă, iar acest raționament juridic a făcut ca întreaga analiză a instanței să se raporteze la caracterul imperativ al legii, având în vedere că instanța nu a intrat în cercetarea/judecata fondului.

În ceea ce privește clauza 6.1 din contractul de credit, privind comisionul de procesare, recurenții consideră că în mod greșit instanța a aplicat dispozițiile art. 4 alin. (1) Legea nr. 193/2000 prin raportare la criteriile prevăzute la art. 4 alin. (5) Legea 193/2000. Instanța de apel s-a rezumat la a face o analiză formală a caracterului clar și inteligibil fără a menționa în ce constau cele două noțiuni prin raportare la conținutul informației de natură bancară și la contractul nenegociat semnat de părți.

Astfel, instanța de apel consideră că această clauză, pe lângă caracterul său clar și inteligibil nu instituie în defavoarea reclamanților un dezechilibru semnificativ între prestații, ambele aserțiuni fiind greșite pentru următoarele considerente:

Sub aspectul caracterului clar și inteligibil, trebuie remarcat că în contract nu se definește, respectiv nu se indică în ce ar consta această clauză, dincolo de numele comisionului, si anume comisionul de procesare.

În ceea ce privește clauza 6.2 din contract, privind comisionul lunar de administrare, decizia instanței de apel este greșită prin raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Este necontestat faptul că această clauză nu a fost negociată de părți, fapt reținut și de către instanța de apel.

In ceea ce privește caracterul dezechilibrat în defavoarea reclamanților a acestei clauze contractuale, se consideră că în mod greșit instanța de apel a concluzionat că această cerință nu este îndeplinită față de natura și obiectul contractului, precum și față de celelalte clauze contractuale.

Mai mult, acest comision se raportează la valoarea creditului ce încă nu a fost rambursat, ori operațiunile de administrare a acestui credit ar fi fost aceleași de la momentul acordării până la rambursarea integrală, nefiind în niciun fel explicabilă variația în funcția de soldul nereturnat al creditului și nici calculul procentual.

În acest sens, recurenții consideră că nici cu privire la acest capăt de cerere nu s-a intrat în cercetarea fondului, având în vedere că instanța ar fi trebuit să cerceteze legalitatea comisionului de administrare, mai exact în ce constă acesta în concret, care sunt operațiunile de administrare și de unde rezultă necesitatea și întinderea lor, astfel că se impune casarea cu trimitere pentru ca instanța să analizeze natura comisionului de administrare, întinderea lui, operațiunile specifice, precum și necesitatea acestuia.

Pentru a putea în mod corect prevedea consecințele economice și juridice ale asumării unei obligații debitorul trebuie să aibă si reprezentarea corectă și completă a prestațiilor pe care le va executa și creditorul, numai astfel putând decide dacă o obligație este rentabilă sau nu.

Astfel, în mod greșit instanța de apel a considerat ca banca a încheiat cu bună-credință această clauză, deoarece cuprinde obligații clare doar în sarcina uneia dintre părți, a reclamanților, banca urmând a efectua ce operațiuni de administrare considera necesare, de aceea instanța avea îndatorirea de a cerceta ce presupunea activitatea de administrare pentru a se pronunța cu privire la buna-credință și la caracterul dezechilibrat al prestațiilor.

Instanța ar fi trebuit să stabilească în ce constă contraprestația din partea intimatei-pârâte, ori neintrând în cercetarea fondului instanța a preluat în considerente susținerile intimatei din întâmpinare, care de asemenea echivalează cu o nemotivare, întrucât nu s-a probat în ce constă această contraprestație.

Pentru toate aceste motive, recurenții solicită instanței de recurs să constate că în mod greșit instanța de apel a considerat că aceasta clauză 6.2. nu are caracter abuziv și să dispună casarea deciziei sub acest aspect.

In ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, se apreciază că soluția instanței de apel, este dată cu încălcarea normelor de drept material.

In primul rând, sub aspectul celor reținute de instanța de apel cu privire la faptul că riscul valutar fiind reglementat și de o normă supletivă nu ar putea face obiectul controlului instanței prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1 alin. (2) Directiva CEE 93/13, această interpretare este greșită. Trebuie observat că Directiva 93/13 face referire la clauze ce reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar Legea nr. 193/2000 face referire la clauze contractuale prevăzute în temeiul legii (deci impuse de lege în contract), ori în situația de față avem de-a face cu norme de drept supletive, de la care se poate deroga.

