ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2180/2020

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 3 iunie 2014, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS. și TT. au chemat în judecată pe pârâta S.C. UU. S.A., solicitând: constatarea ca abuzivă a modului de calcul al dobânzii în lipsa marjei de calcul și stabilirea urmată de inserarea în contract a acestei noțiuni de marjă (obligatorie conform legii) în sensul stabilirii marjei de calcul a băncii, prin formula dobânda după primul an de creditare, respectiv dobânda inițială minus indicele de referință la data semnării; recalcularea dobânzilor percepute de bancă în comparație cu dobânda stabilită în mod egal prin marja fixă plus indice de referință în sensul stabilirii eventualului excedent de dobândă cu consecința restituirii dobânzilor excedente, în cazul constatării nulității absolute a modului de calcul inițial; constatarea nulității absolute și în subsidiar restituirea integrală a sumelor plătite cu titlu de comision de administrare lunară stabilit la soldul creditului; constatarea nulității absolute și în subsidiar restituirea integrală a sumelor plătite cu titlu de comision de acordare plătit la momentul acordării creditului. Se solicită, de asemenea, plata dobânzilor legale pentru toate sumele a căror restituire se va dispune precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea precizatoare din 22 aprilie 2018, reclamanții au arătat că înțeleg să atace doar clauzele contractuale privind variația dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare și politica de creditare a băncii, comisionul de acordare și comisionul de administrare din contractele de credit încheiate între părți, iar nu și actele adiționale.

B.Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 3807 din 14 decembrie 2018, Tribunalul București a luat act de renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată formulate de W. și X.; a respins excepția lipsei de obiect și excepția lipsei de interes ca neîntemeiate; a fost admis primul capăt de cerere având ca obiect nulitatea următoarelor clauze contractuale:

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Apelanții-reclamanți F., G., BB., CC., QQ., RR., Q., R., P., H., I., SS., LL., M., N., A., B., C., S., T., MM., NN., K., J., II., V., U., D., E. au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate, admiterea în integralitate a cererii de chemare în judecată și, pe cale de consecință pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună:

Pârâta UU. a solicitat admiterea apelului și a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii tuturor pretențiilor deduse judecății ca neîntemeiate, inclusiv capătul de cerere nr. x din acțiunea introductivă și față de care instanța a apreciat că modificarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare și/sau de politica de creditare a băncii constituie o clauză abuzivă.

D.Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 882 din 17 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B. și C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., P., Q., R., S., T., U., V., BB. și CC., II., LL., MM., NN., QQ., RR., SS., împotriva sentinței civile nr. 3807/14.12.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, ca nefondat.

A admis excepția lipsei de interes a apelului formulat de către apelanta-pârâtă în contradictoriu cu intimații-reclamanți W. și X.; a respins apelul în contradictoriu cu acești intimați ca lipsit de interes; a admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă S.C. UU. S.A., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins în integralitate cererea de chemare în judecată formulată de către M., N., S., T., U., V. și II.; a menținut în rest sentința apelată; a obligat intimații M., N., S., T., U., V. și II. la plata în mod proporțional către apelanta-pârâtă a sumei de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, astfel: 500 RON M., 500 RON N., 500 RON S., 500 RON T., 500 RON U., 500 RON V. și 1000 RON II..

E.Considerentele instanței de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Referitor la apelul declarat de reclamanți, s-a reținut că tribunalul nu putea analiza o cerere de restituire ca urmare a nulității parțiale a unor clauze decât cu ignorarea limitelor învestirii, cât timp restituirea s-a solicitat ca urmare a constatării abuzive al modului de calcul în lipsa marjei fixe la care se adaugă indicele de referință.

Legislația nu permite intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

După cum rezultă din convențiile supuse analizei în concret, comisioanele sunt stipulate în mod clar, rezultând la o simplă citire modul în care sunt percepute și efectele asupra obligațiilor de plată.

Nu există o obligație legală în sensul includerii în contract a definirii tuturor comisioanelor, nici a motivelor pentru care acestea sunt percepute, mai ales în situația în care concluziile privind scopul și contraprestația se impun cu evidență, cum este cazul în speță. Simplul fapt că aceste comisioane nu ar fi fost definite ca atare prin convenția de credit, aceasta nu poate echivala cu existența unui dezechilibru, având în vedere ușurința înțelegerii scopului perceperii lor, neexistând obligația unor informații suplimentare.

Referitor la apelul declarat de pârâtă, s-a reținut că demersul procesual în contradictoriu cu W. și X. nu relevă un folos practic pentru apelantă câtă vreme tribunalul a luat act de renunțarea la judecata cererii acestora.

