ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1525/2020

Ședința publică din data de 30 iulie 2020

Deliberând asupra cererilor de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 3 martie 2017 sub nr. x/2017, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței următoarele:

- să constate caracterul nul și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.3, art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 30.06.2008, să dispună restituirea sumei de 14.560 Euro, în echivalent în RON, reținută cu titlu de comision de administrare, cu aplicarea dobânzii legale; să dispună eliminarea pe viitor a comisionului de administrare;

- să dispună obligarea pârâtei la aplicarea formulei marja fixă 4,25 % + Euribor 6M, după primul an de creditare până la finalizarea convenției de credit.

Reclamantele au arătat că clauzele contestate au caracter abuziv din perspectiva legislației privind protecția consumatorilor; astfel, clauza 4.3 dă dreptul pârâtei să modifice discreționar rata dobânzii; clauza 5.1 lit. c) reglementează comisionul de administrare, perceput fără temei legal, fără justificarea unei contraprestații.

Pârâta s-a apărat, printre altele prin invocarea efectului pozitiv al lucrului judecat al Hotărârii nr. 320 din 17 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București; a arătat că prin hotărârea invocată a fost soluționată definitiv o acțiune promovată de ANPC împotriva băncii, constatându-se legalitatea clauzelor contestate și în prezentul litigiu.

Hotărârea primei instanțe:

Prin sentința civilă nr. 3370/2017 din 27 septembrie 2017 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus următoarele:

- a constatat caracterul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii nr. 320 din 17 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015* cu privire la comisionul de administrare și a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 5 alin. (1) lit. c) din contractul de credit nr. x/30.06.2008 încheiat între părți;

- a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 4.3 din același contract de credit;

- a obligat reclamantele la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă.

Apelul:

Prin decizia civilă nr. 682/2019 din 11 aprilie 2019 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulate de apelantele A. și B. în contradictoriu cu intimata C. S.A., a anulat în parte sentința apelată și a trimis spre rejudecare capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit nr. x/30.06.2008 și restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, cu aplicarea dobânzii legale, precum și dispoziția vizând obligarea reclamantelor la suportarea cheltuielilor de judecată în fond; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Recursul:

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel a declarat recurs motivat pârâta C. S.A., cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 2 august 2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Motivarea recursului:

Recurenta-pârâtă a invocat a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Recurenta-pârâtă a susținut greșita interpretare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat față de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2015, arătând că instanța de apel a apreciat temeinicia căii devolutive de atac doar din perspectiva lipsei legăturii prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. între ce s-a judecat definitiv prin decizia civilă nr. 320 din 17 februarie 2017 care a vizat analiza clauzelor unor contracte diferite de cel dedus judecății în cauza de față, și cauza de față în care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor unui contract distinct de cele care au fost deja analizate prin decizia menționată.

Subsumat acestei critici, recurenta-pârâtă a invocat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că "dacă într-o acțiune în încetare cu impact asupra întregului portofoliu de credit al băncii, instanța constată în mod definitiv că banca nu a inserat clauze abuzive în contractele încheiate cu clienții săi, această hotărâre se aplică și clienților care nu au fost parte în litigiu, dar care sunt reclamanți în alte litigii împotriva băncii". De asemenea, a invocat atât doctrina de specialitate, care a statuat că invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat sub forma prezumției este la îndemâna oricăreia dintre părțile unui litigiu ulterior, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu cel din urmă. În acest caz, doctrina a concluzionat că nu este necesară tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior. Totodată, a invocat și jurisprudența instanței supreme în același sens. Plecând de la aceste considerente, recurenta-pârâtă a susținut că în speță este incidentă interpretarea dată prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii, în condițiile în care în litigiul anterior partea adversă era reprezentată de autoritatea națională în domeniul protecției consumatorilor, scopul procesului fiind tocmai acela al înlăturării clauzelor supuse analizei din toate contractele din portofoliul bancar; or, una din clauzele analizate în acel litigiu anterior viza tocmai caracterul abuziv al clauzei referitoare la perceperea comisionului de administrare, contestat și în prezenta cauză, fiind îndeplinite cerințele impuse de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere condițiile promovării primului litigiu de către autoritatea națională înființată cu acest scop.

Regularitatea recursului:

Cererea de recurs a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, instanța care a pronunțat hotărârea atacată, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată a fost comunicată pârâtei la 28 iunie 2019, iar aceasta a declarat calea extraordinară de atac la 29 iulie 2019. Se constată, așadar, că recursul a fost declarat și motivat în termenul legale de 30 zile, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 și 3 și alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la condițiile intrinseci s-a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la condițiile extrinseci s-a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., fiind depusă la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul legal datorat.

