ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1895/2020

Ședința publică din data de 08 octombrie 2020

Asupra recursului formulat:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la data de 11.01.2018, sub nr. de dosar x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței să constate caracterul abuziv al clauzelor 5.1 lit. c), ce prevede comisionul de administrare și 5.1 lit. a), ce prevede comisionul de acordare a creditului, din contractul de credit și de garanție nr. 49/30.01.2008, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze, să fie obligată pârâta la restituirea sumelor plătite de reclamant în temeiul acestor clauze, precum și la plata dobânzii legale, începând cu data încasării sumelor și până în ziua plății efective, să se constate caracterul abuziv al clauzei 9.1, care stabilește restituirea împrumutului în moneda CHF și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a acesteia clauze, să se dispună stabilirea/înghețarea cursului valutar RON/CHF la valoarea de 2,3090 RON/CHF la data încheierii contractului, să fie obligată pârâta să restituie sumele rezultate în urma înghețării cursului valutar, actualizate cu dobânda legală, din ziua plății efective, să fie obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare, ca urmare a anulării clauzelor abuzive și a recalculării debitului, precum și să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3600/14.05.2018, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 21.06.2018, sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 3522 din 23 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1654/A din 18 octombrie 2019 a respins apelul declarat de apelantul A., împotriva sentinței civile nr. 3522 din 23 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata B. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1654/A din 18 octombrie 2019 a declarat recurs reclamatul A..

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A. solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacată și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Sub un prim aspect reclamantul susține că motivarea deciziei recurate cuprinde argumente contradictorii și străine de pricina dedusă judecății. Nemotivarea hotărârii este întemeiată pe omisiunea instanței de apel de a cerceta criticile formulate împotriva sentinței de fond, analiza instanței fiind sumară și pur formală.

Astfel, motivarea instanței de apel vizând critica privind respingerea probei cu interogatoriul pârâtei este una bazată pe o simplă presupunere, fiind nelegală, încălcând dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, motivarea instanței privind lipsa vreunui avantaj pentru consumator în ipoteza în care profesionistul și-ar fi respectat obligația de informare este nelegală.

În concluzie, recurentul-reclamant apreciază că instanța de apel a pronunțat o decizie cu o motivare întemeiată pe propriile deducții și presupuneri, fără nicio raportare la probatoriu.

Sub aspectul încălcării normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, art. 2 lit. g) și art. 15 din Legea nr. 190/1999, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva 93/13/CEE, recurentul reclamant arată că instanța de apel în contra acestor dispoziții legale a reținut că nu suntem în prezența unui dezechilibru semnificativ care rezultă din clauzele contractului.

Deși instanța reține lipsa negocierii clauzelor contractuale criticate, aceasta reprezintă însăși dovada relei-credințe a pârâtei.

Dovada existenței dezechilibrului contractual rezultă din valoarea monedei creditului care a crescut semnificativ în raport de moneda națională, de faptul că în contract nu se regăsesc identificate prestațiile pârâtei și că valoarea comisioanelor este raportată la soldul creditului.

Este evident că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 atunci când a omis să constate dezechilibrul contractual existent care pune reclamantul în situația de inferioritate față de bancă.

În ceea ce privește aprecierea dată de către instanța de apel asupra naturii contractului de credit este evident că s-au încălcat dispozițiile art. 2 lit. c) și g) din Legea nr. 190/1999. Este evident că suma împrumutată de reclamant a fost folosită pentru achiziționarea unui teren pe care au fost edificate construcții cu funcțiunea de locuințe.

Sancțiunea nerespectării dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 este nulitatea absolută, întrucât aceste prevederi imperative ocrotesc un interes general, de ordine publică.

În ceea ce privește încălcarea de către instanța de apel a hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-618/10 Andriciuc și alții vs. România și a dispozițiilor art. 970 C. civ., recurentul-reclamant critică decizia instanței de apel în sensul că acțiunea a fost respinsă față de efectele principiului nominalismului, fără a observa normele din materia contractuală, respectiv art. 970 C. civ.

Se susține că instanța de apel a ignorat critica recurentului cu privire la obligația profesionistului de informare a consumatorului la momentul contractării creditului. În opinia recurentului-reclamant, toate aceste aspecte se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților la 27.02.2020.

Prin încheierea din data de 04.06.2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, fiind admis în principiu și a fost stabilit termen pentru soluționarea acestuia în ședință publică.

În cadrul examenului de legalitate care privește decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a formulat o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, solicitând constatarea ca fiind abuzive a clauzelor contractuale privind comisionul de administrare lunar menționat la art. 5.1. lit. a) și cel) privind comisionul de acordare a creditului menționat la art. 5.1 lit. a)., precum și clauza prevăzută la art. 9.1 care stabilește restituirea împrumutului în moneda CHF.

Ca o consecință a caracterului abuziv al acestor clauze, a solicitat constatarea nulității absolute a acestora și obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite de reclamant în temeiul acestor clauze, precum și dobânda legală.

În cuprinsul criticii formulate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece nu s-a răspuns criticilor formulate împotriva hotărârii de fond, instanța de apel făcând o analiză sumară și pur formală a motivelor apelului.

