ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 719/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantii A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive din contractul de credit nr. x/11.09.2008 privitoare la dobânda percepută începând cu cea de a 13-a lună contractuală (art. 5.1 lit. a) teza a II-a), dobânda penalizatoare (art. 5.1 lit. b) și comisionul de administrare (art. 5.2 lit. a), să fie repuși reclamanții în beneficiul termenului de plată a datoriei, să fie obligată pârâta la restituirea tuturor sumelor încasate în mod nelegal în baza clauzelor abuzive, la plata dobanzii legale aferente acestor sume, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanții au arătat, în esență, că reclamanta B. și pârâta au încheiat contractul de credit nr. x/11.09.2008, modificat prin actul adițional nr. x/6.07.2016 prin care reclamantul A. a dobândit calitatea de garant real, obligat solidar și indivizibil față de bancă.

Întrucât reclamanții nu și-au putut respecta obligațiile de plată a ratelor, banca a declarat debitul scadent anticipat și a solicitat executarea silită pentru suma de 118.046 EURO.

Reclamantii au formulat și o cerere de modificare a cererii de chemare în judecata prin care au solicitat să se constate nulitatea absoluta a clauzei de la art. 1.1 din actul adițional, în ceea ce priveste modificarea marjei fixe si raportarea dobânzii variabile la indicele Euribor 6M.

Prin sentința civilă nr. 1077 din 12 aprilie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de interes și a respins, ca fiind lipsită de interes, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtei C. S.A.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții A. și B., solicitând anularea sentinței atacate, menținerea cauzei spre judecare și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată.

Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la data de 17 iulie 2018.

Prin decizia civilă nr. 2300A/2018 din 16 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

A anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Tribunalul Bucuresti - sectia a VI-a Civilă.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2300A/2018 din 16 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, a susținut că în mod legal și temeinic a admis instanța de fond excepția lipsei de interes a acțiunii, decizia instanței de apel fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, sub un prim aspect, deși instanța de apel a constatat o pretinsă încălcare a dreptului la apărare al intimaților-reclamanti, în realitate, a existat o simplă eroare materială strecurată în cuprinsul încheierii de ședință din data de 15 martie 2018, în sensul că, în antepenultimul paragraf de pe prima pagină a încheierii de ședință de la data menționată, din eroare, se arată că Tribunalul a pus în discuție excepția lipsei de obiect, în loc de excepția lipsei de interes, asa cum era corect.

A arătat că apărătorul intimaților-reclamanti și al recurentei-pârâte au formulat concluzii asupra excepției lipsei de interes, nicidecum asupra excepției lipsei de obiect, iar în cuprinsul sentinței se face referire numai la excepția lipsei de interes.

Sub un al doilea aspect, a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale, atunci când a stabilit că intimații-reclamanți au un interes in formularea acțiunii.

A făcut referire la dispozițiile art. 33 C. proc. civ. (interesul de a acționa trebuie sa fie determinat, legitim, personal, născut si actual), la art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit (conform cărora contractele de credit și contractele de garanție reală sau personală încheiate de o instituție de credit sunt titluri executorii), la textul art. 713 alin. (2) C. proc. civ. (care stabilește că, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în cadrul contestației la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins in titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede, în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui), la prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000 (clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua).

Apelanta-pârâtă a precizat că intimații-reclamanți au formulat o contestație la executare ce face obiectul dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, în care au invocat caracterul abuziv al acelorași clauze care fac obiectul prezentei acțiuni și au solicitat anularea actelor de executare efectuate de S.C. D. în dosarul de executare nr. 490/2017.

A arătat că, în cadrul contestației la executare, intimații-reclamanți au pus în discuție atât caracterul lichid (câtimea creanței) cât și caracterul exigibil al acesteia, solicitând instanței de executare să constate că "necesitatea declarării scadenței anticipate a obligațiilor care decurg din contractul de credit [...] nu se justifică".

Întrucât textul art. 713 alin. (2) C. proc. civ. permite invocarea oricăror motive de fapt sau de drept referitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu - inclusiv motive privind beneficiul termenului de plată - iar art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede expres că, în cazul în care se constată existența clauzelor abuzive (indiferent prin ce modalitate - acțiune în constatarea nulității sau contestație la executare n.n.), contractul se va derula în continuare, a susținut că intimații-reclamanți pot solicita repunerea în beneficiul termenului de plată a datoriei chiar în cadrul contestației la executare.

