ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2382/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2, art. 1.3 lit. a), b) și c), art. 5.1, art. 5.4, art. 6.3, art. 6.4 teza I, art. 7.1 lit. h), m), n) și o), art. 7.2 și art. 9.12 din contractul de credit nr. x/20.06.2007, eliminarea acestora din convenția părților și obligarea pârâtei la modificarea graficului de plată, în sensul eliminării sumelor aferente clauzelor constatate nule, precum și obligarea pârâtei la restituirea comisionului de administrare achitat de reclamanți din luna noiembrie 2009 până la data introducerii acțiunii, și în continuare, până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. De asemenea, reclamanții au solicitat să se constate caracterul abuziv al prevederii cuprinse la art. 6.3 și convertirea în RON a creditului la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului sau stabilizarea și aplicarea, pe tot parcursul derulării contractului de credit, a unui curs CHF-RON egal cu cel existent la momentul semnării contractului și restituirea sumelor achitate de reclamanți ca diferență de curs, calculată începând cu data încheierii contractului și până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Prin sentința civilă nr. 3320 din 30 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit nr. x/20.06.2007 în ceea ce privește mențiunile privind "dobânda se poate modifica . . . . . . . . . . conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a IV-a), "banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale" (art. 5.1 teza a V-a) și "în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a II-a), precum și a clauzelor prevăzute de art. 7.1 lit. h), m) și o) din contractul de credit menționat; s-au respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 2210/2017 din 13 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3320/30.05.2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Analizând sentința atacată în raport de criticile formulate, văzând și dispozițiile art. 477 și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea a constatat că apelurile nu sunt fondate pentru următoarele considerente comune, prin care a înțeles să răspundă atât motivelor de apel, cât și apărărilor corelative din cuprinsul întâmpinării.

Cu titlu prealabil, instanța de apel a menționat faptul că, pentru acuratețea analizei, având în vedere că prin apelul formulat apelanta-pârâtă a criticat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, referindu-se, la modul general, la întreaga cerere de chemare în judecată, susțineri preluate și în întâmpinarea formulată la apelul apelanților-reclamanți, se impune a fi analizat cu prioritate apelul declarat de apelanta-pârâtă.

Apelanta-pârâtă a invocat, în cadrul primului motiv de apel, că prima instanță a reținut greșit situația de fapt cu privire la obligațiile băncii în perioada anterioară încheierii contractului și cu privire la alegerea de către împrumutați a unui credit cu dobândă variabilă, susțineri care sunt strâns legate de criticile cuprinse în cel de-al treilea motiv de apel, astfel încât acestea au fost analizate cumulat.

Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelanta-pârâtă a susținut faptul că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele contestate fac parte din prețul contractului și sunt excluse de la analiza caracterului abuziv.

Aceste susțineri și cele similare expuse în cadrul întâmpinării au fost înlăturate de instanța de apel în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și plată, pe de o parte, și nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiție pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului și la restituirea acestuia cu dobândă, obligații care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se pune întrebarea dacă și acestea au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului și fac parte din obiectul principal al contractului.

Deși fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu definesc noțiunea de obiect al contractului.

Având în vedere cele indicate mai sus și statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauzele Kasler și Matei, prin care se aduc explicații suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noțiunea de "obiect principal al contractului", Curtea a apreciat, în contextul prezentei cauze, că prevederile contractuale contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Pe de altă parte, o astfel de analiză nici nu are relevanță în cauză.

Contractul a fost încheiat de părți la 20 iunie 2007, dată la care art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu fusese completat cu alin. (5) și (6), ca atare excepția reglementată în prezent de alin. (6) nu-și găsește aplicabilitatea, raportul juridic al părților fiind supus legii în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Alegând să nu transpună inițial în dreptul intern art. 4 alin. (2) din directivă, legiuitorul român a permis să se asigure consumatorului, în conformitate cu art. 8 din directivă, un nivel de protecție efectivă mai ridicat decât cel stabilit de aceasta, neexistând rațiuni pentru care restricția impusă de art. 4 alin. (2) din directivă să se aplice direct.

În consecință, art. 4 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului în cauză, permitea instanței în orice situație să aprecieze caracterul abuziv al unei clauze care nu a fost negociată individual, chiar dacă privea obiectul principal al contractului și chiar în ipotezele în care această clauză era redactată în prealabil de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil.