Astfel, sub acest aspect, în mod greșit instanța de apel a interpretat aceste norme de drept, deoarece textele anterior menționate vizau clauze contractuale impuse de norme de drept imperative, asupra cărora părțile nu au niciun control și pentru existența cărora nu pot fi sancționate.

Tocmai în aceste considerente rezidă principalul motiv pentru care se impune casarea cu trimitere la instanța de fond a prezentei cauze, deoarece ambele instanțe au avut drept considerent principal, în respingerea cererii privind înghețarea cursului CHF, faptul că nominalismul monetar este reglementat de lege.

Astfel, în mod greșit instanța de apel a interpretat dispozițiile legale menționate ajungând la concluzia că nu poate analiza caracterul abuziv al clauzei de risc valutar față de faptul că aceasta este reflectarea unei norme supletive, deoarece recurenții nu contestă faptul că o monedă străină putea să fluctueze, ci întinderea exagerată a acestei fluctuații. Din toate acestea rezultă că instanța de apel putea proceda la analiza caracterului abuziv al clauzei de asumare de către recurenții a riscului valutar.

Pe fond, se observă că prezentul de contract de credit reprezintă în fapt un împrumut de consumație, cu specificitatea dată de împrumutător, care este o instituție specializată de credit. Contractul de împrumut este prin definiția sa un contract comutativ și sinalagmatic, ori interpretarea dată de instanța de apel clauzei de risc valutar încalcă aceste caracteristici ale contractului.

Astfel, argumentația băncii sub aspectul clauzei de risc valutar, preluată în mod greșit în ambele faze procesuale anterioare pornește de la asumarea de către recurenții a riscului la momentul la care a fost acceptat creditul în CHF. Cele arătate anterior demonstrează, chiar prin recunoașterea băncii, că la momentul la care a oferit creditul în CHF, în condiții mai avantajoase, banca avea certitudinea că acel curs va avea doar o evoluție ascendentă, știind că este vorba de o monedă puternică a cărui curs este fixat administrativ la un nivel inferior celui determinat de piață ori prin nearătarea acestor aspecte și către reclamanții aceștia au fost puși în situația de a nu avea înțelegerea corectă a riscului la care sunt expuși prin accesarea creditului în CHF, clauza fiind în fapt neinteligibilă.

Din toate acestea, reiese reaua-credință de care a dat dovada banca la momentul încheierii contractului de credit, propunând un credit cu o dobânda mascată sub forma cursului valutar, ascunzând instabilitatea acestui curs valutar și prezentând în mod fals francul elvețian ca fiind o moneda "stabilă" (de natură să inducă oricărui nespecialist ideea că acel curs nu se va modifica).

Astfel, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (2) Directiva 93/13, raportat la decizia CJUE din cauza Andriciuc, recurenții consideră că problema caracterului abuziv al clauzei de risc valutar poate fi analizată de instanță, întrucât aceasta nu este formulată clar și inteligibil.

Sub aspectul impreviziunii, invocată atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel, în mod greșit atât instanța de fond cât și instanța de apel au respins aceasta apărare, cu încălcarea deciziilor CCR în materie. In realitate, cele doua instanțe nu au analizat instituția impreviziunii, ci au considerat-o ca fiind o apărare de fond.

Cele două instanțe nu au intrat în cercetarea de fond a impreviziunii și au considerat că nu se poate aplica impreviziunea, întrucât nominalismul monetar este reglementat legal, impreviziunea având doar o consacrare jurisprudențială.

Așadar, în mod greșit, cu încălcarea deciziilor general-obligatorii ale CCR, instanțele de judecată au refuzat aplicarea principiului impreviziunii, invocând o incompatibilitate a acestuia cu nominalismul monetar, precum și faptul că impreviziunea nu era prevăzută expres în C. civ. de la 1864.

Se impune deci retrimiterea cauzei către instanța de fond, în temeiul art. 497 C. proc. civ. pentru ca aceasta să se pronunțe și asupra fondului impreviziunii, iar nu numai asupra acestui aspect de aplicabilitate, asupra căruia în mod greșit s-au pronunțat cele două instanțe.

Sub aspectul efectelor pe care le-ar avea constatarea caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanța de apel trage concluzia că sancțiunea incidentă este cea a nulității absolute, însă în mod greșit respinge cererea de fixare a cursului, întrucât această cerere derivă din însăși aplicarea nulității.

Astfel, trebuie observat că prin anularea clauzei ca fiind abuzivă, creditul va trebui restituit tot prin echivalentul în RON a francilor elvețieni, însă fără o clauză care să prevadă altfel se va aplica cursul valutar de la data încheierii contractului, singurul punct de referință la care s-ar putea raporta pentru înlocuirea efectelor clauzei abuzive.