Admisibilitatea recursului:

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 682/2019 din 11 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V- civilă.

Pentru verificarea admisibilității căii de atac a recursului s-a avut în vedere obiectul cauzei care, în speță, vizează, constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fiind incidente dispozițiile art. 483 alin. (1) și (2) și art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 astfel cum a fost modificată.

Prin întâmpinare, intimatele-reclamante au invocat excepția nulității cererii de recurs, apreciind că criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

A fost întocmit și comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul din 26 martie 2020, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității invocată de intimatele-reclamante, a admis în principiu recursul declarat, constatând, totodată, suspendarea de plin drept a judecății cauzei în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinsă în Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României. Urmare a încetării stării de urgență a fost stabilit termen în ședință publică, cu citarea părților pentru soluționarea căii de atac.

Analiza motivelor de recurs:

Față de actele dosarului, de înscrisurile administrate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca fondat pentru următoarele considerente:

Se constată caracterul întemeiat al criticii recurentei-pârâte vizând nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a normelor care guvernează efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat că nu se poate reține efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei nr. 320 din 17 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, întrucât aceasta a avut ca obiect cererea formulată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor de constatare a caracterului abuziv al clauzelor din contractele ce au făcut obiectul procesului-verbal de constatare a contravenției nr. x/04.05.2015, fiind supuse analizei clauzele din două contracte de credit încheiate de terțe persoane, astfel încât clauzele contestate prin litigiul de față nu au făcut niciodată obiectul analizei vreunei instanțe. În acest context, curtea de apel a apreciat că nu se poate opune efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei anterior menționate deoarece nu există legătura despre care face vorbire alin. (2) al art. 431 C. proc. civ. (iar nu art. 421 C. proc. civ., cum din eroare s-a consemnat în decizia recurată) între ce s-a judecat definitiv în litigiul anterior și ce se solicită a fi analizat în litigiul prezent.

Deși decizia pare corectă din punct de vedere formal, instanța de apel nu a avut în vedere contextul legal în care se desfășoară procedura inițiată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC). În acest sens, Înalta Curte are în vedere cadrul legal în care este inițiat controlul desfășurat de ANPC, care, conform art. 9 din Legea nr. 193/2000 se poate efectua fie la sesizarea consumatorilor, fie din oficiu, art. 10 din aceeași lege menționând că instituția bancară are obligația de a prezenta organului de control toate contractele încheiate cu consumatorii. În contextul considerentelor reținute de instanța de prim control judiciar se ridică problema legitimă a modalității în care instanța ar fi analizat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat în situația în care controlul Autorității ar fi fost efectuat din oficiu, fiind finalizat cu sesizarea instanței în vederea aplicării sancțiunii contravenționale și obligării profesionistului la modificarea tuturor contractelor ce ar conține clauze pretins abuzive.

În consecință, Înalta Curte apreciază că în cazul procesului declanșat în urma controlului desfășurat de Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor nu prezintă relevanță juridică modalitatea de concretizare a acestui control (la sesizarea consumatorilor sau din oficiu), instanța de judecată investită în urma acestui control nefiind limitată la analiza unui contract, ea efectuând o analiză de principiu a acelor clauze identificate de organul de control ca având un potențial caracter abuziv.

În sensul celor arătate anterior este reținută și dispoziția legală din art. 12 din Legea nr. 193/2000, conform cărora în cazul în care autoritatea constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive va sesiza instanța, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Este evident, așadar, că în cazul promovării unui litigiu de către autoritatea de control, instanța nu este limitată la analizarea clauzelor pretins abuzive doar dintr-un anumit contract, ci procedează, așa cum s-a arătat deja, la analiza de principiu a caracterului abuziv al clauzelor sesizate de organul de control, urmând a dispune, în măsura reținerii incidenței dispozițiilor Legii nr. 193/2000, modificarea tuturor contractelor din portofoliul băncii care conțin clauzele respective.

În consecință, sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se poate reține o identitate între obiectul litigiului anterior, declanșat la inițiativa Autorității pentru Protecția Consumatorilor și care a vizat caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare, cu incidență asupra clauzelor de acest gen din întregul portofoliu de contracte al băncii, și litigiul prezent care vizează pretinsul caracter abuziv al clauzei vizând același comision de administrare.

