ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2103/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 - București, secția Civilă, la data de 15 mai 2016 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat instanței: obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii din contractul de credit nr. x/19.11.2007, din actul adițional nr. x și actul adițional nr. x/16.09.2011 la contractul de credit x/19.11.2007 potrivit formulei de calcul prevăzută la semnarea contractului si LIBOR la 6 luni CHF; înlăturarea prevederilor abuzive prevăzute în contractual de credit nr. x/19.11.2007, din actul adițional nr. x și actul adițional nr. x/16.09.2011 la contractul de credit x/19.11.2007 privind calculul dobânzii; obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii din contractul de credit nr. x/07.07.2008 (condiții generale de creditare), din actul adițional nr. x/16.06.2010 (condiții generale de creditare) la contractul de credit x/07.07.2008, din contractul de credit x/07.07.2008, din actul adițional nr. x/16.06.2010 la contractul de credit x/07.07.2008 potrivit formulei de calcul prevăzută la semnarea contractului si LIBOR la 6 luni CHF; înlăturarea prevederilor abuzive prevăzute în contractul de credit nr. x/07.07.2008 (condiții generale de creditare), în actul adițional nr. x/16.06.2010 (condiții generale de creditare) la contractual de credit x/07.07.2008, în contractul de credit x/07.07.2008, în actul adițional nr. x/16.06.2010, la contractul de credit x/07.07.2008 privind calculul dobânzii; obligarea pârâtei la aplicarea dobânzii pe toata durata contractelor de credit, astfel cum reiese din conținutul acestora, de la data semnării; obligarea pârâtei la restituirea dobânzilor calculate și percepute în mod nelegal, urmând ca acestea să fie actualizate în moneda creditului, la care să se aplice și dobânda percepută reclamanților pentru credit; restituirea sumelor reprezentând comisioane abuzive încasate de la momentul încheierii convențiilor de credit (2007 și 2008) și până în prezent, inclusiv a sumelor reprezentând comision de acordare a creditelor din contractele de credit nr. x/07.07.2008 (condiții generale de creditare), în actul adițional nr. x/16.06.2010 (condiții generale de creditare) la contractual de credit x/07.07.2008, în contractul de credit x/07.07.2008, în actul adițional nr. x/16.06.2010 la contractul de credit x/07.07.2008; obligarea pârâtei la stabilirea plății ratelor la cursul istoric, cel de la data semnării contractului de credit x/07.07.2008 și contractului de credit x/19.11.2007; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin înscrisul înregistrat la data de 9 decembrie 2015, reclamanții au depus la dosar o cerere adițională prin care au solicitat constatarea caracterului abuziv și al clauzei de risc valutar și eliminarea acesteia din ambele contracte de credit și din actele adiționale, obligarea pârâtei la stabilirea plății ratelor la cursul istoric, obligarea pârâtei la calcularea ratelor în funcție de valoarea LEU/CHF de la momentul semnării contractului, repunerea părților în situația anterioară, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1988 din 17 februarie 2016 pronunțată Judecătoria sector 2-București s-a admis excepția necompetentei materiale invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată sub dosarul nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 4110 din 1 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea reclamaților A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și, în consecință s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarei clauze din contractul de credit nr. x/19.11.2007, în varianta sa inițială: art. 4.5 referitor la faptul că "banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare".

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei de 5,9% pe an, inițial convenită de la data încheierii contractului până la 23 august 2011, fiind respinsă în rest cererea ca neîntemeiată

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta S.C. C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1713/2017 din 27 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 4110 din 1 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privitor la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă, fiind menținută în rest sentința apelată.

Împotriva deciziei civile nr. 1713/2017 din 27 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B..

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Astfel, obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În acest context, se arată faptul că decizia pronunțată în apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, instanța de apel respingând apelul ca nefondat, din perspectiva tuturor motivelor de apel, doar prin trimitere la unele chestiuni generale, aspect ce echivalează cu o nepronunțare asupra fondului și atrage casarea hotărârii atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta susține că în mod corect prima instanță a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei din art. 4.5 referitor la faptul că banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare, din contractul de credit nr. x/19.11.2007.

În motivarea sa, tribunalul a reținut că această clauză stabilește dreptul discreționar al băncii de a modifica valoarea dobânzilor și comisioanelor fără a se indica criterii clare și transparente care să fie aplicate sau motivele care determină aceste modificări. Or, lipsa acestor elemente sunt de natură a determina un echilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigenței bunei-credințe, având în vedere că împrumutatul nu poate anticipa efectele clauzelor asupra patrimoniului său.

În opinia recurenților, se apreciază îndeplinirea condițiilor de constatare a caracterului abuziv a clauzei prevăzute de art. 4.5, respectiv lipsa negocierii, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe.

