ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1970/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 21.08.2017 sub nr. x/2017, reclamații A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei contractuale privind dobânda revizuibilă, clauză prevăzută la Secțiunea 5 -"DOBÂNDA", pct. 5.1, sintagma:"dobânda se poate modifica în funcție de . . . . . . . . . . și a marjei, conform deciziei băncii" precum și sintagma: "banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale" din contractul de credit nr. x din 01.09.2008, modificată prin notificarea din data de 13.02.2009 și prin actul adițional din data de 01.04.2015; obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în raport de clauza contractuală prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit nr. x din data de 01.09.2008, începând cu 3.02.2009 și până la data încheierii raporturilor contractuale dintre parți, după următoarea formulă de calcul: indicele de referință LIBOR la 3 luni plus Marja de 2,25 puncte procentuale pe an pentru perioada 01.09.2008-01.04.2015; indicele de referință LIBOR la 3 luni plus Marja de 2,60 puncte procentuale pe an pentru perioada 01.04.2015 - finalul raporturilor contractuale; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferență de dobândă nedatorată, suma percepută peste marja de 2,25 stabilită potrivit contractului de credit și respectiv, peste marja de 2.60 stabilită potrivit actului adițional din data de 01.04.2015 de la data încasării acestora și până în prezent, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plații efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data perceperii de către pârâtă și până la data achitării efective a acesteia; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 905 din 27 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată și a obligat reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 1.639,17 RON.

Prin decizia civilă nr. 2557/A din 18 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost, cu majoritate, admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 905 din 27 martie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A.

A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută ale clauzei cuprinse în art. 5.1 din contractul de credit nr. x/01.09.2008, partea privind caracterul variabil al marjei, respectiv sintagma conform deciziei băncii.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumelor încasate cu titlu de diferență de dobândă nedatorată în perioada 01.02.2009-01.04.2015, ca urmare a deciziei băncii de majorare a marjei inițiale de 2,25, sume la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data perceperii sumelor respective și până la data achitării efective a diferenței.

A fost admisă în parte cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat și au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Cu unanimitate:

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Cu opinia separată a d-nei judecător E. în sensul respingerii apelului ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.A. (denumita anterior C. S.A.) a declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă afirmă că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 din Directiva 93/13, transpusă în legislația națională prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurentei-pârâte, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată. Or, în prezenta cauză, clauzele contestate, referitoare la dobânda aplicată la credit nu au un caracter abuziv, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, fiind redactate în mod clar și inteligibil.

Recurenta-pârâtă arată, în acest sens, că prețul unui serviciu, așa cum este dobânda, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, raportat și la prevederile O.G. nr. 21/1992.

Recurenta-pârâtă menționează că reclamanta a avut calitatea de angajat al băncii de la care a contractat creditul, în funcția de supervizor operațiuni bancare, având cunoștințele juridice și economice necesare înțelegerii clauzei referitoare la dobândă.

O altă critică invocată de către recurenta-pârâtă este aceea că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 și a art. 970 C. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de recurs urmează a analiza conduita sa prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

În ceea ce privește dobânda (stabilită contractual de către părți ca fiind variabilă, în funcție de variația indicelui de referință LIBOR/EURIBOR/ROBOR la 3 luni și marja băncii), recurenta-pârâtă susține că a fost percepută de către bancă, în conformitate cu prevederile contractului de credit (negociate și acceptate de părți), invocând dispozițiile art. 4 alin. (5) și (6) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivația întemeiată (care a stat la baza intenției de a modifica marja băncii și, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivația să existe, iar în contract este menționat chiar motivul verificabil care ar fi putut conduce la majorarea dobânzii.

De asemenea, potrivit notificării de majorare a marjei, care este în acord cu logica și spiritul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, atunci când banca a fost nevoită să majoreze dobânda, aceasta a comunicat în scris împrumutaților intenția sa de a modifica marja băncii și posibilitatea acestora de a rezilia contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cu prevederile contractuale agreate de reclamanți, fapt care nu s-a întâmplat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte reține că motivele invocate sunt formale, întrucât nu se încadrează în critici efective cu privire la decizia recurată, lipsind orice argumentare de pretinsă nelegalitate, raportat la considerentele acesteia și că recurenta se limitează a reitera împrejurări de fapt rezultate din raportul contractual, în cea mai mare parte a criticilor.

Astfel, deși enumeră dispozițiile legale pretins încălcate prin decizia recurată, recurenta nu menționează în ce sens aceste texte de lege au fost aplicate greșit de către instanța de apel, nu indică modalitatea în care instanța de apel ar fi trebuit să aplice aceste norme de drept material, deși este obligată să dovedească faptul că aceste norme au fost supuse unui raționament logico-juridic eronat/greșit de către instanța de apel.

Ca atare, recurenta transformă calea de atac a recursului într-o veritabilă cale de atac ordinară și devolutivă sub aspectul situației de fapt și al probelor, fără a indica nicio critică efectivă cu privire la decizia recurată.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (denumită anterior C. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 2557/A din 18 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (denumită anterior C. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 2557/A din 18 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.