ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1663/2022

Ședința publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 17.05.2018, sub numărul de dosar x/2018, reclamații A. si B. în contradictoriu cu intimata C. S.A. au solicitat: obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a comisionului de administrare în cuantum de 4.159,48 Euro ca urmare a constatării nulității absolute a acestui comision; obligarea pârâtei la plata către reclamanți a dobânzii remuneratorii și dobânda penalizatoare în cuantum de 5.991,376 Euro calculată pentru suma de 4.159,48 Euro, pentru perioada 30.07.2007-17.05.2018; obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a comisionului de acordare în cuantum de 5.759, 28 Euro ca urmare a constatării nulității absolute a acestui comision; obligarea pârâtei la plata către reclamanți, a dobânzii remuneratorii și dobânda penalizatoare in cuantum de 7.394,91552 Euro calculată pentru suma de 5.759,28 Euro, pentru perioada 30.07.2007 - 17.05.2018; obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumei de 59.800,52 Euro, sumă plătită în temeiul art. 4 din Condițiile speciale, art. 2.10.a, art. 2.10.b și a art. 2.11.a paragrafele 1 și 3 din Condițiile Generale ale Contractului de Credit nr. x/30.07.2007, articole ce au fost constatate ca nule absolut; obligarea pârâtei la plata către reclamanți a dobânzii remuneratorii și dobânda penalizatoare în cuantum de 76.783, 8677 Euro calculată pentru suma de 59.800,52 Euro, pentru perioada 30.07.2007 - 17.05.2018; constatarea nulității absolute a clauzei contractuale în temeiul căreia pârâta a declarat scadent anticipat întreg creditul acordat prin Contractul de credit nr. x/30.07.2007, clauză care potrivit dispozițiilor legislației protecției consumatorilor este abuzivă; obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 1.272.000 RON cu titlu de daune interese pentru declararea scadent anticipat a întregului credit acordat prin Contractul de credit nr. x/30.07.2007, pentru executarea silită a reclamanților în temeiul Contractului de credit nr. x/30.07.2007 ce conținea clauze abuzive, care potrivit legislației protecției consumatorului nu creau si nu creează obligații pentru consumator și pentru introducerea în Contractul de credit nr. x/30.07.2007 a mai multor clauze abuzive, clauze care au generat un litigiu ce s-a întins pe o perioadă de 7 ani; obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a sumei de 1.250.000,00 RON cu titlu de daune morale pentru introducerea în Contractul de credit nr. x a clauzelor abuzive, pentru executarea silită a reclamantei în temeiul unui Contract de credit ce conținea clauze abuzive și pentru folosirea și utilizarea de către pârâta C. S.A. a unor practici comerciale înșelătoare ce au avut drept scop determinarea reclamantei să semneze Contractul de credit nr. x; obligarea pârâtei la plata către reclamantul A. a sumei de 1.250.000,00 RON cu titlu de daune morale pentru introducerea in Contractul de credit nr. x a clauzelor abuzive, pentru executarea silită a reclamantului în temeiul unui Contract de credit ce conținea clauze abuzive și pentru folosirea și utilizarea de către pârâta C. S.A. a unor practici comerciale înșelătoare ce au avut drept scop determinarea reclamantului să semneze Contractul de credit nr. x; să se constate și să se stabilească cuantumul sumei de bani ajunsă la scadență în anul 2011 potrivit Contractului de credit nr. x/30.07.2007, care nu a fost achitată de reclamanți de bunăvoie și care a constituit motivul sau temeiul pentru care pârâta C. S.A. a declarat scadent anticipat întreg creditul,plus dobânzi,plus creanțe atașate, plus comisioane; să se constate dacă pârâta C. S.A. a cesionat Contractul de credit nr. x/30.07.2007 și obligarea pârâtei C. S.A. să comunice un exemplar al Contractului de cesiune, reclamanților; obligarea pârâtei C. S.A. la despăgubirea (daune-interese) reclamanților cu suma de 3.205.780,00 RON ca urmare a folosirii și utilizării de către pârâta C. S.A. a unor practici comerciale înșelătoare cu scopul de a determina reclamanții să semneze Contractul de credit nr. x/30.07.2007; la data de 03.08.2007, fără acordul reclamantului A. a transferat suma de 28.689,10 Euro către D..