Prin cel de-al treilea motiv de apel, apelanta-pârâtă a susținut faptul că nu sunt îndeplinite în speță condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, prima categorie de critici referindu-se la lipsa caracterului negociat al clauzelor contestate.

Analizând aceste susțineri, văzând și argumentele prezentate în cuprinsul primului motiv de apel și în cadrul întâmpinării, Curtea a apreciat, în acord cu opinia primei instanțe, că apelanta-pârâtă nu a făcut dovada negocierii clauzelor contestate și, prin urmare, condiția premisă prevăzută de art. 4 din Legea nr. 193/2000 este îndeplinită.

Instanța de prim control judiciar a reținut că niciuna dintre clauzele contractuale analizate nu a fost negociată direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că acest contract este standard, preformulat.

Mai mult, atât din Directiva 93/13/CEE, cât și din art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 rezultă, în mod expres, că și în ipoteza în care o parte din clauzele contractuale au fost negociate individual la momentul încheierii contractului, nu este exclusă, de principiu, posibilitatea ca în acel contract să existe clauze abuzive, deoarece, în general, părțile negociază cu privire la clauze determinante pentru ele, precum cele referitoare la suma împrumutată ori perioada de creditare.

În aceste contracte de adeziune este prezumată lipsa negocierii prealabile, iar în situația în care comerciantul susține că o anumită clauză a făcut obiectul negocierii la momentul încheierii contractului, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, acestuia îi revine obligația de a dovedi faptul că a negociat în mod direct aceste clauze cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Argumentele apelantei-pârâte privind existența posibilității de negociere, pe care apelanții-reclamanți nu au înțeles să o valorifice, nu au fost reținute.

Astfel, s-a arătat că posibilitatea clientului de a accesa condițiile generale puse la dispoziție de bancă și, eventual, de a solicita băncii informații suplimentare, explicații și clarificări nu echivalează cu o informare corectă și completă a consumatorului și nici cu o posibilitate reală a acestuia de a negocia clauzele concrete ale contractului.

În cauză, nu s-a dovedit că s-a înmânat reclamanților un model al contractului ce urma a fi încheiat, cuprinzând o ofertă personalizată, pe care aceștia erau în măsură a o analiza în detaliu.

Or, teza probatorie vizată de legiuitor privește o etapă anterioară celei a realizării acordului de voință, respectiv faza negocierii, nefiind acordată preferință necondiționată aspectului formal legat de semnarea contractului, ci modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes.

Condiția negocierii directe a contractului nu poate fi considerată ca îndeplinită nici în raport de dispozițiile art. 11.2 alin. (2) din contract. Potrivit acestei clauze, împrumutatul confirmă faptul că banca i-a furnizat o copie a contractului cu o perioadă de timp rezonabilă înainte de data semnării, dar însăși această clauză este una standard, cuprinsă într-un contract preformulat, care în aceste condiții nu poate face dovada negocierii directe a clauzelor contestate, cel mult probează o informare minimă a consumatorilor cu privire la conținutul contractului.

Curtea a constatat că apelanta-pârâtă a formulat apel, criticând soluția de admitere a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă.

Conform clauzei cuprinse în art. 5.1 din contractul de credit, dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii, iar în cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 p.p. (în plus sau în minus) banca poate modifica dobânda în orice moment conform deciziei sale, noul procent de dobândă aplicându-se asupra soldului existent.

De asemenea, potrivit art. 5.4 din contractul de credit, în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent, considerat acceptat automat de către împrumutat.

În raport de conținutul clauzelor contestate și de probele aflate la dosar, Curtea a apreciat că susținerile apelantei-pârâte nu sunt fondate, prima instanță admițând, în mod corect, cererea de constatare a caracterului abuziv al acestor clauze contractuale, în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica marja conform deciziei sale.

Sub acest aspect, s-a menționat faptul că furnizorul de servicii bancare are, în principiu, posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, fără ca prin aceasta să atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze.

Cu toate acestea, lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiționează această operațiune de existența unui motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, acesta fiind conținutul textului la data încheierii contractului, și nu cel la care se referă apelanta-pârâtă.

