ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2426/2020

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22.01.2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. și D., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

(1) să se constate nulitatea absolută a clauzelor privitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, respectiv cele de la art. 5.1 lit. b) și c) din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x/10.07.2008 și art. 5.1 lit. c) din actul adițional nr. x/25.08.2011, actul adițional nr. x/08.10.2012 privitor la comisionul de administrare și actul adițional din data de 17.09.2010;

(2) să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, respectiv art. 2.4. din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr. x/10.07.2008;

(3) să se dispună stabilizarea ("înghețarea") cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, 10.07.2008, respectiv 1CHF = 2,1849 RON, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

(4) să se dispună obligarea pârâtei să restituie reclamanților sumele actualizate cu indicele de inflație calculat acestora până la plata efectivă, sume încasate începând cu data încheierii contractului și, în continuare, până la data modificării convenției, comisionul de administrare fiind în sumă de 5.509,52 CHF, iar comisionul de acordare în sumă de 2.182.50 CHF, sume la care să se aplice dobânda legala în raport cu fiecare plată;

(5) să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6017 din 29 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015, s-au respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulata de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A și D., prin mandatar S.C. C. S.A.; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtelor de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții reclamanți B. și A., cât și pârâtele S.C. C. S.A. și D. PRIN MANDATAR C. S.A.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia nr. 1303A/2017 din 8 septembrie 2017 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 6017 din 29 octombrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A admis apelul formulat de către pârâtele C. S.A., D., prin mandatar C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 6017 din 29.10.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că au fost obligați apelanții-reclamanți A. și B. la plata în favoarea apelantei-pârâte C. S.A. a sumei de 6.624,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.

A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate și au fost obligați apelanții-reclamanți A. și B. la plata în favoarea apelantelor-pârâte a sumei de 218,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 1303A/2017 din 8 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamanții B. și A., prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei civile si, pe cale de consecință, să fie admisă acțiunea astfel cum a fost formulată și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecata efectuate cu acest proces (fond, apel si recurs). În subsidiar, in temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., au solicitat reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocat întrucât acestea sunt vădit disproporționate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține că instanța de apel in mod greșit a respins capătul de cerere privind constatarea nulității clauzelor comisionul de acordare si comisionul de administrare, art. 5.1 lit. b) și c) din condiții speciale ale convenției de contractului de facilitate de credit de garanție nr. x din data de 10.07.2008 și art. 5.1 lit. c) din actul adițional nr. x/25.08.2011, actul adițional nr. x/08.10.2012 privitor la comisionul de administrare și actul adițional din data de 17.09.2010, pe considerentul că nu sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului; nu este respectată cerința bunei-credințe.

Consideră că instanța de apel în mod greșit a apreciat că suma de 2.182,50 CHF s-a încasat de către bancă cu titlu de "depunere numerar alimentare cont". Potrivit extrasului emis la data de 21.07.2008 aceasta a fost încasat cu titlu de "comision încasare", instanța apreciind în mod greșit faptul că acesta se referă la depunerea în numerar a sumei sus-amintite.

În ceea ce privește reținerea instanței de apel în sensul că cererea precizatoare s-a depus după primul termen la care reclamanții au fost legal citați, respectiv 11.06.2015, susține că prin această cerere s-a explicat, la solicitările instanței de judecată, modul de calcul, fiind expuse aceleași susțineri ca și in acțiunea introductivă.

Comisionul de administrare și comisionul de acordare nu sunt definite prin convenție, susțin recurenții; simpla menționare a valorii si a perioadei pentru care este datorat, fără ca recurenții-reclamanții să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, nu este echivalentul unei negocieri.

Consideră că aceste comisioane nu au fost negociate între părți, negocierea nu se rezumă la "luarea la cunoștință" a existenței comisioanelor, iar legea nu impune ca doar clauzele care prezintă un interes mai mare pentru clienți să fie clar exprimate, ci se referă la integralitatea prevederilor contractuale.

Astfel, arată că perceperea comisionului de administrare (de 0,15% din soldul creditului, plătibil lunar) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul recurenților consumatori, aceștia fiind obligați, pentru cauze necunoscute, la plata unei importante sume de bani și contravine bunei - credințe, în condițiile în care pârâta percepe lunar 0,15%, din soldul creditului pentru motive necunoscute de reclamanți. Prin urmare, comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută.

Recurenții susțin că instanța de apel în mod greșit a apreciat că era în sarcina reclamanților sarcina probei privind răsturnarea prezumției că atât contractul de credit, cât și actele adiționale au fost negociate anterior semnării.

