ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 45/2021

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 22 iunie 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1. constatarea nulității actului prin care S.C. B. S.A. a declarat scadent întreg creditul ca fiind exigibil anticipat; 2. constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de risc stipulată în art. 3 lit. d), art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/06.11.2007, art. 3.6 din Condițiile Generale și, în consecință, constatarea nulității absolute a acestora; 3. restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc (redenumit ulterior comision de administrare pe perioada 06.11.2007 - 20.12.2011); 4. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia; 5. stabilizarea (înghețarea) Cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; 6. denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; 7. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor republicată, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor; art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm C. proc. civ. art. 480, 992 C. civ. de la 1864; Directiva nr. 93/13/CEE; art. 276 din TFUE.

Prin sentința civilă nr. 14713 din 22 decembrie 2015 Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la 2 martie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016

Prin sentința civilă nr. 4304 din 18 iulie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea reclamantului, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor vizând comisionul de risc, cuprinse în art. 3 d), 5 a) din condițiile speciale ale convenției din 06.11.2007 și art. 3.6 din condițiile generale și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a acestora, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată la clauzele: Secțiunea 2, art. 2.4 și Secțiunea 4, art. 4.3 din condițiile generale ale convenției și s-a dispus eliminarea acestor clauze din contract. S-a dispus restituirea de către pârâtă a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc și de administrare pentru perioada 06.11.2007 - 20.12.2012. S-au respins celelalte capete de acțiune, respectiv 1, 5 și 6, ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți, cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub același număr de dosar, x/2016

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1250 din 30 mai 2018 respins apelul reclamantului A., ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A.; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins capetele 3 și 4 din cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiate. A menținut soluția instanței de fond cu privire la modul de soluționare a capetelor 1, 2, 5 și 6 din cererea de chemare în judecată.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1250 din 30 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, susține, în esență, că în ceea ce privește soluționarea capetelor de cerere nr. x și 4, cu privire la comisionul de risc valutar și la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere nu dispozițiile art. 1578 C. civ., ci pe cele ale Legii nr. 193/2000 - art. 1 și art. 6 din lege - care reprezintă transpunerea Directivei 93/13/CEE, Directivă ce cuprinde dispoziții de ordine publică și constituie norme imperative care ocrotesc interesul general, al protejării consumatorului împotriva clauzelor abuzive.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000, arată recurentul, dispune în sensul aplicării nu numai pentru viitor a constatării abuzive a clauzelor, întrucât dacă s-ar întâmpla altfel, interpretarea ar duce la lipsirea de efecte în sine a protecției oferită de legislația instituției "nulității absolute". Odată constatată clauza abuzivă a riscului valutar se impune, pentru restabilirea situației anterioare, restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc.

Apreciază că instanța de apel a păstrat, fără să motiveze, celelalte dispoziții ale sentinței în sensul respingerii constatării nulității actului privind declararea întregului credit scadent anticipat, cu posibilitatea rambursării imediate, în condițiile în care nu au fost respectate dispozițiile art. 8 pct. 1 din contract.

Consideră că și acest capăt de cerere trebuia admis, ca de altfel și cel cu privire la cursul valutar și la înghețarea cursului de schimb CHF-leu, în temeiul Legii nr. 193/2000 - art. 1 și 6 - și al Directivei 93/13/CEE - art. 4 alin. (2).

Precizează că în urma sesizării Autorității Naționale pentru protecția consumatorilor, banca a fost sancționată contravențional pentru declararea scadenței anticipate a creditului, măsura ce a fost menținută definitiv de către instanța de judecată.

Cu privire la perceperea comisionului de risc, de asemenea, nu există justificare din partea băncii, nu se cunoaște rațiunea perceperii lui, nu există definirea lui în contract.

Riscul este un element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să-l acopere, însă trebuie să și-l asume, nu să-l transfere exclusiv clientului, în condițiile în care riscul și l-a asigurat prin constituire de garanții.

Solicită admiterea recursului și admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 8 noiembrie 2019.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1250 din 30 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 20 ianuarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv, este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reținut în mod corect a rețiut de instanța de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A.rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Prin urmare, recurentul-reclamant nu poate invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Cu referire la comisionul de risc se reține că prin capătul 2 de cerere reclamantul a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de risc stipulată în art. 3 lit. d), art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/06.11.2007, art. 3.6 din Condițiile Generale și, în consecință, constatarea nulității absolute a acestora, iar prin capătul 3 al cererii a solicitat restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc.

Se constată că instanța de apel a menținut soluția instanței de fond cu privire la modul de soluționare a capătului 2, iar în privința capătului 3 de cerere, respectiv de restituirea de către pârâtă a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc, a constatat că acesta nu poate fi admis, reținând în mod expres că, acest comision "a fost restituit reclamantului anterior pronunțării sentinței atacate", astfel că susținerile recurentului vizând nerestituirea acestor sume nu pot atrage nicio analiză, pe de-o parte pentru că nu sunt criticate din această perspectivă (a restituirii în fapt), iar pe de altă parte pentru că oricum criticile de netemeinicie nu sunt compatibile cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În mod greșit recurentul se prevalează de faptul că instanța de apel a păstrat, fără să motiveze, dispozițiile sentinței în ceea ce privește respingerea constatării nulității actului privind declararea întregului credit scadent anticipat.

În speță, instanța de apel a verificat aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelanții au înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, dar și la motivele de apel invocate de către aceștia, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentului nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, conform pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. invocat.

Contrar susținerilor recurentului, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, motivarea fiind clară și concisă.

Nefondată este și critica privind pretinsa existență a motivelor contradictorii, în condițiile în care, contrar susținerilor recurentului, apelul C. S.A. a fost admis și nu respins, iar motivarea existentă în hotărâre concluzionează în sensul admiterii apelului băncii, așa cum în mod corect a constatat și recurentul.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurent, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1250 din 30 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1250 din 30 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2021.