Din perspectiva identității de părți, Înalta Curte reține că deși formal parte în primul proces a fost Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor, aceasta nu a acționat pentru protejarea unui drept/interes propriu, ci pentru protejarea intereselor tuturor consumatorilor care au încheiat cu instituția bancară contracte ce ar conține clauze sesizate de autoritate ca având un caracter abuziv. Se reține sub acest aspect, atât dispoziția art. 9 din Legea nr. 193/2000 ce reglementează posibilitatea Autorității de a declanșa controlul fie din oficiu, fie la sesizarea consumatorilor, a art. 10 care stipulează obligația profesionistului de a prezenta toate contractele aflate în portofoliu, cât și dispoziția art. 12 din același act normativ care reglementează efectele controlului, respectiv sesizarea instanței și înlăturarea clauzelor ce încalcă legislația în materie din toate contractele aflate în derulare.

Se apreciază, în consecință, că Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor, neprotejând un drept propriu, acționează în interes public și în numele consumatorilor, scopul promovării litigiului fiind acela de protecție al tuturor consumatorilor ce au încheiate contracte care conțin clauzele sesizate de Autoritate ca potențial abuzive. Concluzia acționării în interes public, cu scopul protejării intereselor tuturor consumatorilor se regăsește și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauza C-472/10).

Un scop subsidiar, dedus din acela al interesului public și al protecției consumatorilor, este acela de a reduce numărul litigiilor individuale de pe rolul instanței și conturarea unei jurisprudențe neunitare sub aspectul soluțiilor ce ar putea fi pronunțate în litigii individuale vizând același tip de clauze contractuale. Concret, acționând în interes public, cu scopul protejării generale a drepturilor consumatorilor, Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor determină analiza de principiu a clauzelor pretins abuzive, cu impact asupra tuturor contractelor din portofoliul băncii care conțin respective clauze.

În consecință, acționând în scopul protejării tuturor consumatorilor, Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor a acționat inclusiv în interesul intimatelor-reclamante din prezenta cauză, supunând analizei primei instanțe clauza referitoare la comisionul de administrare, intimatele-reclamante nedevedind invocarea unor alte aspecte ale pretinsului caracter abuziv al clauzei contractuale decât cele avute în vedere în analiza efectuată în primul litigiu. Se apreciază, deci, în contextul cadrului legal în care acționează Autoritate pentru Protecția Consumatorilor, interesul protejat și scopul urmărit, că se poate reține o identitate de părți în cele două litigii, în conformitate cu prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În sfârșit, sub aspectul obiectului, se reține existența identității, în ambele litigii fiind analizată clauza referitoare la comisionul de administrare.

Având în vedere considerentele reținute, Înalta Curte apreciază nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. În consecință, în temeiul art. 497 C. proc. civ., decizia de apel va fi casată iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeași instanță. În rejudecare, instanța de apel va avea în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 682/2019 din 11 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante A. și B..

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iulie 2020.

Opinie separată

În motivarea opiniei separate, consider nefondat motivul de recurs referitor la încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în ceea ce privește decizia civilă nr. 320/17.02.2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, împărtășind din acest punct de vedere opinia instanței de apel.

Acțiunea anterioară a fost promovată de Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor în temeiul art. 12 din Legea nr. 193/2000 și a urmărit constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractele ce au făcut obiectul procesului-verbal de constatare a contravenției nr. x/04.05.2015 și aplicarea sancțiunii contravenționale conform prevederilor art. 16 din Legea nr. 193/2000. Potrivit acesteia, au fost supuse analizei instanței clauzele din două contracte de credit încheiate de intimata C. S.A., respectiv contractele de credit nr. x din data de 03.12.2007 încheiat cu debitorul D. și nr. x din data de 06.11.2007 încheiat cu debitorul E..

Prezentul dosar are ca obiect acțiunea promovată de reclamantele consumatoare A. și B. în temeiul art. 14 din Legea nr. 193/2000 privind constatarea nulității absolute a unor clauze din contractul de credit nr. x/30.06.2008, considerate a fi inserate în mod abuziv de profesionistul C. S.A..

Față de cele reținute, cât timp reclamantele din prezenta cauză nu au figurat drept părți în dosarul nr. x/2015, nu li se poate opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Mai mult, chiar dacă demersurile judiciare anterioare au privit clauze similare celor din contractul de credit din prezenta cauză, criticate deopotrivă pentru caracterul abuziv, nu se poate susține existența aceluiași obiect.

În ceea ce privește efectele hotărârii definitive pronunțate în acțiunea promovată în temeiul art. 12, dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au prevăzut în mod expres că, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, instanța obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.