Totodată, consideră că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că acest comison, denumit comision de administrare, se achită lunar, pe toată durata creditului, se raportează la valoarea inițială a creditului, ceea ce conduce la plata unei sume ce nu este corelată cu valoarea soldului rămas de achitat în fiecare lună de plată și de fapt, acest comision de administrare are natura unei dobânzi mascate, suplimentare.

Mai arată că instanța de apel în mod greșit a reținut faptul că reclamanții au cunoscut faptul că un comision de administrare presupune activități din partea băncii de monitorizarea a creditului pe toată perioada derulării. Comisionul de administrare în cuantum de 0.15% din soldul creditului nu este unul justificat și echilibrat cu presupusele activități de administrare pe care instanța de apel le-a apreciat fără a avea probe în acest sens, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul contractului nu se menționează care sunt activitățile de administrarea pe care le-ar efectua banca pe întreaga derulare a contractului de credit.

Totodată, consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că au fost negociate clauzele, cu atât mai mult cu cât recurenții au încheiat alte două acte adiționale cu banca; atât contractul cât si actele adiționale au fost preformulate, recurenții neputând interveni în modificarea clauzelor contractuale, oferta și contractul de credit fiind semnate în aceeași zi.

Susțin că au formulat nenumărate cereri la bancă prin care au arătat că nu sunt de acord cu încasarea comisioanelor.

Printr-o altă critică, recurenții apreciază că instanța de apel în mod greșit a reținut că banca nu poate fi obligată să suporte riscul valutar prin înghețarea cursului monedei creditului la nivelul francului elvențian de la data acordării creditului.

S-a reținut eronat, în opinia recurenților, faptul că banca nu avea cunoștințe la momentul încheierii contractului de credit de evoluția cursului valutar CHF, din moment ce este de notorietate faptul că toate băncile prezentau aceasta oferta în CHF ca fiind cea mai avantajoasă. Mai mult decât atât, la momentul în care s-a virat suma creditată, banca nu a avut franci elvețieni și a efectuat cursul valutar în euro.

Creșterea accelerată a valorii CHF față de moneda națională, cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor precum și a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro și din euro în CHF, au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și, în consecință, incumbau în sarcina reclamanților obligații vădit disproporționale față de cele în considerarea cărora și-au exprimat voința de a se angaja juridic.

Clauza de risc valutar este o clauza abuzivă, consideră recurenții, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

Astfel, caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorilor, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către consumatori, recurenții consideră că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

Susțin recurenții că prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, evident în detrimentul consumatorului. Banca a stipulat în convențiile încheiate cu reclamantul obligația acestuia de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără nicio distincție și fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligații, astfel că în situația dublării valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, convențiile de credit încheiate între părți dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut; clauza de risc valutar, care incumbă mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporționat.

Atât suma împrumutată (capitalul), precum și dobânda și comisioanele percepute pentru credit sunt plătite de asemenea, în franci elvețieni la cursul de schimb din momentul plății, determinând astfel, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elvețian, un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, respectiv creșterea nejustificată a beneficiilor băncii, în dauna consumatorilor, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale. Invocă considerentele reținute în cauza C - 26/13, Kasler și Kaslerne Rabai a CJUE, referitoare la Directiva 93/13/CEE și, mai precis, la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contracte de împrumut ipotecar încheiat în valută garantat printr-o ipotecă.

Prin urmare, consideră că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca, contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-l privește.

Așa cum rezultă din cele menționate la pct. 57, 58 din hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene precizează că excluderea aprecierii caracterului abuziv al unei clauze se limitează la caracterul adecvat al prețului sau remunerației pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte și nu se aplică în cazul invocării unei asimetrii între cursul de schimb la vânzare al monedei străine utilizat pentru calcularea ratelor și cursul de schimb la cumpărare al valutei respective utilizat pentru calcularea sumei deblocate a împrumutului; Curtea stabilește că plata, în cadrul ratelor împrumutului, a sumelor care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare (utilizat pentru calcularea ratelor) și cursul de schimb la cumpărare al monedei străine (utilizat pentru deblocarea împrumutului) nu poate fi considerată ca fiind o "remunerație" pentru serviciile băncii împrumutătoare.

Arată că Decizia C.J.U.E. precizează că nu este suficient ca termenii în care se exprimă clauzele contractuale să fie inteligibile din punct de vedere gramatical, ci acestea trebuie să fie inteligibile din punct de vedere juridic, respectiv consumatorul trebuie să poată aprecia consecințele economice negative pe care le riscă prin încheierea contractului.