A menționat că, în eventualitatea în care ar constata caracterul abuziv al unor clauze și, pe cale de consecință, plata unor sume excedentare care ar fi suficiente pentru a acoperi ratele scadente până la data începerii executării silite, ba chiar si după această dată, până în februarie 2027 (după cum susțin intimații-reclamanti), instanța de executare ar constata și caracterul nelichid și neexigibil al creanței și, prin aceasta, ar repune practic debitorii în beneficiul termenului de plată.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Intimații-reclamanți au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 22 noiembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul din 20 martie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-părâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2300A/2018 din 16 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. S-a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin încheierea din 10 iulie 2020, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2300A/2018 din 16 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Constatându-se încetarea împrejurării care a condus la suspendarea pricinii, la termenul din 24 martie 2021 cauza a fost repusă cauza pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul formulat de pârâta C. S.A. vizează, în esență, greșita soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei de interes a reclamanților-intimați A. și B., care, în opinia recurentei, nu ar mai justifica un interes în ceea ce privește solicitarea de a se constata existența unor clauze abuzive în contractul de credit în temeiul Legii nr. 193/2000, câtă vreme acesta nu se mai află în derulare, fiind deja în faza de executare silită, iar în contestația la executare aflată pe rolul Judecătoriei Buftea s-au invocat aceleași chestiuni ca cele din prezenta cauză.

Criticile din cuprinsul cererii de recurs pot fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă acestea sunt nefondate.

Se reține că prin Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauzele conexate C-698/18 și C-699/18, S.C. Raiffeisen Bank S.A. împotriva JB și BRD Groupe Societe Generale S.A. împotriva KC, obligatorie pentru instanțele naționale, s-a statuat că "definiția noțiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera(b) din Directiva 93/13 nu conține niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia și încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecția pe care i-o conferă această directivă" (pct. 71).

Având în vedere că sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în hotărârea amintită s-a statuat și că "executarea contractului în discuție nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situație de inferioritate. În aceste condiții, limitarea protecției conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuție, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecție, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecție instituit de această directivă" (pct. 73).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a ajuns la concluzia că noțiunea de "consumator" care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept "consumator", în sensul acestei dispoziții.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în speță, reclamanții-consumatori au interes să solicite în temeiul Legii nr. 193/2000 constatarea existenței unor clauze contractuale ca fiind abuzive, chiar și în condițiile în care contractul nu mai este în derulare, independent de faptul că aceștia au formulat o contestație la executare ce formează obiectul dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, și au solicitat anularea actelor de executare efectuate de S.C. D. în dosarul de executare nr. 490/2017.

Cum în mod corect a reținut și instanța de control judiciar, scopul și interesul procesual al acestor cereri este diferit: în cazul contestației la executare se urmărește anularea executării silite, pe când în cazul acțiunii de drept comun se urmărește constatarea nulității parțiale a titlului executoriu.

Exercitarea contestației împotriva executării silite este supusă unui cadru procesual restrictiv, unui termen de decădere și urmăreste anularea executării silite, în timp ce în cazul acțiunii de drept comun, recurenții beneficiază de garanții procedurale speciale suplimentare pentru realizarea drepturilor acestora, actiunea în nulitate absolută fiind imprescriptibilă.

În acest context, se impune a se preciza că, în jurisprudența constantă a instanțelor române, inopozabilitatea clauzelor abuzive a fost asimilată regimului nulității absolute, efectul acesteia fiind restabilirea situației anterioare, respectiv restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Altfel spus, natura juridică a acțiunii în constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractele încheiate cu consumatorii este identică naturii juridice a acțiunii în constatarea nulității absolute, acțiune care poate fi promovată oricând, independent de stadiul de derulare al contractului vizat.

Drept urmare, acțiunea de constatare a caracterului abuziv urmează regimul juridic al acțiunii în constatarea nulitătii absolute, care are un caracter imprescriptibil, astfel că în niciun caz nu poate fi reținută susținerea recurentei potrivit cu care solicitarea anulării actelor de executare în cadrul contestației la executare ar face ca fiind lipsit de interes demersul având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

De altfel, cum în mod corect a constatat și instanța de apel, contestatia la executare a fost suspendată începând din data de 16.11.2017, tocmai în vederea soluționării definitive a acțiunii de drept comun în declararea nulității.

În consecință, soluția instanței de apel este legală, în acord cu regimul juridic al nulității absolute, reclamanții justificând un interes în promovarea acțiunii, decizia recurată fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speței și regulilor de drept pe care s-a bazat soluția.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că decizia recurată este la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2300A/2018 din 16 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2300A/2018 din 16 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2021.