Din perspectiva drepturilor consumatorilor, faptul că nu se specifică condițiile în care banca poate modifica dobânda, care este evenimentul care poate fi calificat ca schimbare semnificativă care poate determina majorarea dobânzii, astfel încât împrumutatul nu se va putea opune în mod real la această majorare, în primul rând pentru că nu știe cărui fapt i se datorează aceasta, iar în al doilea rând pentru că opoziția sa ar determina obligația sa de a rambursa tot creditul.

Pe de altă parte, deși prețul banilor împrumutați a fost stabilit într-un fel la semnarea contractului, datorită acestei clauze, dar și a impreviziunii monetare, împrumutații se găsesc în ipostaza de a plăti un alt preț, cu mult mai mare decât cel cu care a fost de acord (proporțional cu prestația băncii) și pe care și-l permit.

Avându-se în vedere faptul că prima instanță a stabilit, în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 4.5, că sunt îndeplinite condițiile pentru a se constata caracterul abuziv al acesteia a obligat pârâta-apelantă, ca o consecință firească, la restituirea sumei încasate în temeiul ei. Tribunalul, apreciind în mod corect că efectele nulității absolute sunt retroactive, sumele încasate în plus prin perceperea nejustificată a unei dobânzi suplimentare trebuie a fi restituite, aspect ce a fost aplicat în mod greșit de către instanța de apel, referitor la normele dreptului material aplicabil în prezenta cauză.

Tot subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții arată că au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, întrucât raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator.

Astfel, omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari din cadrul băncii, constituie o încălcare a obligației de consiliere sever sancționată de dreptul european și național, având în vedere că această clauză nu a fost negociată direct cu reclamanții, fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Pentru aceste considerente, recurenții apreciază că, în cauză, contractul încheiat de părți este un contract de adeziune ce conține clauze prestabilite de bancă, fără a putea fi negociate, aspect ce determină inegalitatea pozițiilor juridice a părților, iar clauza de risc valutar îngreunează excesiv situația consumatorului și conferă băncii un avantaj economic vădit disproporționat.

Prin întâmpinarea depusă la data de 20 februarie 2018, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 24 mai 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 4 iunie 2018, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1713/2017 din 27 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 31 ianuarie 2019.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019, Înalta Curte a reținut că prin sentința civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018 intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a fost preluată prin absorbție de către D. S.A., sens în care a dispus citarea, în calitate de intimata-pârâtă, a D. S.A..

Prin aceeași încheiere, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin cererea înregistrată la data de 5 martie 2019, intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat introducerea în cauză a societății E. S.A. și a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în contextul în care, la momentul intervenirii fuziunii, contractul de credit ce formează obiectul prezentului dosar nu se afla în patrimoniul C. S.A., el fiind în momentul respectiv în patrimoniul E. S.A., ca urmare subsecventelor cesiuni de creanță, Înalta Curte dispunând citarea în cauză a ultimei societăți.

Tot în același context, E. S.A. a formulat la 23 septembrie 2019, în temeiul art. 39 C. proc. civ., cerere de intervenție, iar prin încheierea din 23 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimata-pârâtă a societății E. S.A., apreciind că aceasta justifică participarea în proces alături de D. S.A..

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Critica recurenților, subsumată acestui motiv de casare, prin care au susținut că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, întrucât instanța de apel a respins apelul ca nefondat, făcând doar trimitere la unele chestiuni generale, aspect ce echivalează cu o nepronunțare asupra fondului ceea ce atrage casarea hotărârii atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, se constată a fi nefondată, pentru considerentele ce succed.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute, întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantei și de admitere a apelului pârâtei.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că în cauză hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept, cum susțin recurenții.

Înalta Curte reține, totodată, că recurenții, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu indică criticile pretins neanalizate de instanța de apel rezumându-se la afirmații generice.

În consecință, în lipsa unor critici efective prin care să se determine verificarea legalității deciziei de apel prin prisma unei omisiuni în analiza efectuată de instanța de prim control judiciar, cele susținute de recurenți sunt nefondate.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenții susțin că în mod corect prima instanță a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei din art. 4.5 referitor la faptul că banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare, din contractul de credit nr. x/19.11.2007.

În acest context, se apreciază îndeplinirea condițiilor de constatare a caracterului abuziv a clauzei prevăzute de art. 4.5, respectiv lipsa negocierii, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe.

Tot în același context, recurenții arată că au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, întrucât raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator.

Analizând considerentele deciziei atacate în raport cu susținerile recurenților, potrivit cărora, clauzele contestate nu au fost negociate, producând astfel un dezechilibru între părți, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credințe, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este legală, apreciindu-se că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

Așadar, prin acțiunea promovată recurenții au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Prin urmare, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. sus-arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de aceștia clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin urmare, se reține caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Totodată, se reține că ceea ce pretind recurenții cu privire la revizuirea efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, întrucât aceasta are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Nici critica recurenților vizând necesitatea denominării în monedă națională a plăților prin raportare la art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 nu poate fi reținută, în condițiile în care în speță sunt incidente prevederile alin. (2) al articolului menționat.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1713/2017 din 27 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1713/2017 din 27 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A., F. S.A. și E. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.