ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 218/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate:

Pentru Contractul de credit nr. x/27.09.2007:

a) Nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.3, 5.1, 5.3 și 5.4;

b) Nulitatea absolută a clauzei 6.1 și obligarea pârâtei la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare, la care se aplică dobânda legală de la data achitării si pana la data restituirii integrale a debitului de către pârâtă;

c) Nulitatea absolută a clauzei 6.3 și obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, la care se aplică dobânda legală de la data achitării si pana la data restituirii integrale a debitului de către pârâtă.

Pentru Contractul de credit nr. x/18.03.2008:

a) Nulitatea absolută a clauzelor 5.1, 5.2 și 5.3;

b) Nulitatea absolută a clauzei prevăzute la 6.1 și obligarea pârâtei la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare, la care se aplică dobânda legală de la data achitării si pana la data restituirii integrale a debitului de către pârâtă;

c) Nulitatea absolută a clauzei prevăzute la 6.3 și obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, la care se aplică dobânda legală de la data achitării si pana la data restituirii integrale a debitului de către pârâtă.

Pentru Contractul de credit nr. x/23.07.2008:

a) Nulitatea absolută a clauzei prevăzute la 3.12 și obligarea pârâtei la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de procesare, la care se aplică dobânda legală de la data achitării si pana la data restituirii integrale a debitului de către pârâtă;

b) Nulitatea absolută a clauzei prevăzute la 3.14 și obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, la care se aplică dobânda legală de la data achitării si pana la data restituirii integrale a debitului de către pârâtă;

c) Nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la 4.1, 4.5 și 4.6.

și să se dispună:

a) înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plaților în temeiul contractelor de credit menționate, la valoarea de la momentul semnării contractelor, respectiv calcularea și plata ratelor și a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a francului elvețian de la data semnării contractelor pe întreaga perioada de valabilitate a acestora;

b) obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare care să prevadă restituirea creditelor în RON, conversia sumei creditelor din CHF în RON făcându-se la cursul CHF- LEU de la data semnării contractelor;

c) restituirea tuturor sumelor plătite în plus rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plați si cursul valabil la data semnării contractului, sume la care să se adauge dobânda legala calculata de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâtă.

Pentru stabilirea competenței materiale a instanței de judecată reclamanta a precizat valoarea cererii de chemare in judecată, la suma de 256.061,93 RON.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004; Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice; Directiva 2008/48/CE; Ordonanța Guvernului nr. 21/1992; art. 27 Iit. b, art. 45. art. 47, art. 48 din Legea nr. 296/2004.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 311/2017 din 01 februarie 2017, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 339/A din 13 februarie 2018 a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 311 din 01.02.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a schimbat sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse la art. 4.3 teza a II-a din contractual de credit x/27.09.2007; a respins în rest cererea reclamantei ca nefondată și a admis în parte cererea apelantei-reclamante de cheltuieli de judecată și a obligat intimata-pârâtă la plata sumei de 1000 RON, cu acest titlu, fond și apel.

Împotriva deciziei civile nr. 339/A din 13 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recurenta- reclamantă consideră că instanța de apel, la filele x din hotărârea recurată, a apreciat și motivat în mod greșit aplicarea principiului nominalismului, critică încadrată în pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Totodată, susține că există motive contradictorii în sensul ca acțiunea este întemeiată pe Legea nr. 193/2000, ori menținerea faptului că s-ar aplica pe de o parte dispozițiile Legii nr. 193/2000, dar și principiul nominalismului, reprezintă o contradicție din punct de vedere juridic.

Recurenta face referire la considerentele reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C186/16 Andriciuc vs C. și arată că, în ceea ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului există o practică constantă atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a CJUE, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al renumerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

Susține că instanța de apel a concluzionat, în mod greșit, că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, în domeniul protecției consumatorilor lucrurile stând altfel.

Recurenta-reclamantă învederează faptul că instanța de apel nu a făcut o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei de la art. 2.4 în ce privește consecințele economice ale acesteia, din vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea acestui contract, în ce privește clauza respectivă.

În ceea ce privește comisionul de procesare, recurenta arată că acesta nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată, care pe lângă faptul că lezează interesul economic al recurentei, aduce atingere și mediului concurențial bancar prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

De asemenea, văzând dispozițiile imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, dar și valoarea colosală a comisionului de administrare consideră că se impune constatarea ca abuzivă și nulă absolut a clauzei ce impune comisionul din creditul acordat și prevăzut în contractele de credit. Raportat la dispozițiile în materia legislației creditelor de consum, comisionul de acordare nu este regăsit în această reglementare, dar în același timp conduce la deterioarea echilibrului contractual, fiind o clauză abuzivă în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Recurenta mai arată faptul că, și în ceea ce privește comisionul de administrare în mod eronat instanța de apel a considerat că nu s-a creat un dezechilibru în detrimentrul consumatoarei, reclamanta cunoscând și fiind de acord cu plata acestui comision încă din cuprinsul cererii de creditare.

