ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2394/2020

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la data de 1.02.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D. au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din data de 28.03.2008 și, în consecință, să se constate nulitatea acestora, respectiv: clauza referitoare la comisionul de administrare prevăzut la art. 5.1 lit. B) din contract; clauza prevăzută la art. 6.1 și art. 6.1.3 privind riscul valutar; obligarea pârâtelor la restituirea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, reprezentând comisionul de administrare plătit începând cu a 13 - rată și până în decembrie 2015, în valoare de 8.441,68CHF; înghețarea cursului de schimb leu/CHF pentru efectuarea plăților întemeiul contractului menționat la momentul semnării contractului (28.03.2008 - 2,3654 RON/1 CHF), începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți; obligarea pârâtelor să recalculeze ratele aferente contractului sus menționat în funcție de cursul de schimb leu/CHF de la momentul semnării contractului (2,3654 RON/1 CHF) și, în cazul în care se constată diferențe în plus, restituirea către reclamantă a sumelor rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 21/1992.

La data de 17 mai 2016, reclamanții A. și B. și-au precizat acțiunea, indicând valoarea patrimonială a petitului referitor la diferența de curs valutar, respectiv 213.888 RON.

Prin sentința civilă nr. 4315 din 18 mai 2016 pronunțată de JudecătoriaSectorului 6 București, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepția necompetenței materiale și declinată soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-acivilă, sub dosarul nr. x/2016, la data de 26 august 2016.

Prin sentința civilă nr. 7458 din 23 noiembrie 2016 pronunțată în dosarulnr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D., prin C. S.A., ca neîntemeiată.

În legătură cu clauza referitoare la comisionul de administrare prevăzut la art. 5.1 lit. c)din contract de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a, tribunalul a reținut că această clauză a fost redactată în mod clar prin exprimarea în procent matematic și a cărei valoare poate fi calculată chiar la momentul încheierii convenției, prin urmare a fost redactată în mod clar, astfel încât chiar din denumire rezultă scopul - de a acoperi costurile băncii în legătură cu administrarea creditului, fiind exprimat în mod clar în cuprinsul contractului de 0,15% aplicat la soldul creditului și în cuantum fix în cadrul graficului de rambursare semnat de părți astfel încât consumatorul are încă de la încheierea contractului reprezentarea obligațiilor pe care și leasumă.

Referitor la clauza de risc valutar prevăzută de art. 6.1 și art. 6.1.3 dincontract, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată cererea întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, ca atare seaplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Tribunalul a reținut că această clauză nu contravine nici dispozițiilor speciale din materia drepturilor consumatorilor, prin urmare nu este îndeplinită condiția stipulată laart. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind existența unui dezechilibru între drepturile șiobligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

S-a reținut și faptul că, nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de reclamanți, respectiv stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la data semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Aceasta întrucât teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile șiobligațiile părților, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, reclamanții nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau o clauză contractuală nu îi legitimează înacest sens.

Împotriva sentinței civile nr. 7458 din 23 noiembrie 2016 pronunțată deTribunalul București, secția a VI-a civilă au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia nr. 2068 din 27 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanții Cernat

Mihaela și B.. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată. A fost constatată nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5 pct. 5.1 lit. c) din contractul de credit nr. x/28.03.2008, privind comisionul de administrare, ca fiind abuzivă. Au fost obligate pârâtele să restituie sumele încasate cu titlu de comisionde administrare plătit începând cu a 13-a rată și până în decembrie 2015, învaloare de 8441,68 CHF.Au fost obligate pârâtele să recalculeze ratele aferente contractului decredit cu excluderea comisionului de administrare. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Au fost obligate intimatele la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuielide judecată efectuate în apel.

În ceea ce privește clauza vizând comisionul de administrare prevăzut la art. 5.1 lit. c) din Contract, potrivit căruia împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a, instanța de apel a reținut caracterul său abuziv, prin prisma legislației și jurisprudenței referitoare la protecția consumatorului.

Curtea de apel a constatat că acest comision nu este definit în chiar cuprinsul contractului sub aspectul determinării drepturilor și obligațiilor corelative ale părților, care nu trebuie presupuse, ci trebuie să rezulte cu claritate din conținutul contractului, așadar această clauză nu a fost negociată.

