ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2429/2020

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 02.06.2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

Prin sentința civilă nr. 5598 din 23.09.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei referitoare la comisionul de risc, inserată la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr. x/01.06.2007.

A obligat pârâta să plătească reclamanților sumele achitate de aceștia cu titlu de comision de risc/comision de administrare credit, precum si dobânda legală aferentă acestor sume, calculată de la data achitării comisioanelor până la data plății efective.

A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei soluții au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta, cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la data de 15 iunie 2017.

Prin decizia civilă nr. 1466 A din 25 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelurile declarate de apelanții - reclamanți A. și B. și de către apelanta - pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5598 din data de 23.09.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, ca nefondate.

La data de 20 februarie 2019, recurenții-reclamanți au formulat cerere de repunere în termenul de recurs și, totodată, cerere de recurs împotriva deciziei nr. 1466 A din 25 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă .

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 1 martie 2019.

Au solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului, în baza dispozițiilor art. 186 C. proc. civ., motivat de împrejurarea că la termenul de judecată din data de 25 septembrie 2017, când a fost pronunțată decizia recurată, instanța de apel a luat act de schimbarea domiciliului ales al recurenților-reclamanți la adresa noului apărător ales, respectiv SC D., având sediul în București, str. x BC, București .

Prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

În cadrul cazului de casare prevăzut de dispozițiile anterior menționate, au arătat că este unanim acceptată interpretarea conform căreia încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de tege.

Au susținut că, în prezenta cauză, instanța de apel a pronunțat decizia civilă nr. 1466A/25.09.2017 prin aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța a menționat că în cauză sunt aplicabile, ope legis, dispozițiile art. 1578 din C. civ., care reglementează principiul nominalismului monetar, fără a putea fi analizat, pe fond, caracterul abuziv al clauzelor contractuale criticate.

În opinia recurenților, interpretarea și aplicarea textului de lege menționat și a celorlalte norme de drept material incidente este în vădită contradicție atât cu decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauză Andriciuc, invocată de instanța de apel, cât și cu Ordonanța Curții din data de 22.02.2018, pronunțată în cauza C-119/17, E. împotriva OTP BANK.

Au considerat că instanța de apel avea obligația de a analiza dacă în prezenta cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată a fi o clauză abuzivă.

Astfel, soluția adoptată de Curtea de Apel București, de respingere a apelului formulat, întrucât "prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție supletivă ce se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți" a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au făcut referire la prevederile art. 4 alin. (4) și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, în raport cu care au subliniat că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În acord cu aceste dispoziții legale, au arătat că mecanismul de verificare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale exclude de la examinare prevederile contractuale care privesc obiectul principal al contractului și cele care pun în discuție raportul dintre cerințele de preț sau remunerație față de serviciile prestate sau bunurile livrate consumatorului, în privința acestora din urmă neexistând un criteriu obiectiv sau barem care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat.

Făcând referire la prevederile art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48 și la cele ale art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, care asigură transpunerea în dreptul intern a prevederilor Directivei 2008/48, au precizat că art. 4.1. din Convenția de credit nr. x/01.06.2007 se subsumează conceptului clasic al clauzelor de adeziune, fiind, în mod manifest, nenegociată direct cu consumatorul, deoarece dispoziția instituie obligația de restituire a împrumutului în franci elvețieni (CHF), indiferent de evoluția cursului față de moneda națională la data plății.

Au făcut, de asemenea, referire la art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, republicată, privind protecția consumatorilor, ale cărui prevederi sunt reiterate în art. 44 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare Ia data încheierii contractului de credit (devenit art. 45 după republicarea actului normativ), la dispozițiile art. 47 din. Legea nr. 296/2004 (devenit art, 48 după republicarea actului normativ) și la textul art. 27 lit. a) din aceeași Lege, care prevede dreptul consumatorilor de a fi protejați împotriva riscului de a li se presta un serviciu care ar putea să le aducă atingere drepturilor și intereselor legitime, precum și dreptul de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea sa corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum și de a fi educați în calitatea lor de consumatori.

Astfel, au considerat că în cazul contractului de credit încheiat de recurenți, informarea asumată de profesionist a fost sumară, înșelătoare, incompletă, riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos, doar pe baza cursului actual al monedei în care era "denominat" creditul, ascunzându-se trăsăturile esențiale și cunoscute de profesioniști ale acestei monede de refugiu.

Au menționat dispozițiile art. 970 din C. civ. din 1864, care obligă, cumulativ, la respectarea unei îndatoriri substanțiale de bună-credință în executarea contractelor, dar și la urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligației după natura sa. Or, a plăti un preț cu mult mai mare sau mai mic decât valoarea reală a bunului din momentul executării prestațiilor este contrar bunei-credințe și echității, iar partea contractantă care solicită executarea unei prestații care duce la ruina economică a celeilalte părți ar putea fi considerată că săvârșește un abuz de drept.

Recurenții-reclamanți au considerat că această îndatorire tradițională din contractele de drept comun este întărită de Directiva 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 și de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (devenit art. 79 în urma republicării din 2008), care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existența unui echilibru între drepturile și obligațiile consumatorului și ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune,

Au invocat în susținerea recursului practica Curții de Justiție a Uniunii Europene și au solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale a României.

La data de 5 aprilie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum și înscrisuri doveditoare, în apărare.

Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 20 martie 2020, Înalta Curte a admis cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurenții-reclamanți B. și A., a admis în principiu recursul și a constat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluția din 13 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 10 iulie 2020, termen la care s-a dispus amânarea judecării cauzei la 25 noiembrie 2020, pentru a da posibilitatea părților să poată formula concluzii cu privire la cauza C-81/19 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a fost soluționată la 9 iulie 2020.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenții-reclamanți este nefondat, iar sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel cu privire la clauza de risc valutar, decizia atacată este legală.

Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, a constatat că, în speță, clauza de risc valutar, inserată în art. 4.1 din contract și contestată de reclamanți, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva C., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susține prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza prevăzută de art. 4.1 din contract reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cu atât mai mult recurentul-reclamant nu poate invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În prezenta speță nu se pune în discuție suportarea vreunei diferențe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare și cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenței CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligația de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeași monedă, situație față de care nu se pune problema efectuării unei operațiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Recurenții-reclamanți mai invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutați, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

În situația în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar și în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștigurile necuvenite.

Obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale. Nu se poate impune băncii în condiții de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamant prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la data încheierii contractului, întrucât urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenții-reclamanți nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Contractul de credit dedus judecății a dat naștere obligației împrumutatului de a restitui suma de bani împrumutată în moneda CHF, conform acordului de voință al părților și în conformitate cu dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Dată fiind forța obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, instanța de judecată nu poate dispune modificarea convenției de credit cu privire la moneda împrumutului, indiferent de normele edictate de Banca Națională a României în privința regimului valutar. Astfel de norme nu sunt menite a institui cerințe de validitate a contractelor - caz în care s-ar pune în discuție exclusiv problema nulității, nu și a modificării contractului de către instanța de judecată - ci de a asigura monitorizarea și controlul tranzacțiilor valutare pe teritoriul țării, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României.

Prin urmare, normele emise de Banca Națională a României nu pot fi invocate de către recurenții-reclamanți în scopul de a obține modificarea convenției încheiate cu banca, în sensul înlocuirii monedei contractului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudența CJUE, raționament întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1466A din 25 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1466A din 25 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2020.