Conform clauzei care reglementează acest comision, recurenta a fost obligată pe lângă rata lunară compusă dintr-o dobândă calculată în mod abuziv și la plata unui comision de administrare lunar, care nu a fost negociat, reprezentat de o dobândă mascată prin disimularea unei părți a dobânzii sub o formă de inducere în eroare a clienților prin prezentarea unei dobânzi mai mici, când, în esență, dobânda DAE era cu mult mai mare prin această modalitate de procurare a unui avantaj prin aplicarea unui comision injust.

Intimata-pârâtă B. S.A. prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat inadmisibilitatea recursului în raport de dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 339/A din 13 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, stabilindu-se termen la 17 mai 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 339/A din 13 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, prin rezoluția din 21 septembrie 2020 s-a acordat termen la 3 februarie 2021, cu citarea părților, pentru continuarea judecății, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale de motivare a hotărârii judecătorești.

Analizând decizia atacată, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, prezentând raționamentul-logico juridic prin care a cercetat motivele de apel pretins nemotivate.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta a arătat că hotărârea recurată este motivată greșit pe principiul nominalismului și cuprinde motive contradictorii întrucât, deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii speciale nr. 193/2000, instanța a reținut aplicarea principiului nominalismului care ar fi incident doar în cazul unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă contractuală.

Se constată, contrar opiniei recurentei, că instanța de apel a cercetat criticile apelantei din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, reținând că aceste clauze contractuale care prevăd rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat transpun o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar. În atare context, a reținut instanța de apel că, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauzele contractuale care prevăd obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată și, prin urmare, a apreciat că sunt lipsite de relevanță argumentele apelantei-reclamante referitoare la nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligației de informare a consumatorilor, aceasta fiind legată de caracterul clar și inteligibil al clauzelor, la fel cum a apreciat că nu se mai justifică nici analizarea existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ori a cerinței de bună-credință.

În analiza efectuată, instanța de apel a reținut prioritară stabilirea compatibilității obiectului cererii de chemare în judecată cu dispozițiile legale aplicabile având în vedere că în contract s-a specificat în mod clar obligația reclamantei de plată a ratelor în moneda CHF, stipulându-se inclusiv deschiderea unui cont bancar în această valută, utilizat atât pentru efectuarea viramentului sumei împrumutate, cât și pentru restituirea acesteia, împreună cu accesoriile.

Soluția dată de instanța de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenta nu este mulțumită de argumentele reținute de instanța de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva reținerii în cauză a aplicabilității dispoziției legale care consacră principiul nominalismului, sunt nefondate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000, în sensul că nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Contractele de credit în discuție, ale căror clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, au fost încheiate în anii 2007-2008, fiind guvernate, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurenta-reclamantă a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. sus-arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe) a lipsei informării și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În prezenta speță nu se pune în discuție suportarea vreunei diferențe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare și cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenței CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligația de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeași monedă, situație față de care nu se pune problema efectuării unei operațiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a menținut hotărârea instanței de fond, în ceea ce privește respingerea capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate la art. 6.1/3.12 privind comisionul de procesare și la art. 6.3/3.14 privind comisionul de administrare din contracte, decizia atacată este legală.

Din perspectiva art. 1 lit. b) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Curtea a analizat îndeplinirea condițiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de procesare și cel de administrare nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Condițiile cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 dar și de Directiva 93/13/CE pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza prin ea însăși sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului și contrar cerinței de bună credință ce revine profesionistului.

Prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare și cel de administrare credit și a reținut că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil, ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, și că reclamanta a fost în măsură să prevadă, de la data încheierii contractelor de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea comisionului de administrare, respectiv a comisionului de procesare.

De asemenea, s-a reținut că operațiunile legate de procesarea cererii de acordare credit au fost desfășurate de bancă, iar în ceea ce privește comisionul de administrare contraprestația rezultă atât din denumirea comisionului, cât și din precizarea scopului perceperii sale. Obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Așa cum a reținut și instanța de apel, art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 nu este incident în cauză, având în vedere că reglementarea este ulterioară încheierii contractelor de credit de către recurenta-reclamantă.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzelor care reglementează comisionul de procesare și comisionul de administrare, nu pot fi primite.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 339/A din 13 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 339/A din 13 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2021.