În ceea ce privește însă cel de-al doilea motiv de apel prin care apelanta reclamantă critică modul în care prima instanță a interpretat și aplicat dispozițiile legale în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere referitor la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar prevăzută la art. 6.1 și art. 6.1.3 din Contract și a capătului de cerere privind înghețarea cursului valutar, instanța de apela constatat că nu există motive de reformare a sentinței asupra acestor aspecte.

Curtea a reținut că aceste clauze nu sunt abuzive prin ele însele, însă banca se face culpabilă de neîndeplinirea obligației de informare cu privire la consecințele concrete care s-ar fi putut produce în condițiile devalorizării monedei naționale în favoarea monedei creditului, respectiv CHF, fapt care însă nu conduce la reformarea hotărârii în raport cu obiectul cererii introductive.

Ca atare, criticile vizând caracterul abuziv al clauzelor privind moneda creditului, deși cuprind parțial susțineri ce s-au dovedit a fi fondate, acestea însă nu sunt apte de a conduce la reformarea hotărârii în privința acestor clauze cu consecința înghețării cursului LEU-CHF la valoarea de la momentul încheierii contractului.

Împotriva deciziei nr. 2068 din 27 noiembrie 2017 pronunțate de Curteade Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs, atât reclamanții A. și B., cât și pârâtele C. S.A. șiCredit Europe Bank NV.

Prin cererea de recurs,întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții A. și B., au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel cu privire la constatarea caracterului abuziv și al clauzei de la art. 6.1 și art. 6.3 din contractul de credit referitoare la riscul valutar și înghețarea cursului valutar.

În motivarea recursului s-a arătat că instanța de apel a încălcat și aplicat în mod greșit dispozițiile legale referitoare la obligațiile băncii în cadrul contractului de credit, precum și în ceea ce privește consecințele încălcării acestor obligații. Introducerea în contract a unei clauze prin care este suportat exclusiv de către consumator riscul valutar creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului și constituie o încălcare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Produsul de creditare în CHF cuprinde clauze pentru înțelegerea cărora sunt necesare cunoștințe de specialitate respectiv capacitatea de a înțelege și anticipa evoluția defavorabilă a cursului de schimb valutar, aspect ignorat de bancă la data încheierii contractului.

Sub acest aspect, recurenții-reclamanți au precizat că omisiunea băncilorde a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european. Măsura nulității absolute a clauzei de risc valutar este necesară pentru înlăturarea efectelor produse de clauzele inserate abuziv, însă eliminarea acestora din contract ar fi de natură să ducă la rezilierea contractului din culpa pârâtei. Întrucât reclamanții nu au optat pentru rezilierea contractului, nefiind posibilă restituirea anticipată a împrumutului, soluția ar fi aplicarea principiilor enunțate de CJUE în cauza C-26/13 Kasler.

În cauza C-26/13 Kasler, CJUE a reținut că, în cazul în care nu ar fi permisă înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție cu caracter supletiv, consumatorul ar putea fi expus unor consecințe prejudiciabile, prin urmare art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CE trebuie interpretat în sensul că într-o situație în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție cu caracter supletiv.

Dispoziția supletivă din dreptul național este cea cuprinsă în art. 1576 C. civ.

Recurenții-reclamanți solicită să fie avute în vedere și dispozițiile hotărârii CJUE din 30 mai 2013pronunțată în cauza C-397/11 prin care s-a reținut că în interpretarea Directivei 93/13/CE poate fi examinată orice clauză de nulitate care rezultă fără echivoc din elementele prezentate în procedura în primă instanță și să califice temeiul juridic invocat pentru a demonstra nevaliditatea acestor clauze. Or, simpla constatare de către instanța de apel că banca și-a încălcat obligațiile contractuale, dar fără a aplica o sancțiune corespunzătoare, nu constituie un remediu în sensul menționat de CJUE.

Totodată, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederilereferitoare la impreviziunea în contracte, ca remediu al dezechilibruluicontractual creat de clauzele abuzive referitoare la riscul valutar, reținând că nu este posibilă intervenția instanței de judecată asupra contractului în sensul înghețării cursului valutar la valoarea de la data încheierii contractului, deși prin Decizia nr. 623/2017 a Curții Constituționale s-a reținut că principiul nominalismului monetar nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii.