În speță, din modul în care au fost formulate aceste clauze, ce dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente, se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părțile (sau instanța - în eventualitatea unui litigiu) să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia, astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piața financiară sau în politica de credite a băncii sunt semnificative și îndreptățesc activarea clauzei, reprezentând o motivație întemeiată.

În lipsa unor criterii comune de apreciere, stabilite și evidențiate în contract, ceea ce pentru bancă poate apărea ca fiind justificat pentru revizuirea dobânzii, pentru cealaltă parte poate să nu aibă aceeași semnificație.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Se impunea așadar ca banca să se conformeze dispozițiilor legii și să prevadă în contractele de credit situația clară (motivația întemeiată) care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii, astfel încât, la momentul perfectării acesteia, clauza să fie previzibilă, altfel spus, consumatorul să fie în posesia tuturor informațiilor și să știe că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi modificată.

S-a preferat utilizarea în contract a unei expresii generale și foarte cuprinzătoare, banca fiind singura în măsură să aprecieze dacă la un moment dat are interesul să modifice dobânda, în raport de împrejurări apreciate ca atare de ea. Acest mod de lucru denotă intenția băncii de a transfera toate riscurile modificării pieței financiare în sarcina clientului, fără ca ea să suporte parte din acestea.

Stabilirea formulei de calcul a ratei dobânzii prin elemente extrinseci și ulterioare convențiilor părților nu poate fi luată în considerare, întrucât nu este evidențiată în convențiile de credit, plasând contractele, din perspectiva clauzelor analizate, în afara oricărei limite de previzibilitate.

În consecință, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilite prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv, clar și previzibil, modificarea dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreționar, făcând loc arbitrariului și creând un dezechilibru semnificativ între prestațiile reciproce ale părților, contrar bunei-credințe, de natură a-i prejudicia pe apelanții-reclamanți.

Din perspectiva analizei caracterului abuziv al clauzelor, sunt irelevante argumentele apelantei-pârâte care, în opinia sa, au justificat modificarea marjei băncii pe parcursul executării contractului, argumente cuprinse în cadrul primului și celui de-al treilea motiv de apel.

Curtea a avut în vedere că modul de derulare a contractului este irelevant pentru analiza caracterului abuziv al clauzelor pe care le cuprinde, față de caracterul retroactiv al sancțiunii nulității, atașată acestui caracter abuziv.

Legea nr. 193/2000 a înțeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniștii, iar acest regim vizează cu precădere momentul încheierii contractului și faza negocierilor. De aceea, analiza tuturor condițiilor impuse pentru a verifica natura abuzivă a unei clauze trebuie să se raporteze la aceste două momente.

Apelanta-pârâtă are așadar dreptul exclusiv de a revizui rata dobânzii curente și, implicit, dreptul de a o încasa în detrimentul reclamanților, fără ca noua rată să fie negociată cu aceștia, deși efectele manifestării unilaterale de voință a băncii pârâte se repercutează în mod esențial asupra patrimoniului reclamanților, împrejurare ce dă naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, așa cum susțin și apelanții-reclamanți, în timp ce pârâta are dreptul de a stabili, în mod unilateral, o dobândă majorată și de a solicita plata acesteia, reclamanții au dreptul de a fi informați asupra acestui fapt, urmând a se conforma, pe cale de consecință, prescripțiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia, chiar dacă banca nu are un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Instanța de apel a reținut că este îndeplinită și condiția inserării în contract a clauzelor referitoare la revizuirea dobânzii contrar cerințelor bunei-credințe.

În primul rând, s-a arătat că legislația în materie prevede în sarcina comerciantului obligația formulării unor clauze contractuale clare, fără echivoc, obligație nesocotită în speță de către pârâtă, fapt ce înlătură buna-credință a acesteia.

De asemenea, inserarea unei astfel de clauze care, coroborată cu posibilitatea pe care banca și-a rezervat-o implicit și intenționat de a se raporta discreționar, fără consultarea prealabilă a împrumutatului și fără acordul acestuia, la oricare dintre indicii financiari, contravine obligației de informare care îi incumbă acesteia, afectând în egală măsură și buna sa credință.