În drept, s-au invocat prevederile C. civ., Legislația protecției consumatorilor, Constituția României, CEDO.

Prin sentința sentința civilă nr. 1689 din 10.06.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis acțiunea privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a următoarelor sume: 4.156,48 euro cu titlu de comision de administrare echivalent în RON la cursul BNR de la data plății precum și a dobânzii legale remuneratorii stabilită la nivelul ratei dobânzii de referință a BNR pentru perioada 30.07.2007-31.12.2018; 5.759,28 euro cu titlu de comision de acordare echivalent în RON la cursul BNR de la data plății precum și a dobânzii legale remuneratorii stabilită la nivelul ratei dobânzii de referință BNR pentru perioada 30.07.2007-31.12.2018; a fost obligată pârâta la recalcularea dobânzii variabile cu procentul de 7,4% pe an de la data declarării nule a clauzei 2.10 lit. b), respectiv 18.12.2015 până la data de 17.05.2018 la care se va adăuga dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 13/2011 ce se va calcula până la data plății efective; a fost declarată nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.9 din Condițiile Generale de creditare relative la declararea scadenței anticipate a creditului; s-au respins celelalte capete de cerere ca nefondate.

Împotriva sentinței civile nr. 1689 din 10.06.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au formulat apel A. și B. și C. S.A.

Prin încheierea nr. 102 din 26.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru formulată de C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 136 din 26 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1689 din 10.06.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018. A admis apelul pârâtei C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1689 din 10.06.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018. A schimbat, în parte, sentința civilă atacată, în sensul că, pe fond a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzelor cuprinse în art. 4.9 și art. 4.11 din Condițiile generale ca, nefondate. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii și împotriva încheierii civile nr. 102 din 26.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs A. și B..

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenții arată că încheierea nr. 102/26.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București este nelegală, fiind încălcate normele legale imperative ce obligă pârâta la plata taxelor judiciare de timbru.

Cu privire la decizia recurată, autorii căii de atac invocă încălcarea de către instanța de apel a dreptului la apărare prevăzut la art. 13 C. proc. civ., arătând că prin decizia pronunțată a fost respinsă nelegal solicitarea acestora de a fi depuse în original la dosarul cauzei înscrisurile depuse de către intimată în fața primei instanțe. Totodată, în opinia recurenților, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, reglementat de art. 14 C. proc. civ., având în vedere că aceștia nu au solicitat anularea art. 4.9 și art. 4.11 din Contractul de credit, sens în care, susțin recurenții, cele două clauze nu au fost puse în discuție de către instanța de fond și apel.

Mai arată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind motivată neclar și insuficient.

Totodată, susțin că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea autorității de lucru judecat, arătând că prin deciziile civile pronunțate în dosarele nr. x/2011 și y/2011 s-a stabilit definitiv că anumite clauze din Contractul de credit nr. x/30.07.2007 sunt nule absolut. Or, susțin recurenții-reclamanți, deși prin deciziile civile pronunțate în dosarele anterior menționate, s-a stabilit în mod definitiv ca anumite clauze contractuale sunt nule absolut, iar intimata trebuie să restituie toate sumele de bani încasate abuziv, în mod nelegal instanța de apel a încălcat principiul autorității de lucru judecat și au stabilit că intimata C. S.A. nu trebuie să restituie sumele de bani încasate în temeiul clauzelor sancționate cu nulitatea absolută.

Mai arată că instanța de apel a pronunțat decizia criticată încălcând dispozițiile Legii nr. 193/2000, redând în acest sens conținutul art. 6, art. 2, alin. (1) lit. C) și S) din Anexă, precum și prevederile art. 25 lit. e) și art. 26 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 296/2004 și cele ale art. 9 din O.U.G. nr. 21/1992. În acest sens se susține, în esență, că orice clauză contractuală care dă dreptul intimatei să declare scadent anticipat întregul credit, inclusiv art. 4.9 și 4.11 este abuzivă.