Prin cererea de recurs,întemeiată pe dispozițiileart. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtele C. S.A. și D.. au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel a motivat insuficient petitele cu care a fostînvestită, ceea ce echivalează, în fapt, cu o lipsă a motivării întrucât nu a argumentat de ce a reținut că prevederilecontractuale criticate nu se asociază cu obiectul principal al contractului, astfelîncât să fie exceptate de la analiză din perspectiva caracterului abuziv și nu a analizat excepția reglementată de prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Din aceste prevederi legale rezultă că instanța nu va verifica îndeplinirea condițiilor cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 dacă va constata că reclamantul critică prevederi contractuale ce fac parte din obiectul principal al contractului, ceea ce atrage respingerea în fond a pretențiilor, prin urmare instanța de judecată trebuie să acorde importanța cuvenită acestei excepții și să motiveze corespunzător.

Raționamentul instanței de apel nu transpare din motivarea hotărârii în condițiile în care recurenta a invocat exceptarea analizei clauzelor din perspectiva legii speciale.

Privitor la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat interpretarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanța de apel reținând că prevederile contractuale contestate de reclamanți pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, pe considerentul că nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil.

Spre deosebire de contractul de împrumut de drept comun, care presupune numai restituirea capitalului și a dobânzii remuneratorii, în lipsa de orice dispoziții legale exprese contrare, contractul de credit nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, ci poate include și alte prestații care atrag anumite costuri, indiferent de denumirea acestora, respectiv comisioane. Dacă s-ar admite ipoteza că obiectul principal al contractului ar fi reprezentat doar de creditul acordat și corelativ, de restituirea sumei cu dobânda, acest aspect ar reprezenta o nesocotire a naturii juridice complexe a contractului de credit.

Recurentele-pârâte susțin că, în ceea ce privește caracterul clar și inteligent al clauzelor atacate, mecanismul de calcul a comisionului de administrare a fost unul transparent, clar pentru consumator, astfel încât acestea să aibă reprezentarea resurselor economice pe care le angrenează prin semnarea contractului, prin urmare verificarea clauzelor din perspectiva Legii nr. 193/2000 este inutilă.

Instanța de apel a reținut în sarcina recurentelor-pârâte o obligație neprevăzută de lege și anume obligația de a defini orice cost, deși art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune o astfel de obligație.

Au fost aplicate greșit și dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 reținându-se că prevederile contractuale criticate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe, ca o consecință a lipsei de negociere, făcându-se confuzie între dezechilibrul juridic al unei clauze contractuale și dezechilibrul patrimonial. Perceperea unui cost pentru administrarea creditului este permisă de lege și trebuie privită ca o operațiune necesară executării contractului.

Întrucât comisionul de administrare a fost perceput în legătură cu acordarea creditului, nu se poate reține lipsa unei contraprestații din partea băncii sau existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului pârâtelor întrucât criticile formulate de acestea vizează modul în care instanța de apel a soluționat apelul reclamanților cu privire la comisionul de administrare, fiind făcută o corectă aplicare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurentele-pârâte C. S.A. și D., prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat respingerea recursului reclamanților, susținându-se că principiul nominalismului monetar prevăzut la art. 1578 C. civ. de la 1864 este deplin aplicabil convenției decredit în discuție, iar Legea nr. 193/2000 stabilește în mod clar condițiile cetrebuie îndeplinite pentru a fi declarată abuzivă o clauză.

Recurenții-reclamanți A. și B. au formulat răspuns la întâmpinarea pârâtelor C. S.A. și D., solicitând respingerea susținerilor acestora în combaterea cărora au fost reiterate aspectele pentru care se impune admiterea recursului lor.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 octombrie 2018, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ..recurenții-reclamanți depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanții B. și A. și de pârâtele D. prin C. S.A. și C. S.A. împotriva deciziei nr. 2068 din 27 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

La 19 martie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reține următoarele:

Referitor la recursul reclamanțilorCernat Mihaela și B., se reține căa fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătându-se că, în ceea ce priveșteconstatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 6.1 și art. 6.3 referitoare lariscul valutar și înghețarea cursului valutar, au fost încălcate și aplicate în mod greșit dispozițiile legale referitoare la obligațiile băncii în cadrul contractului de credit, precum și în ceea ce privește consecințele încălcării acestor obligații în mod special privind omisiunea băncilorde a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF.

Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurenților-reclamanți în ceea ce privește respingerea de către instanța de apel a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat, chiar și în condițiile aprecierii sau deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ.

Înalta Curte, reține că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, transpus în legislația națională prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere de la domeniul de aplicație al acestei directive a acelor clauze care reflectă acte cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, această excludere fiind justificată, potrivit Hotărârii din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11 și Hotărârii din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, C-51/17, pronunțate de CJUE, de faptul că se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, această împrejurare nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă trebuie interpretate, inclusiv în litigiile care opun doi particulari, potrivit prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar.