În cauză prezintă relevanță dacă a existat posibilitatea concretă a consumatorului de a influența vreuna din clauzele contractului.

Apelanta-pârâtă nu a făcut dovada faptului că reclamanții au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina probei îi revenea.

Ceea ce a constatat tribunalul este faptul că în ce privește dobânda, clauza contractuală permitea o modificare discreționară. Nici o clauză a contractului nu relevă ce poate reprezenta evoluția pieței financiare sau politica de creditare a apelantei, consecințele concrete ale acestor noțiuni asupra obligațiilor părții adverse, care să permită consumatorului să determine funcționarea concretă a mecanismului de modificare a dobânzii aniversare revizuibile, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din evoluția indicilor.

În speță condiția dezechilibrului există, cât timp variația plasează consumatorul într-o situație de vulnerabilitate juridică în condițiile majorării dobânzii, necunoscând modalitatea în care obligațiile sale vor evolua în funcție de decizia băncii.

Cât privește reaua-credință, apelanta-pârâtă nu se putea aștepta în mod rezonabil ca un client să accepte o asemenea clauză, care permite modificarea dobânzii fără nici o motivație pertinentă, expres precizată, în urma unei negocieri individuale.

Contractul încheiat de M. și N. care conținea o dobândă inițială de 5,5% pentru primul an, a fost modificat prin act adițional încheiat la 27 octombrie 2009, fiind stabilită dobânda după formula Libor +marja băncii.

În situația reclamanților S. și T., contractul de credit conținea o dobândă inițială de 4,6% pentru primul an și a fost modificat prin act adițional la 22 iulie 2009, dobânda fiind stabilită după formula Libor + marja băncii.

Contractul încheiat de U. și V., conținând o dobândă inițială de 6,7% pentru primul an a fost modificat prin act adițional la 13 ianuarie 2010, fiind stabilită dobânda după formula Euribor + marja băncii.

În situația reclamantului II. contractul conținea o dobândă inițială de 5,5% pentru primul an și a fost modificat prin act adițional încheiat la 30 decembrie 2009, dobânda fiind stabilită după formula Euribor + marja băncii.

F.Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâta.

Reclamanții QQ., RR., Q., R., A., S., T., MM., NN. și II. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că reclamanții nu au solicitat și restituirea sumelor percepute de bancă cu titlu de dobândă excedentară. Se solicită ca instanța de recurs să dispună restituirea excedentului de dobândă, conform concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză.

Potrivit practicii CJUE, clauzele unui contract bancar care se referă la prețul contractului trebuie redactate într-un mod clar și inteligibil, astfel încât consumatorul să poată prevedea consecințele economice ale contractului semnat.

În mod eronat, instanța de apel a reținut referitor la comisionul de acordare și cel de administrare că respectivele clauze nu sunt abuzive, contrare legii deoarece comisioanele respective sunt stipulate în mod clar, rezultând la o simplă citire modul în care sunt percepute și efectele asupra obligațiilor de plată. Pârâta nu a pus la dispoziția consumatorilor forma scrisă a convenției cu suficient timp înainte de semnarea acesteia, pentru ca aceștia să poată negocia și modifica conținutul acestora. Respectivele clauze nu au fost negociate.

Potrivit jurisprudenței CJUE, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzute de normele naționale.

Instanța are dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil. Clauza privind comisionul de administrare creează un dezechilibru financiar în defavoarea consumatorului. Acest comision are un cuantum fix și se raportează la valoarea creditului inițial, chiar dacă pe parcursul timpului, o parte din credit este restituită. Comisionul nu are un echivalent într-o contraprestație a băncii, astfel că perceperea sa nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic.

Referitor la recurenții S., T. și II. în mod greșit instanța de apel a schimbat hotărârea instanței de fond și a respins în totalitate cererea de chemare în judecată.

Nu poate fi primită motivarea instanței potrivit căreia nu a existat vreun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel în sensul reanalizării tuturor capetelor de cerere formulate în cadrul cererii de chemare în judecată.

Pârâta S.C. UU. S.A. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Decizia Curții de Apel București este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și greșita aplicare a legii - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Lipsa caracterului negociat al unei clauze contractuale nu presupune că aceasta nu a fost negociată în concret, ci presupune că nu a existat, obiectiv vorbind, posibilitatea unei astfel de negocieri, având în vedere specificul pe care negocierea îl presupune, prin ipoteza, în cazul contractelor preformulate. Legiuitorul nu a considerat ca fiind abuzivă orice clauză contractuală inserată într-un contract preformulat.

