ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 356/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 mai 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. solicitând instanței constatarea caracterului nul absolut abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1 (2), 4.7 teza a doua, art. 6.1, art. 6.2 din contractul de credit nr. x din data de 22.02.2008, obligarea pârâtei la calcularea și încasarea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit, raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului x (1.82 marja rezultata din scăderea valorii LIBOR 3 luni 2.78 din valoarea dobânzii la data încheierii contractului 4.6%), restituirea tuturor sumelor încasate in baza clauzelor contractuale nule si abuzive, și anume restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de procesare, comision de administrare, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente sumelor încasate cu titlu de rată de dobândă excedentară percepută de către bancă ca urmare a nerespectării dispozițiilor contractuale și legale, exonerarea pe viitor de la plata comisionului de administrare, constatarea, caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată in contractul de credit și eliminarea acesteia, stabilizarea (înghețarea) cursului CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea in moneda naționala a plaților, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională.

Prin sentința civilă nr. 16534/2015 din 22 septembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 2070 din 6 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.7 teza a II-a și art. 6.1 teza I din contractul de credit nr. x/22.02.2008, a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 1239,10 CHF și dobânda legală aferentă de la data încasării acestei sume de bani, respingând restul pretențiilor ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 2031 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2070/06.04.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

A fost admis apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. B. S.A. împotriva aceleiași sentințe, a fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că s-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută de art. 4.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 22.02.2008, ca lipsit de interes.

S-au respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

La 1 martie 2018, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2031 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În ceea ce privește incidența motivului de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, în esență, că hotărârea este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, întrucât instanța de apel a recurs la textele de lege aplicabile situației de fapt, însă le-a aplicat în mod greșit.

Apreciază că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000, reținând că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJUE în cauza Andriciuc contra României, cauză ce solicită a se avea în vedere la pronunțarea soluției.

Conform Curții de Justiție a Uniunii Europene, arată recurentul, banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informație care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligațiilor sale financiare viitoare.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că revine instanței naționale obligația să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze în momentul contractării împrumutului costul total al acestuia, or această obligație de informare nu a fost realizată față de recurent.

Împrejurarea că s-a adresat băncii, exprimându-și intenția de a încheia un contract de credit care să răspundă nevoilor sale, nu poate înseamna o acceptare liberă și necondiționată a ofertei propuse de către bancă.

Astfel, neîndeplinirea obligației de informare asupra riscului valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informațională față de recurent pentru a transfera integral asupra acestuia riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar bunei credințe.

În ceea ce privește solicitarea în sensul de a dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, menționează faptul că în vederea anularii/înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elvețian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, iar recurentul nu a avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să-i permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului de CHF, dar și de faptul că banca nu i-a pus la dispoziție nicio informație din care să reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport cu CHF, se poate considera, susține recurentul, că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților întrucât hipervalorizarea CHF denaturează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat.

În susținerea capătului de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, apreciază că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON.

Sub un alt aspect, arată că nu au fost negociate clauzele contractuale prin care s-a stabilit în sarcina consumatorului obligația de plată a unui comision de administrare și a unui comision de acordare.

Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea necesar a fi purtată asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte prcformulate, impuse de bancă clienților în baza unui model validat prealabil de BNR, "libertatea de voință" a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul (sau actul adițional).

În opinia sa, nu poate fi primit argumentul pârâtei în raport de care banca nu era obligată să indice expres motivele pentru care a înțeles să perceapă comisionul de acordare, întrucât Legea nr. 193/2000 nu impune profesionistului obligația de a detalia într-un contract de adeziune motivul pentru care consumatorul datorează o anumită prestație.

Cu referire la condiția privind inducerea, prin intermediul clauzelor contestate, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, prin Hotărâre CJUE pronunțată în cauza C 415/11 - Mohamcd Aziz vs. Catalunyacaixa, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare (...)".

Caracterul clar și inteligibil al unei clauze contractuale trebuie analizat atât din punctul de vedere al modului de calcul al comisionului la care face referire, dar și raportat la serviciile prestate de către bancă în considerarea comisionului perceput.

Consideră că dispozițiile contractuale criticate sunt abuzive și, în consecință, lovite de nulitate absolută.

În ceea ce privește restituirea sumelor reprezentând comisionul de administrare și comisionul de acordare având în considerare caracterul abuziv și lovit de nulitate absolută al clauzei ce permite perceperea lor subliniază că se impune restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia.

Astfel, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este ireversibilă și nu mai este posibilă repunerea părților situația anterioară.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 1341 și urm. C. civ., ce reglementează instituția plății nedatorate, solicită a se constata întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamantul - solvens cu privire la comisionul de administrare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulității absolute.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., apreciază că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra cererii de "obligare a pârâtei la calcularea și încasarea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit, raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive".