Pentru aceste motive, fiind îndeplinite condițiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, Curtea a apreciat că se impune a se constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit, în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica marja conform deciziei sale, fiind neîntemeiate criticile formulate de apelanta-pârâtă în cadrul primului și celui de-al treilea motiv de apel.

Prin cel de-al patrulea motiv de apel, apelanta-pârâtă a criticat hotărârea primei instanțe din perspectiva faptului că aceasta a apreciat greșit cu privire la caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 7.1 lit. h), m) și o) din contract.

Curtea a reținut că aceste cazuri de neîndeplinire pot sta la baza rezoluțiunii contractului de credit, conform art. 7.2, însă rezoluțiunea contractului sinalagmatic intervine în cazul neexecutării obligațiilor esențiale asumate prin respectivul contract, iar nu pentru obligații neesențiale rezultând din contract sau în urma intervenirii unor împrejurări neimputabile părții cocontractante.

Nu sunt indicate în contract criterii obiective pe baza cărora banca să declare rezoluțiunea contractului în aceste situații, fiind prevăzut un drept exclusiv și discreționar în favoarea pârâtei, ce contravine echilibrului contractual care trebuie să existe între drepturile și obligațiile părților.

Față de considerentele menționate, nu se poate reține argumentul pârâtei în sensul că dezechilibrul este înlăturat prin reglementarea procedurii de la art. 7.2 din contract, potrivit căruia împrumutatul are la dispoziție un termen maxim de 30 de zile de la notificarea băncii pentru a remedia cazul de neîndeplinire, cu atât mai mult cu cât și "remedierea" este lăsată la libera apreciere a băncii, aceasta fiind exclusiv îndreptățită să aprecieze, conform art. 7.2, dacă cazul de neîndeplinire a fost sau nu remediat "în mod satisfăcător".

Nu este întemeiată nici apărarea pârâtei în sensul că, prin eliminarea acestor clauze, nu va mai putea urmări împrumutații în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, întrucât devin aplicabile dispozițiile legale generale care reglementează posibilitățile creditorilor de urmărire a debitorilor în astfel de situații.

În legătură cu clauzele cuprinse în art. 7.1 lit. m) și o), Curtea a reținut că formulările generale folosite sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv de declarare a rezoluțiunii.

În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara rezoluțiunea contractului, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul. Clauzele analizate sunt abuzive, întrucât exclud, prin modul în care sunt formulate, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le presupun, neavând relevanță împrejurarea că s-ar aplica doar la data la care clientul nu și-ar executa obligațiile contractuale, întrucât și într-o astfel de situație neexecutarea trebuie raportată la criterii obiective.

Prin urmare, Curtea a înlăturat și criticile apelantei-pârâte cuprinse în ultimul motiv de apel.

Apelanții-reclamanți au criticat în cuprinsul primului motiv de apel soluția primei instanțe de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv a clauzei de la art. 1.2 din contractul de credit și a cererii de restituire a sumelor reprezentând diferența între dobânda plătită efectiv și cea prevăzută la semnarea contractului.

Referitor la această clauză, instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui dezechilibru semnificativ și a relei-credințe.

Pentru perceperea dobânzii, există o contraprestație a apelantei-pârâte, respectiv aceasta a pus la dispoziția împrumutaților un credit în valoare de 212.000 CHF.

Ca atare, dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clienților, neputându-se susține că ar exista un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților prin încasarea dobânzii de către bancă.

Referitor la instituirea mecanismului de determinare a dobânzii, Curtea a considerat că nu a fost afectată situația juridică a apelanților-reclamanți, aceștia nefiind puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național. În acest sens, trebuie observat că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică stipularea unui astfel de mecanism de stabilire a dobânzii.

În ceea ce privește dispozițiile art. 9

3

lit. g) din O.G. nr. 21/1992, invocate de apelanții-reclamanți în susținerea acestui capăt de cerere, în mod corect prima instanță și apelanta-pârâtă au arătat că acestea nu sunt incidente, întrucât nu erau în vigoare la data încheierii contractului analizat, respectiv 20.06.2007.