Prin faptul că oferta de contract de credit a fost cea mai potrivită pentru consumatori și că aceștia au acceptat-o fără rezerve nu poate echivala unei culpe a băncii în dovedirea negocierii.

Condiția privind producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerinței bunei credințe, nu este îndeplinită.

Împrejurarea că variabilitatea dobânzii contractuale este influențată de criterii obiective, precum evoluția indicatorilor pieței financiar-bancare, coroborată cu faptul că împrumutații au acceptat semnarea unui contract de credit cu dobânda variabilă și cu împrejurarea că modificarea ratei dobânzii era adusă la cunoștința împrumutatului, determină imposibilitatea constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale de stabilire a dobânzii variabile în funcție de indicatorii pieței financiar-bancare.

Legea nu obligă profesionistul să includă în contractele de credit explicații detaliate privind mecanismul de formare a dobânzii.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate în parte și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel, în sensul admiterii în tot a apelului pârâtei, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

G. Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la recursul declarat de reclamanți:

Criticile referitoare la restituirea dobânzilor excedente sunt nefondate și nu pot fi primite.

Chiar dacă instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei care permite băncii modificarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare și/sau politica de credite a băncii, legislația nu permite instanței să intervină în acordul de voință al părților și să stabilească o altă modalitate de calcul a ratei dobânzii. Instanța de judecată are abilitatea doar să analizeze și să constate nulitatea unei clauze, lipsind-o în acest mod de efecte, însă în nici un caz să modifice conținutul sau să stabilească un alt conținut al clauzei.

Instanța de apel a procedat în mod corect și nu a dispus restituirea sumei reprezentând excedentul de dobândă, ci doar înlăturarea respectivei clauze.

Criticile referitoare la comisionul de acordare și cel de administrare sunt fondate, în cauză fiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor Directivei 93/13/CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În ce privește caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare credit, precum și comisionul de administrare, Înalta Curte reține că acestea nu au fost negociate de părțile în litigiu, ci au avut un caracter preformulat.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe ale clauzelor, instanța reține și că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenților-reclamanți le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală și efectivă a clauzei supusă discuției, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar ca și celelalte clauze au fost tratate în același mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale și nu din deducțiile părților sau ale judecătorului.

Comisionul de acordare nu a fost definit, iar banca pârâtă susține că în realitate este vorba despre comisionul de procesare. În realitate, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Potrivit jurisprudenței CJUE, lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestațiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistența unor astfel de contraprestații, deoarece enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiții și lipsa acestei enumerări nu lovește de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă în mod evident, indiferent de menționarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că existența unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Potrivit hotărârii Curții pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Așadar, instanța de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de acordare sau, așa cum spune pârâta în cauză, comisionul de procesare, precum și comisionul de administrare.

Faptul că orice bancă desfășoară activități de acordare de credite și monitorizare a situației creditului reprezintă firescul activității bancare, iar pârâta nu a arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai prețul pentru acordarea creditului, a perceput și comisioane: comisionul de acordare și comisionul de administrare, acesta din urmă calculat la soldul total al creditului, deși pe parcursul derulării contractului, parte din credit este achitat.

Faptul că acest comision de administrare trebuie suportat de consumator nu face decât să conducă la concluzia că aceste clauze creează, contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorilor care nu au avut posibilitatea de a cunoaște ce servicii presta banca lunar în schimbul acestui comision.

Față de aceste considerente, recursul declarat de reclamanți urmează a fi admis, iar hotărârea recurată va fi casată și va fi trimisă cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanți în ceea ce privește comisionul de acordare și comisionul de administrare.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții VV., T. și II. relativ la respingerea cererii privind constatarea nulității clauzei privind modificarea ratei dobânzii, Înalta Curte apreciază că aceste critici nu pot fi primite, față de caracteristicile concrete ale fiecărei convenții de credit încheiate.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod corect faptul că, atât timp cât de la încheierea contractului și până la modificarea sa, la solicitarea intimaților și excluderea posibilității băncii de a modifica dobânda variabilă, aceste clauze nu au produs nici un efect sau a produs efecte doar pentru o perioadă extrem de scurtă și, ulterior, dobânda a fost modificată prin act adițional.

Așa fiind, respectivele critici sunt nefondate și nu pot fi primite.

La dosarul cauzei au fost depuse cereri de renunțare la judecată formulate de reclamanții J. și K.. Având în vedere faptul că aceste cereri nu sunt depuse la dosar în formă autentificată, nefiind posibilă identificarea respectivilor reclamanți și, pe de altă parte, în cauză neexistând acordul pârâtei, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 406, respectiv 408-409 C. proc. civ. și ca atare, nu se poate lua act de renunțarea la judecată astfel cum a fost formulată de către cei doi reclamanți-intimați.