Totodată, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel nu a aplicat în mod legal art. 19 din Contractul de credit nr. x/30.07.2007, prin care se menționează că în cazul în care între condițiile generale anexate și clauzele din Contractul de credit există diferențe, se aplică dispozițiile din contracul de credit. Or, susțin recurenții, prevederile art. 4.9 și art. 4.11 nu se regăsesc în cele 22 clauze contractuale din cuprinsul Contractului de credit, ci în Condițiile Generale de creditare, Anexa la Contratul de credit.

În susținerea argumentelor pe fondul cauzei, apreciază că instanțele de fond și apel au încălcat prevederile legale prevăzute de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la obligația judecătorului de a stărui în aflarea adevărului. În opinia recurenților, pentru a se face cu adevărat justiție presupune implicarea judecătorului în a face tot ceea ce este legal cu putință pentru a asigura aflarea adevărului și a pronunța o soluție legală și echitabilă.

Recurenții-reclamanți au indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului împotriva încheierii nr. 102/26.11.2021, excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 11 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 136 din 26 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. a fost prorogată discutarea excepției inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii nr. 102A din 26 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, și a fost fixat termen de judecată la 21.09.2022 cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii nr. 102 din 26 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost admisă cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru formulată de C. S.A., Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității și îl va respinge ca inadmisibil, pentru următoarele motive:

Potrivit art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2012:

"Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Cererea de reexaminare este scutită de la plata taxei judiciare de timbru", iar potrivit alin. (2) " Cererea se soluționează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere definitivă."

Prin urmare, față de principiul legalității căilor de atac, prevăzut de art. 457 C. proc. civ., instanța supremă constată că recurenții-reclamanți nu au deschisă calea de atac a recursului declarat împotriva încheierii prin care a fost soluționată cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru.

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 136 din 26 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenții au susținut, în esență, că prin decizia pronunțată de instanța de apel a fost respinsă nelegal solicitarea acestora de a fi depuse în original la dosarul cauzei înscrisurile depuse de către intimată în fața primei instanțe, respingerea acestei probe încălcând dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ.

Criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 13 C. proc. civ., subsumate de autoarele căii de atac cazului de casare menționat mai sus, nu vor fi însușite de Înalta Curte. Conform acestui text de lege, părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Înalta Curte reține că potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac. Așadar, respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Înalta Curte constată că proba solicitată, respectiv de a fi depuse în original la dosarul cauzei înscrisurile depuse de către intimată în fața primei instanțe, nu a fost respinsă, în mod arbitrar, ci motivat, instanța de apel arătând în practicaua deciziei recurate la fila x că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, nu se impune depunerea înscrisurilor în original întrucât acestea există la dosarul cauzei în copii conform cu originalul.

Neîncuviințarea unei noi probe nu poate fi interpretată ca o încălcare a dreptului la apărare, întrucât așa cum rezultă din actele dosarului, părțile au avut șanse egale de a-și prezenta cauza, au avut acces la actele din dosar, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte și s-au respectat drepturile și garanțiile procesuale ale părților, judecătorul fiind cel care determină puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, iar instanța de apel este suverană în a aprecia concludența și oportunitatea administrării probelor.

Totodată, criticile recurenților-reclamanți prin care se susține încălcarea principiului contradictorialității reglementat de art. 14 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Înalta Curte constată că din practicaua deciziei recurate, unde sunt menționate dezbaterile care au avut loc, rezultă fără echivoc că ambele părți și-au exprimat poziția cu privire la probele propuse și încuviințate, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte și s-au respectat drepturile și garanțiile procesuale ale părților.