Verificând hotărârea recurată sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs menționat, Înalta Curte reține că instanța de apel a răspuns criticilor formulate de recurent în apel, arătând că sunt nefondate criticile referitoare la comisionul de acordare și la cel de administrare, aceste comisioane nefăcând parte din obiectul principal al contractului, fiind permisă pe fond analiza caracterului abuziv. În continuare, instanța de apel a analizat criteriile conform cărora o clauză poate fi considerată ca fiind abuzivă prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu trimitere la jurisprudența CJUE.

De asemenea, instanța de apel a analizat criticile recurentului care au vizat presupusul caracter abuziv al unei clauze care prevede că executarea obligațiilor împrumutatului se face în moneda creditului, reținând că, clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sunt excluse de la posibilitatea analizării caracterului abuziv.

Prin urmare nu se confirmă susținerile recurentului referitoare la lipsa motivelor care să susțină soluția pronunțată cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contestate, hotărârea recurată cuprinzând argumentele care au determinat instanța de apel să păstreze sentința pronunțată de prima instanță.

Criticile formulate în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost argumentat în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Sub un prim aspect s-a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 2 lit. g) și art. 15 din Legea nr. 190/1999, O.U.G. nr. 50/2010 și Directiva 93/13/CEE.

În legătură cu această critică, Înalta Curte reține că instanța de apel a avut în vedere toate dispozițiile legale incidente în speță și a efectuat examenul caracterului abuziv al clauzelor menționate la art. 5.1 lit. a) și c) din contract din perspectiva criteriilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a jurisprudenței CJUE.

S-a reținut că examenul caracterului abuziv este posibil în speță întrucât aceste clauze nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestația esențială a convenției de credit, ci prestații cu caracter accesoriu.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil,,

În aceste condiții, instanța supremă apreciază că prevederile contractuale referitoare la comisioanele bancare din contractul de credit dedus judecății, criticate ca abuzive pe motiv că nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil nu intră sub incidența dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel încât nu sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Recurentul mai susține că fiind reținută lipsa negocierii clauzelor contractuale, acest aspect demonstrează dezechilibrul contractual și lipsa de bună credință a pârâtei.

Se reține că faptul nenegocierii clauzelor contestate, reținut de instanțele devolutive va fi menținut și în recurs, întrucât pârâta nu a răsturnat prezumția relativă instituită de textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, a lipsei de negociere cu consumatorul.

În acest context, împrejurarea că reclamantului i s-a prezentat oferta contractuală, în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 190/1999, nu echivalează cu dovedirea negocierii.

Chiar dacă prevederile contractuale contestate nu au fost negociate cu reclamantul, nu se poate susține că acestea conduc către o situație de dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților contractante, deoarece expun în mod transparent funcționarea mecanismului contractual. Denumirea comisioanelor este sugestivă și termenii utilizați sunt clari și inteligibili, fiind ușor de înțeles că se percepe un comision pentru serviciile prestate de bancă cu ocazia acordării creditului, respectiv pentru administrarea lunară a acestuia.

În mod legal a apreciat instanța de apel că nu sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru a considera aceste clauze drept abuzive, deoarece ele nu creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește raportarea recurentului la O.U.G. nr. 50/2010 aceasta nu poate fi primită, întrucât acest act normativ a intrat în vigoare la un moment ulterior încheierii contractului de credit, nefiind aplicabil în prezenta cauză, la momentul încheierii contractului nefiind interzisă perceperea celor două comisioane.

Cu privire la cerința caracterului clar și inteligibil impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aflată în strânsă legătură cu cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța supremă reține că, în privința comisioanelor bancare, sunt relevante considerentele din decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-621/17, Gyula Kiss și CIB Bank care impune concluzia absenței pretinsului caracter abuziv al clauzelor contestate în condițiile în care clauza este formulată într-o manieră clară și inteligibilă, iar de principiu comisionul de administrare nu poate crea un dezechilibru semnificativ și nu poate fi în contradicție cu cerința bunei-credințe.

Recurentul critică necesitatea analizării cuantumului comisionului de administrare, raportat la valoarea creditului, aspect asupra căruia instanța nu poate aprecia, întrucât evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se poate asocia cu justețea prețului, aspect ce rezultă din dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Se mai susține aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, lege care reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiții imobiliare.

În mod corect au reținut ambele instanțe în sensul că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 296/2004, contractul de credit fiind în sfera de aplicare a definiției contractului încheiat de un comerciant cu consumatorul.

În ceea ce privește criticile aduse capătului de cerere privind înghețarea cursului de schimb valutar, recurentul susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1578 C. civ., art. 970 C. civ. și a jurisprudenței CJUE exprimată în cauza C-618/10 Andriciuc și alții vs. România.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformității și cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului și cu cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

În ceea ce privește solicitarea recurentului ca instanța să acorde efecte Cauzei Andriciuc, instanța supremă reține faptul că, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16, precum și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauza contestată reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale, respectiv a principiului nominalismului, fiind astfel exclusă din domeniul de aplicare a normelor de protecție, cu consecința imposibilității analizării pe fond a caracterului abuziv al acesteia.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, bazate esențialmente pe jurisprudența CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurent, care susțin teze contrare acestei jurisprudențe.

De altfel, așa cum am mai arătat, rațiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită, în mod corect instanța de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1654 A din 18 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2020.