Prin urmare, deciziile pronunțate în cauzele C186-16 și C-81/19 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, folosit în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin decizia pronunțată în cauza C-81/19 CJUE a arătat că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. În acest sens, CJUE a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța din litigiul principal a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel. Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenții-reclamanți nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel dar și criticile care privesc incidența Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

Înalta Curte va înlătura ca nefondată și critica referitoare la teoria impreviziunii în cauză având în vedere că spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea sau inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În acest sens, prin Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale s-a statuat că impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale.

În cadrul recursului formulat, recurentele-pârâte au susținut nelegalitatea deciziei atacate, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. Instanța de apel a motivat insuficient criticile cu care a fost învestită, ceea ce echivalează cu lipsa motivării. Instanța de apel nu a argumentat de ce prevederile contractuale criticate nu se asociază cu obiectul principal al contractului, astfel încât să fie exceptate de la analiza din perspectiva caracterului abuziv și nu a analizat excepția reglementată de prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Privitor la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat interpretarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Recurentele-pârâte susțin că, în ceea ce privește caracterul clar și inteligent al clauzelor atacate, mecanismul de calcul a comisionului de administrare a fost unul transparent, clar pentru consumator, astfel încât acestea să aibă reprezentarea resurselor economice pe care le angrenează prin semnarea contractului, prin urmare verificarea clauzei privind comisionul de administrare nu este posibilă din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentelor-pârâte în ceea ce privește incidența în cauză a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, verificându-se decizia instanței de apel prin prisma motivelor invocate, se constată că nu poate fi realizată o analiză în concret a criticilor, deoarece decizia atacată nu conține o dezvoltare corespunzătoare a motivelor pentru care instanța de apel a considerat că este abuziv comisionul de administrare.

În acest context, Înalta Curte reține că instanța de apel a efectuat o analiză incompletă, întrucât, din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei de acordare a creditului, examinarea s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului de administrare, nu sunt descrise în cuprinsul contractului. Totodată, instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită cerința bunei-credințe, având în vedere că banca nu a specificat care sunt serviciile oferite pentru perceperea comisionului de administrare, acesta din urmă nefiind definit în cadrul contractului. Prin urmare, s-a reținut că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, acestea neaflându-se pe poziții de egalitate.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când se invocă lipsa contraprestației băncii, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de lege: lipsa negocierii, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, încălcarea exigențelor bunei-credințe.

Se impune precizarea că Legea nr. 193/2000 sancționează practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu posibilitatea modificării costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține, în privința constatării caracterului abuziv al clauzei care conține comisionul de administrare, că instanța de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar și inteligibil, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise în cuprinsul contractului, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii în înțelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest sens, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, instanța de apel a restrâns analiza caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare doar referitor la lipsa detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu acest titlu.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao VizcayaArgentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile șiobligațiilepărților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere."

Cu toate că aceste decizii sunt ulterioare deciziei recurateși vizează un alt tip de comision, raționamentul este valabil și în cauză.

Se constată că instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clarși inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare a creditului și, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârile judecătorești trebuie să cuprindă motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei hotărâri.

Nu în ultimul rând trebuie reținut că motivarea hotărârii este o componentă a principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, în același timp, o garanție procesuală care permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătorești (cauza Ruiz Torja împotriva Spaniei, Boldea împotriva României).

Neprocedându-se în acest mod, instanța de recurs se află în imposibilitatea exercitării controlului judiciar și, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de pârâtele C. S.A. și D., prin C. S.A., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea dată de CJUE prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 precum și decizia dată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao VizcayaArgentaria S.A., la 16 iulie 2020cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului eventual abuziv al clauzelor care conțin reglementarea comisionului de administrare a creditului.

În consecință, în raport cu soluția pronunțată, analiza celorlalte critici ale recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..nu se mai impune.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 2068 din 27 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va admite recursul declarat de pârâtele C. S.A. și D., prin C. S.A., împotriva aceleiași decizii, va casa în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului reclamanților, în privința clauzei referitoare la comisionul de administrare urmând să fie menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 2068 din 27 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâtele C. S.A. și D., prin C. S.A., împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului reclamanților, în privința clauzei referitoare la comisionul de administrare.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2020.