Astfel, deși recurenții susțin că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, având în vedere că aceștia nu au solicitat anularea art. 4.9 și art. 4.11 din Contractul de credit, susținând că cele două clauze nu au fost puse în discuție, Înalta Curte constată că din practicaua deciziei recurate, la fila x reiese că recurenții-reclamanți au solicitat proba cu interogatoriul pârâtei și expertiza financiar-bancară în apărarea apelului formulat de C. ce are ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.9 și art. 4.11 din Contractul de credit.

Cu privire la criticile referitoare la încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța supremă constată că acestea sunt nefondate. Potrivit acestui text de lege, "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză(...)". Deși recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, criticile sale vizează în realitate nemulțumirea cu privire la situația de fapt reținută și probele administrate, astfel cum au fost analizate de către instanța de apel.

Așa fiind, instanța supremă constată că instanța de apel a pronunțat sentința recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului și în conformitate cu prevederile art. 22, art. 13 și 14 C. proc. civ., judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, al dreptului la apărare și al contradictorialității.

Referitor la susținerile prin care se invocă motivarea contradictorie a deciziei recurate, instanța supremă reține că nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate și nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat de către recurenții-reclamanți. Astfel, deși se susține că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind motivată neclar și insuficient, recurenții nu arată în concret argumentele în raport de care decizia atacată este nemotivată, fiind invocată formal.

În ceea ce privește critica recurenților-reclamanți, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea autorității de lucru judecat, Înalta Curte constată că este nefondată.

Astfel, deși recurenții reclamanți susțin că prin deciziile civile pronunțate în dosarele nr. x/2011 și y/2011 s-a stabilit definitiv că anumite clauze din Contractul de credit nr. x/30.07.2007 sunt nule absolut, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut că litigiul mai sus menționat nu a vizat clauza privind declararea scadenței anticipate a creditului, ce face obiectul prezentului litigiu, ci alte clauze referitoare la comisioane și dobânda variabilă, astfel că nu există identitate de obiect între cele două litigii pentru a fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 430 și art. 431 C. proc. civ.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenții-reclamanți susțin că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate.

Înalta Curte constată că, în mod corect a argumentat instanța de apel că, pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor referitoare la declararea exigibilității anticipate a creditului este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În cauză există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale cu privire la declararea exigibilității anticipate a creditului în ceea ce îi privește. În contract este menționată în concret situația în care poate interveni declararea scadenței anticipate a creditului, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din conținutul acestor clauze. Astfel au fost menționate în mod expres condițiile raportat la care banca poate proceda la masurile prevăzute de art. 4.9 și art. 4.11 din Condițiile Generale de Creditare, Anexa la Contractul de credit nr. x/30.07.2007.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, în cauză, instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează clauza privind declararea scadenței anticipate a creditului și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil, consumatorii având posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii fără echivoc, consecințele care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl privește.

Totodată, deși gradul de transparență a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalității acesteia, el nu este singurul, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă fiind cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanța de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

Cu privire la susținerile recurenților-reclamanți prin care invocă încălcarea unor norme de drept material, în acest sens redând conținutul art. 6, art. 2, alin. (1) lit. C) și S) din Anexă, precum și prevederile art. 25 lit. e) și art. 26 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 296/2004 și cele ale art. 9 din O.U.G. nr. 21/1992, Înalta Curte constată că nu sunt veritabile critici de nelegalitate, întrucât autorii căii de atac nu arată în concret în ce mod instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă acestora în raport de decizia pronunțată. Totodată, criticile prin care susține că instanța de apel nu a aplicat în mod legal art. 19 din Contractul de credit nr. x/30.07.2007 nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, recurenții în realitate urmărind reanalizarea situației de fapt și rejudecarea fondului litigiului, chestiune care nu poate face obiectul analizei de nelegalitate din recurs. Se ignoră caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în cadrul căruia nu se poate rejudeca fondul, ci se analizează exclusiv aspecte de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii nr. 102 A din 26 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva încheierii nr. 102A din 26 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca inadmisibil și va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 136 din 26 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii nr. 102 A din 26 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva încheierii nr. 102A din 26 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca inadmisibil.

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 136 din 26 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2022.