Este neîntemeiată și susținerea apelanților-reclamanți potrivit căreia, în baza acestei clauze, banca ar fi avut posibilitatea stabilirii unilaterale a dobânzii, prin modificarea discreționară a marjei. Așa cum rezultă cu evidență din cuprinsul art. 1.2 din contract, în cuprinsul acestuia s-a stabilit doar caracterul variabil al marjei, dispoziție care nu contravine prevederilor legale de la data încheierii contractului, nu și condițiile în care aceasta variază.

Împrejurarea că apelanții-reclamanți nu ar avea controlul asupra modalității de variabilitate a marjei este un aspect care a fost analizat de instanța de apel atunci când s-a pronunțat asupra criticilor care vizau clauzele inserate la art. 5.1 și art. 5.4, întrucât prin aceste prevederi contractuale era reglementat mecanismul prin care putea varia marja.

Curtea de Apel București a apreciat că nu este îndeplinită nici condiția relei-credințe, întrucât, raportat la toate circumstanțele cauzei, existau premise ca apelanta-pârâtă să considere că apelanții-reclamanți ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, această clauză.

În acest sens, trebuie observat că banca a acționat corect și echitabil în stabilirea clauzei contractuale, întrucât nu a urmărit perceperea dobânzii fără a presta vreun serviciu. Mai mult, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziție legală care să interzică stipularea unui astfel de mecanism pentru stabilirea dobânzii.

Apoi, chiar admițând cererea și constatând caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit, în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica marja conform deciziei sale, Curtea a apreciat că este neîntemeiată cererea privind restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, ținând cont de dobânda de referință variabilă LIBOR la 3 luni plus marja băncii de 4,2 p.p., la care se adaugă dobânda legală.

S-a arătat, pe de o parte, că nu a fost reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă cuprinse în art. 5.1 și art. 5.4 în integralitatea lor, iar, pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi reținut acest caracter abuziv, instanța de judecată nu poate constata aplicabilitatea formulei inițiale de calcul a dobânzii pe toată perioada de derulare a contractului de credit, ulterior perioadei de grație, din moment ce art. 1.2 reglementa caracterul variabil al marjei.

În cazul sesizării directe de către un consumator cu o acțiune întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 193/2000, instanța poate doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale și să înlăture efectele produse de acestea asupra consumatorului.

Curtea a constatat că nu există o normă națională care să permită instanței de judecată să înlocuiască, cu o altă dispoziție supletivă de drept național, clauzele referitoare la posibilitatea băncii de a modifica marja conform deciziei sale.

De asemenea, a reținut că nu există nicio dispoziție supletivă care să aibă conținutul în sensul indicat de apelanții-reclamanți. Trebuie observat că, la momentul încheierii contractului, s-a convenit o dobândă variabilă, calculată în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni și o marjă variabilă, or, este evident că prin acceptarea modalității de calcul a dobânzii propuse de reclamanți s-ar nesocoti acordul de voință al părților.

Chiar dacă unele clauze contractuale au fost declarate abuzive, instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților în lipsa unei dispoziții legale care să îi atribuie această prerogativă.

În concluzie, față de stadiul actual al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și al legislației naționale, Curtea a considerat că nu este fondată această cerere a reclamanților.

Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelanții-reclamanți au susținut că este nelegală soluția instanței de fond privitoare la art. 1.3 lit. a) din contract, care reglementează comisionul de acordare.

Prealabil analizei pe fond, Curtea a constatat că prima instanță nu s-a limitat la concluzia că, făcând parte din obiectul principal al contractului, acest comision este exclus de la analiza caracterului abuziv, ci a detaliat inclusiv motivele pentru care a considerat că acest comision nu creează o disproporție vădită între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reținând lipsa caracterului negociat al clauzei, potrivit celor arătate în cuprinsul deciziei, Curtea a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare nu produc un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Din chiar denumirea sa reiese că acest comision este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea procesării cererii de credit și acordării acestuia, demersuri ce constau în informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza și decizia cu privire la cererea de credit, acordarea efectivă a creditului, operațiuni specifice fiecărui credit în parte. Toate aceste activități sunt desfășurate de către bancă în vederea acordării creditelor solicitate, iar ele nu ar fi fost executate dacă apelanții-reclamanți nu ar fi formulat cererea de creditare.