Astfel, contractul trebuie să expună în mod transparent funcționalitatea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din faptul semnării contractului.

Cu privire la art. 5 din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive, C.J.U.E. a statuat că pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale, și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Consumatorul trebuie să decidă, pe baza acestei informări, dacă dorește să se oblige contractual față de un vânzător sau furnizor prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de acesta (Hotărârea RWE Vertrieb EU:C:2013; 180, pct. 44). Cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută în Directiva 93/E nu poate fi redusă, așadar, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, deoarece consumatorul se află într-o poziție de inferioritate față de vânzător sau furnizor.

Se mai susține că, potrivit art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum și toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie sa conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate, iar la art. 77 se prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

De asemenea, recurenții arată că Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare. Această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei credințe.

Având în vedere prevederile art. 966-970 C. civ. în vigoare la momentul încheierii contractelor dintre părți, din interpretarea cărora rezultă că părțile trebuie să acționeze cu bună credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligație, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională, apare ca o soluție justă și echitabilă. Obligațiile părților trebuie să se întemeieze pe o cauză licită și morală, conform dispozițiilor art. 968 din C. civ.

Întrucât s-au schimbat condițiile de contractare avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părțile au convenit, apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care a fost aplicată în instanță.

Prin intrarea în vigoare a noului C. civ., teoria impreviziunii este reglementată legal, reglementare care nu constituie altceva decât o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practica judiciară; în condițiile în care noua reglementare consacră pe plan legislativ soluțiile date în jurisprudență, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate face aplicarea teoriei impreviziunii și în cauza de față, fără a se putea susține că s-ar putea aplica retroactiv dispozițiile noului C. civ.. Astfel, în sensul admiterii teoriei impreviziunii, Curtea Supremă de Justiție a statuat în decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preț, într-un contract cu executare succesivă .

Recurenții-reclamanți critică decizia recurată și cu privire la cheltuielile de judecată în cuantum de 6.624,72 RON reprezentând onorariul de avocat, acordate de instanța de apel pârâtei C. S.A. .

Consideră că acesta este unul exagerat, raportat la timpul efectiv petrecut pentru redactarea întâmpinării, notelor de ședință sau motivelor de apel, și totodată de natură a aduce prejudicii reclamanților.

Invocă dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., solicitând reducerea cheltuielilor de judecata reprezentând onorariul avocat întrucât acestea sunt vădit disproporționate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, menționând în acest sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 26 august 2005 in cauza Costin împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005 in cauza Străin împotriva României, Hotărârea din 23 februarie 2006 in cauza Stere si alții împotriva României.)

Totodată, apreciază că, în conformitate cu cerințele art. 127 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, la stabilirea onorariului de avocat se au în vedere timpul și volumul de muncă necesare executării mandatului primit, natura, noutatea și dificultatea cazului, împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului.

În concluzie, recurenții-reclamanți susțin că valoarea și complexitatea muncii depuse în prezentul dosar era una medie, dar nu una considerabilă și nu se justifică acordarea unor cheltuieli de judecată pentru onorariul de avocat în cuantum de 6.624,72 RON.

Intimatele-pârâte nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 aprilie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a suspendat judecata recursului până la soluționarea dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Ulterior, Curtea Constituțională a pronunțat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că recursul dedus judecății este admisibil.

La termenul din 20 martie 2020, Înalta Curte a constat suspendarea judecății de prim drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluția din 13 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei și continuarea judecății la data de 29 mai 2020, termen la care Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1303A/2017 din 8 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 25 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, este de notat faptul că, deși invocă drept prim motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., niciuna dintre criticile aduse de recurenți deciziei atacate nu este susceptibilă de a fi examinată din această perspectivă, toate criticile formulate vizând exclusiv aplicarea greșită de către instanța de apel a unor norme de drept material, iar nu nemotivarea ori existența unor motive contradictorii în conținutul hotărârii atacate.

Criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de acordare și de administrare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Referitor la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare prevăzut de art. 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 10 iulie 2008, instanța de apel a statuat că, deși stipulat în contract, acest comision este zero, nefiind îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

Totodată, s-a reținut că graficul de rambursare, care face parte din contract, fiind înmânat reclamanților la momentul încheierii convenției de credit, nu prevede o sumă cu titlu de comision de acordare.

Aceste constatări asupra situației de fapt nu se subsumează controlului de legalitate ce poate fi exercitat în calea extraordinară de atac a recursului.