Referitor la recursul declarat de S.C. UU. S.A., Înalta Curte apreciază criticile ca fiind nefondate.

Calificarea expresă a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract, care să conțină criterii clare și previzibile și care să permită consumatorilor să determine întinderea obligațiilor lor.

Din modul de redactare a clauzei se deduce că este vorba despre un drept pe care banca și-l rezervă, drept care nu a fost rezervat și consumatorilor. Acest mod de redactare a clauzei face imposibilă verificarea modalității în care banca poate uza de dreptul pe care și l-a rezervat, pentru simplul motiv că domeniul de aplicabilitate al acestei clauze nu este precis delimitat. Nu este vorba, în această situație, de prezența unor criterii care ar fi putut fi înțelese de către consumatorul mediu, ci în realitate, de absența totală a unor asemenea criterii a căror aplicare să poată fi urmărită de consumator.

Ca parte a prețului contractului, dobânda nu ar putea să fie cenzurată de către instanță. Rolul instanței de judecată nu poate fi acela de a verifica dacă un preț stabilit în cuprinsul unei convenții este corect, justificat, echitabil, față de natura și întinderea prestației pe care prețul are menirea să o recompenseze. Prețul este stabilit prin corecta funcționare a legilor și de către părțile din contract, prin negociere.

Clauza care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii este ilicită din cauză că nu conține criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzei și modul de aplicare efectivă a clauzei de către bancă.

Potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Aceste prevederi nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Caracterul întemeiat al motivului pentru care banca ar avea dreptul să modifice rata dobânzii nu poate fi analizat în lipsa vreunui criteriu indicat în mod explicit în contract. Clauza contestată face trimitere la "evoluția pieței financiare și/sau politica de credite a băncii". Prin consacrarea dreptului băncii de a modifica unilateral condițiile de rambursare, fără ca îndeplinirea sau nu a ipotezei în care această modificare ar putea fi operată să poată fi analizată de consumatori, a fost introdus în contract un dezechilibru semnificativ al pozițiilor celor două părți. Limitele și întinderea obligațiilor uneia din părți sunt bine delimitate, în timp ce întinderea obligațiilor celeilalte părți poate fi modificată de cocontractant în ipoteze nedescrise în contract, cu consecința creării unei stări de captivitate a consumatorilor, a căror situație contractuală poate fi modificată oricând și fără vreo justificare de bancă, pe toată perioada de derulare a convenției. Acest dezechilibru se datorează posibilității băncii de a schimba în mod unilateral condițiile de rambursare în lipsa unor criterii expres individualizate în cuprinsul contractului. Aplicabilitatea clauzei este lăsată exclusiv la aprecierea băncii, fără posibilitatea vreunei cenzuri din partea consumatorilor, ceea ce indică în mod clar un dezechilibru semnificativ al pozițiilor celor două părți.

Banca, în calitate de profesionist a profitat de starea de inferioritate în care se găseau consumatorii pentru a-și rezerva prerogativa de modificare a costurilor contractului, în perioada de derulare a acestuia, în lipsa unor criterii bine individualizate și verificările de consumatori, autoritățile publice competente în domeniul protecției consumatorului sau de instanță.

O asemenea clauză nu este firească într-un contract comutativ, în care drepturile și obligațiile părților sunt cunoscute încă de la încheierea contractului, iar inserarea ei în mod unilateral, fără a li se recunoaște și consumatorilor dreptul de a modifica costurile contractului a fost făcută contrar cerințelor bunei-credințe.

Așa fiind, criticile aduse de pârâta S.C. UU. S.A. deciziei recurate sunt nefondate.

Față de aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de recurenții-reclamanți urmează a fi admis, va fi casată în parte decizia recurată și se va trimite cauza instanței de apel spre rejudecarea apelului declarat de apelanții-reclamanți, în ceea ce privește comisionul de acordare și comisionul de administrare. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Reținând că față de motivele de nelegalitate invocate de pârâta UU. S.A., în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul declarat de banca pârâtă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanții A., QQ., RR., NN., MM., Q., R., S., T. și II. împotriva deciziei civile nr. 882 din 17 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de apelanții-reclamanți A., QQ., RR., NN., MM., Q., R., S., T. și II. împotriva sentinței civile nr. 3807 din data de 14 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în ceea ce privește comisionul de acordare și comisionul de administrare.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge recursul declarat de pârâta UU. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 5 noiembrie 2020.