Având în vedere că aceste operațiuni presupun aspecte ce diferă de la un caz la altul, nu se poate susține, în mod justificat, nici că operațiunea de acordare a creditului este o operațiune-tip ce o exercită banca și că nu s-ar justifica raportarea acestui comision la valoarea creditului.

În acest context, instanța de apel a sublinit că nu se poate fundamenta constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate pe eventuale argumente prin care se pune în discuție o inadecvare a prețului față de serviciile furnizate (o considerare a comisionului de acordare ca fiind prea mare valoric), deoarece dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru, referindu-se la un dezechilibru juridic, iar nu valoric.

Curtea a constatat, de asemenea, că prin inserarea acestei clauze referitoare la comisionul de acordare, apelanții-reclamanți nu au fost puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, căci la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, astfel că nu a fost impusă împrumutaților nicio obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională.

Cât privește transparența clauzei referitoare la comisionul de acordare, instanța de apel a apreciat că aceasta este clară și inteligibilă.

Astfel, s-a reținut că apelanții-reclamanți au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare în valoare de 2%, plătibil integral la data tragerii creditului. Aceasta chiar dacă s-a stipulat plata lui în Eur, în condițiile în care reclamanții au plătit din fonduri proprii comisionul de acordare la data tragerii creditului.

Valoarea și data scadenței au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu ușurință din denumirea sa, așa cum s-a arătat anterior.

Împrejurarea că în cuprinsul clauzelor contractuale nu s-au detaliat demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului nu poate conduce la concluzia că apelanții-reclamanți nu au avut posibilitatea să prevadă care sunt acestea.

Curtea a concluzionat în sensul că există o contraprestație din partea băncii pentru comisionul de acordare, contraprestație care nu se confundă cu împrumutul propriu-zis al banilor, pentru care se percepe dobânda, iar apelanții-reclamanți au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea acestui comision, astfel că nu există un dezechilibru semnificativ care să afecteze situația juridică și economică a consumatorilor.

Nu este îndeplinită nici condiția relei-credințe întrucât, raportat la toate circumstanțele cauzei, instanța de apel a apreciat că existau premise ca apelanta-pârâtă să considere că apelanții-reclamanți ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauza referitoare la comisionul de acordare, banca acționând corect și echitabil în stabilirea acestei clauze contractuale, fără să urmărească perceperea comisionului fără a presta vreun serviciu.

Prin cel de-al treilea motiv de apel, apelanții-reclamanți au criticat soluția dată de prima instanță cu privire la comisionul de rambursare anticipată, susținând, de asemenea, că art. 1.3 lit. b) și art. 6.4 teza I din contractul de credit reprezintă clauze abuzive.

În privința acestor clauze, referitoare la comisionul de rambursare în avans și condițiile în care se putea realiza rambursarea în avans, instanța de prim control judiciar a reținut că nu au caracter abuziv, banca fiind îndreptățită să obțină o compensație pentru rambursarea anticipată, atât timp cât metoda de calcul a compensației este clară și ușor verificabilă, iar valoarea acestei compensații este rezonabilă și a fost acceptată ca atare de împrumutați.

S-a constatat că prin această clauză nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece nu a fost afectată situația juridică a apelanților-reclamanți, aceștia nefiind puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național la momentul încheierii contractului.

Față de data încheierii contractului de credit și, având în vedere dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) și k) din Legea nr. 289/2004, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 289/2004, ci dispozițiile art. 1101 din C. civ. de la 1864, care stipulează că debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, chiar dacă datoria este divizibilă.

Din interpretarea acestei dispoziții legale rezultă că banca nu era obligată să accepte rambursări parțiale în avans. Cu toate acestea, banca a fost de acord să ofere împrumutatului posibilitatea să achite, în avans, o parte din credit, însă această dispoziție contractuală de favoare în beneficiul împrumutatului nu poate obliga banca la acordarea și a altor beneficii neprevăzute în legislație și nu poate fi apreciată, în situația în care se produce contra unui comision, ca producând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Curtea a apreciat că nu este îndeplinită nici condiția relei-credințe, întrucât se poate observa că banca a acționat corect și echitabil în stabilirea acestei clauze contractuale, având în vedere că nu era obligată să accepte rambursări parțiale în avans, potrivit art. 1101 din C. civ. de la 1864.