Astfel, recurentul consideră că decizia atacată, pe de o parte încalcă prevederile art. 425 C. proc. civ. potrivit cărora instanța trebuie să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, iar pe de altă parte a legitimat în mod indirect abuzurile făcute de către intimată prin perceperea unor sume de bani în temeiul unor clauze abuzive.

Mai mult decât atât, instanța de apel nu a motivat de ce nu s-a pronunțat și pe cererea facută de recurent în sensul obligării pârâtei la calcularea și încasarea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit, raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 5 octombrie 2018 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019 a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.A. prin întâmpinare; a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. și a fost acordat termen la 18 octombrie 2019 pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 18 octombrie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 17 februarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, în ceea ce privește incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se reține că decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurentul-reclamant.

Cu referire la susținerile recurentului-reclamant referitoare la înghețarea cursului CHF-leu la data încheierii contractului, Înalta Curte subliniază că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care, instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

Cu alte cuvinte, instanța nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar și inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării, deoarece odată ce instanța națională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte etape enunțate de CJUE în cauza Andriciuc.

Cât privește aducerea în discuție a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurentul nu a învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți. Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisioanele de procesare și de administrare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, este de necontestat că scopul perceperii comisionului de administrare rezultă din chiar denumirea sa, contraprestație a serviciilor legate de administrarea creditului, care sunt inerente activității acesteia într-un contract de credit cu executare pe o perioadă îndelungată de timp.

S-a reținut corect că acest comision nu are caracter abuziv, întrucât convenția părților sub acest aspect este clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, reclamantul deținând toate datele necesare pentru a determina întinderea obligației de plată în privința acestui comision, încă de la momentul încheierii contractului.

Totodată, instanța de apel a reținut cu justețe că scopul perceperii comisionului de procesare rezultă din chiar denumirea sa, respectiv prezentarea ofertei băncii, întocmirea dosarului de credit, analiza și decizia cu privire la cererea de credit, încheierea efectivă a contractului de credit.

S-a reținut corect că acest comision nu are caracter abuziv, întrucât convenția părților sub acest aspect este clară și inteligibilă, valoarea comisionului de procesare, metoda de calcul și data scadenței fiind stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultând cu ușurință din denumirea lui.

Nu în ultimul rând, este de subliniat că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane (de administrare, de procesare) sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de procesarea cererilor de credit.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 190/1999 (în forma în vigoare la data încheierii contractului dedus judecății), în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și altor garanții, după caz. Textul legal evocat se referă exclusiv la acele cheltuieli aferente încheierii contractului și anterioare acestui moment, astfel cum rezultă din chiar redactarea textului de lege, nu și la comisioanele creditului.

Este de necontestat că noțiunea de "comision" nu se identifică cu noțiunea de "cheltuieli", comisionul presupunând acordarea unei remunerații pentru un serviciu prestat, acesta fiind și cazul clauzelor contestate în speță.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul a susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra cererii de "obligare a pârâtei la calcularea și încasarea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit, raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive".

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Nici ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. nu este incidentă, deși a fost invocată de recurent, atât timp cât textul de lege vizează o hotărâre care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situație care nu se regăsește în speță.

Instanța de prim control judiciar a analizat hotărârea primei instanțe, prin raportare la criticile formulate, dând eficiență caracterului devolutiv al apelului.

S-a reținut că la 23 februarie 2009, între părți s-a încheiat Actul adițional nr. x care la art. 1 a precizat că începând cu data de 22.02.2009 împrumutatul datorează băncii o dobândă aniversară variabilă, iar la pct. 2.1 și 2.2 din contract s-a prevăzut modul de variație al dobânzii, respectiv, dobânda fiind formată din media aritmetică pe ultimele 30 de zile calendaristice a LIBOR la 6 luni + media aritmetică pe ultimele 30 de zile calendaristice a CDS 5 ani +marja băncii. Tot în actul adițional s-au definit noțiunile de LIBOR, CDS și marja băncii. Ca urmare a aplicării acestei formule de calcul a rezultat o rată a dobânzii de 10,98%, însă prin art. 2.4 din actul adițional s-a prevăzut diminuarea dobânzii la valoarea de 5,6%.

Argumentat și legal motivat, instanța de apel a reținut cu justețe că, întrucât pentru primul an de creditare dobânda a fost fixă, iar la data primei aniversări a fost încheiat actul adițional nr. x, clauza prevăzută la art. 4.7 teza a II-a din contract, potrivit căreia:

"rata anuală a dobânzii in vigoare la momentul exercitării opțiunii va putea fi modificată de către bancă in funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii", nu a produs niciodată efecte, fiind lipsită de interes cererea de constatare a caracterului abuziv al acesteia, câtă vreme nu se obține niciun folos practic prin constatarea nulității acesteia.

Așa fiind, câtă vreme nu s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contestate, raportat la principiul accesorium sequitur principale, sunt lipsite de justificare susținerile recurentului vizând omisiunea/nemotivarea instanței de apel privind restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor declarate nule.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentul-reclamantă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2031 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2031 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2021.