Cu ocazia controlului de constituționalitate a acestor dispoziții legale, în cuprinsul Deciziei nr. 353/2016, Curtea Constituțională a reținut că acestea instituie o sancțiune civilă, pe lângă cea contravențională a amenzii prevăzute de art. 13 alin. (2) raportat la art. 16 din lege. S-a avut în vedere faptul că profesionistul a cunoscut încă de la început faptul că o clauză abuzivă poate antrena răspunderea sa în urma promovării unor acțiuni în justiție de către consumatori. Acțiunea în încetare prevăzută de dispozițiile legale criticate are o tipologie procedurală de natură să satisfacă interesele de ordin public prin apărarea drepturilor și intereselor consumatorilor aflați în aceeași situație juridică, statul asigurându-se că toți actorii economici respectă regulile edictate în vederea unei bune funcționări a pieței bunurilor și serviciilor vizate de ipoteza legii. În momentul în care instanța de judecată constată existența unei clauze abuzive, va obliga profesionistul să o înlăture din toate contractele de adeziune în curs de executare. Efectele acestei înlăturări, potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000, se vor produce pentru viitor.

Totodată, Curtea Constituțională a recunoscut că reglementările legale amintite conferă hotărârii judecătorești efecte juridice particulare în raport cu regula generală a relativității efectelor hotărârilor judecătorești, fără ca obligațiile prevăzute în acestea să poată fi asimilate cu cele ce rezultă dintr-un act de reglementare primară. Efectul relativ al acestui tip de hotărâre nu se referă la un raport juridic concret dintre consumator și profesionist, raportată la un anume litigiu, având în vedere controlul abstract efectuat de judecător în baza art. 12 și 13 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu este apărat un drept subiectiv propriu al titularilor dreptului de sesizare, întrucât ipoteza normativă a dispozițiilor legale criticate vizează contenciosul de ordine publică.

Curtea Constituțională a subliniat însă că "relativitatea efectelor hotărârii judecătorești va avea în vedere persoana împotriva căreia este formulată sesizarea, persoană ce urmează a-și adapta conduita în funcție de exigențele stabilite prin hotărârea judecătorească. Nicăieri în lege nu este prevăzută o sancțiune împotriva profesionistului care, obligat de instanță să elimine clauzele constatate ca fiind abuzive, nu s-a conformat hotărârii judecătorești, dar efectul acesteia este în sensul că profesionistul, fie va negocia cu consumatorul și le va modifica, fie va elimina pur si simplu clauzele abuzive din contractele preformulate, urmând ca verificarea îndeplinirii hotărârii judecătorești să fie făcută ulterior de către autoritățile competente."

Prin urmare, în ciuda caracterului său particular, această reglementare nu a fost văzută drept o excepție de la cerințele efectului pozitiv al autorității de lucru judecat prevăzut de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., ce ar putea fi invocată în contradictoriu cu un consumator care nu a luat parte la acest demers. Doar o hotărâre de admitere impune profesionistului să elimine clauzele constatate a fi abuzive din toate contractele de adeziune aflate în derulare, măsura sancțiune fiind instituită în vedere protejării interesului public al descurajării conduitei abuzive din partea profesioniștilor.

De cealaltă parte, dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 prevăd în mod expres că acțiunile formulate de organele de control sau asociațiile de protecție a consumatorilor în temeiul aceluiași articol nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii.

De altfel, prevederile legii române transpun dispozițiile art. 7 din Directiva 93/13/CEE, iar, în analizarea acestora, CJUE a reținut posibilitatea ca "constatarea nulității unei clauze abuzive care figurează în condițiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii, efectuată în cadrul unei acțiuni în încetare, menționată la articolul 7 din directivă, formulate împotriva unui vânzător sau a unui furnizor în interes public și în numele consumatorilor de un organism desemnat de legislația națională, să producă, în conformitate cu această legislație, efecte față de toți consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia îi sunt aplicabile aceleași condiții generale, inclusiv față de consumatorii care nu erau părți la procedura în încetare" (hotărârea pronunțată la data de 26.04.2012 în Cauza C-472/10).

Nu există însă nicio prevedere în directivă sau în legea națională, care să permită interpretarea per a contrario propusă de recurentă, potrivit căreia o hotărâre de respingere să se aplice și consumatorilor care nu au fost parte la proces. Mai mult, o asemenea posibilitate este înlăturată de prevederile art. 12 alin. (4) menționate anterior.

Pentru aceste motive, am apreciat că nu poate fi reținut motivul de recurs considerat, cu majoritate, ca fiind întemeiat.