În ceea ce privește dispozițiile art. 66 și art. 68 din O.U.G. nr. 50/2010, acestea nu sunt de natură a înlătura concluzia de mai sus, caracterul abuziv al clauzelor fiind analizat în raport de momentul încheierii contractului, or, la data de 20 iunie 2007 nu exista nicio dispoziție legală care să interzică comisionul de rambursare anticipată.

Modificările legislative intervenite ulterior, precum art. 66 și art. 68 din O.U.G. nr. 50/2010, nu atribuie caracter abuziv acestor clauze și nu determină retroactiv inaplicabilitatea lor.

Prevederea art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010, urmează a se aplica corespunzător contractului în speță, dar nu conduce la constatarea caracterului abuziv al clauzelor analizate, la momentul încheierii contractului nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin cel de-al patrulea motiv de apel, apelanții-reclamanți au susținut faptul că prevederea inserată la art. 1.3 lit. c) din contract, care reglementează comisionul de conversie, are caracter abuziv, prima instanță reținând, în mod greșit, că acest comision face parte din obiectul principal al contractului și ca atare este exclus de la analiza caracterului abuziv.

Deși susținerea este întemeiată, Curtea arătând mai sus de ce consideră că această clauză nu reglementează un element al obiectului principal al contractului, totuși această împrejurare nu justifică schimbarea soluției primei instanțe.

Au fost apreciate ca nefondate criticile apelanților-reclamanți referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 1.3. lit. c) din contractul de credit care stabilește comisionul de conversie, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și a încălcării cerințelor bunei-credințe.

Contrar susținerilor apelanților-reclamanți, instanța de apel a subliniat că nu se poate fundamenta constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate pe eventuale argumente/susțineri/apărări prin care se pune în discuție o inadecvare a prețului față de serviciile furnizate, întrucât dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE interzic acest lucru.

În al doilea rând, Curtea a apreciat că prin clauza referitoare la comisionul de conversie nu a fost afectată situația juridică a apelanților-reclamanți, aceștia nefiind puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național.

S-a constatat astfel că, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de derularea unui credit. Prin urmare, nu există niciun drept care să fie prevăzut în legislația națională și al cărui conținut să fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată prin stipularea acestei clauze.

Totodată, Curtea a reținut că reclamanții au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea acestui comision, valoarea lui, modalitatea de calcul și scadența fiind stipulate foarte clar, iar motivele perceperii lui rezultă din cuprinsul clauzei care îl reglementează și din denumirea acestuia.

Nu poate fi reținută susținerea apelanților-reclamanți în sensul că banca ar beneficia de două comisioane în cazul conversiei creditului, deoarece conversia s-ar realiza la cursul de schimb al băncii care ar include deja un comision de schimb valutar.

Aceasta, deoarece între aspectele învederate de reclamanți nu există nicio legătură, comisionul de conversie fiind perceput pentru operarea modificării condițiilor contractuale, în timp ce conversia creditului operează la un curs convenit de părți, fără a pune în discuție un schimb valutar propriu-zis, pentru care să fie perceput un comision corespunzător.

Împotriva deciziei nr. 2210/2017 din 13 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 8 iunie 2018.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Relativ la comisionul de acordare, comisionul de conversie și rambursare anticipată, instanța a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000.

Clauzele contractuale prin care s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligația de plată a unui comision dc acordare, conversie și rambursare anticipată nu au fost negociate cu consumatorul.

Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care este necesar a fi purtată asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate, impuse de bancă clienților în baza unui model validat în prealabil de BNR, astfel încât "libertatea de voință" a clientului se rezumă la a semna sau nu contractul (sau actul adițional) pe care l-a ales anterior.

Nu poate fi primit argumentul pârâtei în raport de care banca nu era obligată să indice expres motivele pentru care a înțeles să perceapă comisionul de acordare, întrucât Legea nr. 193/2000 nu impune profesionistului obligația de a detalia într-un contract de adeziune motivul pentru care consumatorul datorează o anumită prestație.

Dispozițiile contractuale referitoare la perceperea comisioanelor sunt lipsite de cauză juridică în absența unei contraprestații a băncii, concret determinate sau, cel puțin, determinabile, care să justifice perceperea unor asemenea comisioane.