Astfel, contrar celor susținute de instanța de apel, cele solicitate de reclamanți reprezintă doar aplicarea efectelor nulității, iar nu intervenția instanței în mecanismele contractuale, peste voința părților.

Pentru aceste considerente, recurenții se consideră îndreptățiți să solicite admiterea recursului astfel a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea, depusă la 30 mai 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei atacate.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 19 iunie 2019, recurenții au solicitat înlăturarea susținerilor ca fiind nefondate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 13 septembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 17 septembrie 2018, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 8 noiembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluția instanței din 30 mai 2019, părțile au fost citate pentru termenul de judecată din 24 octombrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și discutarea admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunțată la 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1834 din 7 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 12 decembrie 2019.

Prin încheierea pronunțată la 12 decembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 23 noiembrie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

In cadrul acestui motiv de recurs, recurenții susțin referitor la soluția instanței de apel, cu privire la capătul de cerere privind clauzele art. 6.1 - comisionul de procesare și art. 6.3 din contractul de credit ce vizează comisionul de administrare, că este nelegală întrucât nu s-a apreciat asupra dezechilibrului creat în raport cu lipsa contraprestației băncii.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel prin care s-a statuat asupra legalității și valabilității clauzei contractuale inserate la art. 6.1 și la art. 6.3 din contractul de credit, se constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut caracterul clar și inteligibil al acestor clauze.

Potrivit art. 6.1 din contractul de credit, pentru procesarea cererii de credit, recurenții s-au obligat să plătească băncii un comision de procesare în cuantum de 1,9% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului, menționată la art. 1.1 lit. b) din contract, rezultând suma de 4175,33 CHF, pe care, potrivit contractului, reclamanții au fost de acord să o achite integral data tragerii creditului.

Potrivit art. 6.2. din contractul de credit, pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de aceasta, recurenții s-au obligat să plătească băncii un comision de administrare credit, evidențiat și în graficul de rambursare credit - anexă la contractul de credit, în cuantum de 0,15% calculat prin aplicarea procentului la soldul creditului, sumă ce urma să fie achitată la data scadenței fiecărei rate lunare. Prin actul adițional nr. x la contractul de credit s-a convenit ca începând cu 28 martie 2012, împrumutatul să nu mai datoreze comisionul de administrare credit.

Nemulțumirile recurenților sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivelor sume sunt nejustificate și, contrar susținerilor acestora, denumirea comisioanelor și modul de redactare a art. 6.1 și 6.2. nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Față de conținutul clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit și la comisionul de administrare credit transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare/de administrare credit și chiar față de denumirea comisionului, se constată că recurenții, în calitate de beneficiari ai creditului, au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea acestora și modalitatea de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x/03.10.2008 nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Așadar, comisionul de procesare și cel de administrare sunt percepute în mod justificat, destinate acoperirii unor costuri aflate în strânsă legătură cu verificarea condițiilor de eligibilitate a consumatorului care a solicitat acordarea împrumutului și cu monitorizarea acestuia pe toată durata creditării și, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

In aceste condiții, se constată că, instanța de apel a pronunțat decizia cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor de drept material aplicabile în materie - Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare/de administrare credit și a reținut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

In ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, se apreciază că soluția instanței de apel este greșită, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material, întrucât aceasta fiind reglementată de o normă supletivă nu ar putea face obiectul controlului instanței prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1 alin. (2) Directiva CEE 93/13, aspect ce conduce la o interpretare eronată.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a menținut hotărârea instanței de fond, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale inserată la art. 5.1 din contract, decizia atacată este legală.

Potrivit clauzei 5.1 din contractul de credit, s-a convenit de către părți moneda creditului, respectiv ca orice plată efectuată de către împrumutat în baza contractului de credit să se facă în moneda în care s-a acordat creditul.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit x, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 3 octombrie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Așadar, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenții au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării lor, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții reprezintă de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții, care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. menționată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

In ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii de către instanța de apel, Înalte Curte reține că recurenții-reclamanți nu au invocat în susținerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., decât în mod formal, așa încât se constată că nu există critici care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

Referitor la solicitarea recurenților de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond, Înalta Curte constată că această cerere este nefondată, urmând a fi respinsă, în considerarea dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., având în vedere că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la 480 alin. (3) din același Cod, întrucât nu se poate constata că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori că judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1834 din 7 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1834 din 7 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2020.