Contrar susținerilor recurenților, curtea de apel a constatat cu justețe că reclamanții au depus cerere precizatoare la data de 15.10.2015, după primul termen la care aceștia au fost legal citați, cu nerespectarea dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., motiv pentru care instanța de fond nu a fost legal învestită cu judecarea unei cereri privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei de la art. 5.1 lit. e) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 10 iulie 2008, prin care au arătat că suma de 2.182,50 CHF a fost încasată de bancă cu titlul de "comision încasare".

O altă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează caracterul abuziv al clauzei 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 10 iulie 2008, așa cum s-a modificat prin actul adițional nr. x din 25 august 2011și actul adițional nr. x din 8 octombrie 2012, prin care s-a stabilit în sarcina reclamanților obligația de a achita un comision de administrare lunar de 0,15% lunar, aplicat la valoarea soldului creditului.

În esență, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată. Recurenții susțin că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanța supremă reține că instanțele de fond au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și au reținut, contrar susținerii recurenților, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

În Hotărârea din 09.07.2015, pronunțată în cauza Maria Bucura C-348/14, s-a statuat că articolele 3-5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, revine instanței naționale obligația să verifice că, în cauza în discuție, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, câtă vreme prin inserarea acestei clauze, recurenții nu au fost puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că nu a fost impusă consumatorilor nicio obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională, iar reclamanții au avut posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisionului, cât și contraprestația băncii în schimbul acestuia.

Instanța de apel a reținut în mod corect că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale, în ceea ce îi privește. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultă din stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Nu pot fi reținute nici afirmațiile recurenților-reclamanți potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenții-reclamanți este nefondat și sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel cu privire la clauza de risc valutar, decizia atacată este legală.

Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, a constatat că, în speță, clauza de risc valutar, inserată în art. 2.4 din contract și contestată de reclamanți, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susține prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza prevăzută de art. 2.4 din contract și contestată de reclamanți, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În prezenta speță nu se pune în discuție suportarea vreunei diferențe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare și cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenței CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligația de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeași monedă, situație față de care nu se pune problema efectuării unei operațiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Recurenții-reclamanți mai invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

În situația în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar și în lipsa acestei clauze contractuale, banca ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, banca avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștigurile necuvenite.

Obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale. Nu se poate impune băncii în condiții de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanți prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la data încheierii contractului, întrucât urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenții-reclamanți nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Contractul de credit dedus judecății a dat naștere obligației împrumutatului de a restitui suma de bani împrumutată în moneda CHF, conform acordului de voință al părților și în conformitate cu dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Dată fiind forța obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, instanța de judecată nu poate dispune modificarea convenției de credit cu privire la moneda împrumutului, indiferent de normele edictate de Banca Națională a României în privința regimului valutar. Astfel de norme nu sunt menite a institui cerințe de validitate a contractelor - caz în care s-ar pune în discuție exclusiv problema nulității, nu și a modificării contractului de către instanța de judecată - ci de a asigura monitorizarea și controlul tranzacțiilor valutare pe teritoriul țării, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României.

Prin urmare, normele emise de Banca Națională a României nu pot fi invocate de către recurenții-reclamanți în scopul de a obține modificarea convenției încheiate cu banca, în sensul înlocuirii monedei contractului.

Înalta Curte apreciază că, teoria impreviziunii, invocată de reclamanți - care a cunoscut o consacrare jurisprudențială, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., ale cărui dispoziții cuprinse în art. 1271 nu se aplică actelor juridice încheiate anterior datei de 01.10.2011, în temeiul art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 - nu este incidentă în speță.

În mod corect a reținut instanța de apel faptul că, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Un ultim aspect invocat de către recurenții-reclamanți îl constituie modul de aplicare a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., privitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate la fond, reprezentând onorariu avocat, acordate de instanța de apel, raportat complexitatea cauzei și la natura și volumul apărărilor formulate.

Înalta Curte arată că verificarea cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. presupune examinarea aspectelor ce țin de temeinicia modului de soluționare a acestui capăt de cerere accesoriu, procedură care excedează controlului de legalitate specific recursului.

Totodată, va avea în vedere Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Astfel cum s-a statuat prin această decizie, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1303A/2017 din 8 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte îi va obliga pe recurenți la plata sumei de 3311,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele-pârâte S.C. C. S.A. și D. prin mandatar C. S.A., conform dovezilor depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1303A/2017 din 8 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți B. și A. la plata sumei de 3311,18 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatele-pârâte S.C. C. S.A. și D. prin mandatar C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2020.