În accepțiunea recurenților-reclamanți, comisioanele trebuie examinate prin raportare la întreaga economie a contractului și la serviciile efectiv prestate de către bancă și care ar putea justifica perceperea lor.

În ceea ce privește condiția privind inducerea, prin intermediul clauzelor contestate, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, recurenții au făcut referire la hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-415/11 (Mohamed Aziz vs. Catalunyacaixa).

Caracterul clar și inteligibil al unei clauze contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al modului dc calcul al comisionului la care face referire, dar și raportat la serviciile prestate de către bancă în considerarea comisioanelor percepute.

Activitatea generică ce rezultă clar din denumirea unui atare comision nu justifică valoarea acestuia și nici nu indică riscurile la care banca se expune și care fac necesară plata sumelor datorate cu acest titlu.

Pentru aceste argumente, recurenții-reclamanți apreciază că dispozițiile contractuale criticate sunt abuzive și, în consecință, lovite de nulitate absolută.

Față de caracterul abuziv al clauzei contractuale, în baza căreia s-a perceput comisionul de acordare, recurenții susțin că se impune restituirea prestațiilor efectuate cu acest titlu.

Este pe deplin realizabilă obligația băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 1341 și urm. din C. civ. care reglementează instituția plății nedatorate, recurenții-reclamanți au apreciat că sunt întrunite cumulativ condițiile acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamanți cu privire la comisionul de acordare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, iar datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzei contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulității absolute.

În ceea ce privește dobânda, recurenții-reclamanți au precizat că instanța a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000, în sensul că trebuia să aibă în vedere faptul că în anul 2010 a intervenit obligația băncii de a se conforma prevederilor O.U.G. nr. 50/2010.

Această ordonanță de urgență a stabilit obligația ca dobânda să fie raportată la fluctuațiile indicilor de referință Euribor/Robor/Libor/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.

Prin urmare, la acel moment, s-a prevăzut obligația, conform dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, ca în contracte să se precizeze clar compunerea dobânzii aplicabile.

În speță, banca pârâtă a înțeles să majoreze, în mod unilateral, dobânda aplicabilă creditului prin majorarea marjei băncii.

Or, prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu permit majorarea dobânzii aplicabile și nici stabilirea unei alte dobânzi aplicabile.

Concret, s-a arătat că potrivit acestei ordonanțe în contract trebuie să fie prevăzută compunerea dobânzii aplicabile, așa cum a fost stabilită și acceptată de părți, raportat la indicele de referință și o marjă a băncii, marjă care urmează să rămână fixă pe toată perioada de derulare a contractului.

Pentru toate aceste argumente, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului. Totodată, au invocat jurisprudența instanțelor naționale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, raportat la decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La data de 31 iulie 2018 recurenții-reclamanți A. și B. au formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate privitoare la decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, arătând că aceasta este lipsită de legitimitate constituțională.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului și un supliment la raport, care, după analiza în completul de filtru, au fost comunicate părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții A. și B., stabilindu-se termen la data de 5 decembrie 2019, pentru judecata pe fond a acestuia, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 5 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petenții A. și B. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La același termen de judecată, respectiv 5 decembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Recurenții-reclamanți au depus la 19 mai 2020 o cerere de redeschidere a judecății și concluzii scrise, iar prin viza din 28 iulie 2020 s-a repus cauza pe rol și s-a fixat termen la 19 noiembrie 2020, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Criticile referitoare la comisionul de acordare sunt fondate, în cauză fiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor Directivei 93/13/CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Clauza prevăzută de art. 1.3 lit. a) din contractul de credit are următorul conținut:

"pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti băncii un comision de acordare de 2% Eur care se achită la data tragerii creditului din fondurile proprii ale împrumutatului".

În ceea ce privește caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare credit, Înalta Curte reține că acesta nu a fost negociat de părțile în litigiu, ci a avut un caracter preformulat.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe a clauzei, instanța supremă reține că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenților-reclamanți le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală și efectivă a clauzei supusă discuției, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar că și celelalte clauze au fost tratate în același mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale și nu din deducțiile părților sau judecătorului.

Comisionul de acordare nu a fost definit și în realitate, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele c