ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2545/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 25 iulie 2014 sub nr. x/2014, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat instanței:

La data de 20 ianuarie 2015 reclamanții A. și B. au formulat cerere modificatoare prin care arată că: se modifică capătul 3 din cerere în sensul că solicită instanței să constate faptul că dobânda aplicabilă creditului este formată din marja fixă a băncii (rezultată din scăderea din valoarea dobânzii din momentul contractării, respectiv 4,6 %, a valorii LIBOR, tot de la momentul contractării) + LIBOR CHF la 6 luni și să oblige pârâta să recalculeze nivelul dobânzii și să actualizeze contractul de credit prin încheierea unui act adițional la contractul de creditare în care să se prevadă: a) faptul că dobânda este compusă din marja fixă a băncii (de la momentul contractării creditului) + Libor CHF la 6 luni; b) modificarea dobânzii să se facă doar în funcție de indicele de referința Libor, în sens crescător sau descrescător, în virtutea clauzei de indexare cuprinsă în contract, cu mențiunea că marja băncii e fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părților, adăugă capătul 4 de cerere prin care solicită instanței de judecată să oblige pârâta ca pe toata derularea contractului de credit bancar nr. x din 24 aprilie 2008 să stabilizeze cursul de schimb CHF-LEU la nivelul cursului de la data semnării contractului de creditare și să recalculeze suma datorată având în vedere acest curs.

Prin sentința civilă nr. 5609 din 13 octombrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a respins excepția lipsei de interes, precum și acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 1954 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 5609 din 13 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, constatând caracterul abuziv al art. 4.7. din contractul de credit bancar nr. x din 24 aprilie 2008 și, în consecință a dispus anularea clauzei cu următorul conținut:

"Rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii va putea fi modificată de către Bancă în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credit a Băncii...", fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 1954 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. reclamanții A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței nr. 5609 din 13 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul București și trimiterea cauzei spre rejudecarea capătului de cerere respins în apel având ca obiect: obligarea intimatei ca pe toată durata derulării contractului de credit bancar nr. x din 24 aprilie 2008 să stabilizeze cursul de schimb CHF-LEU la nivelul cursului de la data semnării contractului de creditare și să recalculeze suma datorată având în vedere acest curs, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, în conformitate cu prevederile art. 453 C. proc. civ., în sumă de 500 RON, conform facturii fiscale aflate la fila x, depusă în copie xerox.

În argumentarea cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții apreciază că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanța neefectuând verificarea dezechilibrului contractual între părți prin prisma riscului valutar suportat ca urmare a obligației de restituire a creditului în moneda CHF, prin interpretarea dată de art. 4, alin. (6) din Legea nr. 193/2000 fiind încălcat art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Raportat la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în cadrul deciziei atacate s-a statuat că această cauză de risc valutar, în speță restituirea creditului în moneda CHF, vizează obiectul principal al contractului, iar odată constatată încadrarea clauzei în cauză la obiectul principal al contractului sunt excluse de la analiză condițiile stipulate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, conform art. 4 alin. (6) din aceeași lege.

În realitate, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE stabilește că sunt excluse de la controlul asupra caracterului abuziv acele clauze care definesc obiectul contractului și cele care privesc adecvarea prețului în raportul calitate/preț. Condiția principală care trebuie îndeplinită este ca aceste clauze să fie clare și inteligibile. Prin urmare, dacă clauzele nu sunt exprimate într-un limbaj dar și inteligibil, acestea vor fi supuse controlului, indiferent că privesc obiectul principal al contractului sau adecvarea prețului.

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în Hotărârea pronunțată în cauza C-471110(1011, a stabilit la pct. 23 că excluderea din art. 4 alin. (2) din Directivă "nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului". În al doilea rând, prin această decizie instanța română limitează interpretarea caracterului clar și inteligibil al unei clauze cu încălcarea vădită a Directivei printr-o transpunere neconformă a textului acesteia.

Așadar, în realitate, obiectul principal al contractului l-a constituit contractarea creditului pentru achiziționarea unei garsoniere, reclamanții obligându-se să achite lunar, timp de 40 de ani, ratele datorate.

Faptul că acest credit a fost contractat în moneda CHF nu poate conduce la excluderea controlului judiciar vizând respectarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, recurenții apreciază prin raportare la Directiva 93/13/CEE că riscul valutar nu poate intra în sfera de reglementare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind permisă adăugarea la lege a unor situații juridice nereglementate în contra dispozițiilor europene obligatorii cu valoare juridică superioară.

Mai mult, chiar și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 stipulează că până și aceste clauze trebuie să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, ori din contract nu reiese în mod clar și inteligibil faptul că prin efectuarea plății în moneda CHF, ar urma ca reclamanții să fie supuși la două riscuri valutare de depreciere, întrucât plata se efectua în RON, fiind salarizați în România, iar banca efectua două conversii valutare, LEU-EURO și ulterior EURO-CHF, pentru stabilirea sumei datorate lunar în CHF.

Astfel, decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și cu încălcarea Directivei 93/13/CEE, instanța neefectuând verificarea dezechilibrului contractual între părți prin prisma obligației de restituire a creditului în moneda CHF.

Prin urmare, recurenții s-au obligat să returneze creditul contractat la termenele și în cuantumul stipulate în contract, având ca premisă cursul valutar al CHF la acea dată, însă pe parcursul derulării contractului, acesta s-a dublat cu consecințe grave asupra capacității reclamanților de a ne îndeplini obligațiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare.

Clauza de risc valutar este o clauza abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, dată fiind și calitatea de profesionist a băncii, recurenții nu au fost informați cu privire la cele două cursuri valutare de risc pe care ar urma să le suporte, fiindu-le prezentate doar beneficiile creditului, în condițiile în care nici nu puteau negocia în vreun fel prevederile contractuale la care erau forțați să adere, fapt ce a generat un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către reclamanți, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obliga consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Or, având în vedere obligația de transparență contractuală instituită în sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigentelor de informare și protecție inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înțelege prevederile și efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care și le asumă la contractarea unui asemenea produs.

Raportat la prevederile legale în domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune conținând clauze prestabilite de către bancă, ce se impun clientului, fără a-i da posibilitatea de a influenta conținutul acestora, fapt ce determină inegalitatea pozițiilor juridice ale părților contractante în sensul afirmării intereselor băncii, în calitate de profesionist în detrimentul consumatorului care reprezintă partea mai slabă în contract. Astfel, prin prisma acestei reglementări, clauza de risc valutar constituie o clauză abuzivă, întrucât reclamanții, în calitate de consumatori, nu au avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrânși, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia așa cum a fost prestabilit, fără a putea impune limite-marje maximale.

În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să fie avut în vedere criteriul echivalentei prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți. Or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și conferirea unui avantaj economic vădit disproporționat băncii.

Acest dezechilibru este dat de suportarea de către reclamanți în întregime a riscului valutar, risc valutar care nu este reglementat în niciun fel în contract, obligația de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de evoluția parității acestei monede străine cu euro și a euro cu moneda națională, ducând la un efort financiar enorm, recurenții plătind o rată lunară ce reprezintă în RON, în prezent, mai mult decât dublul față de data încheierii contractului de credit.

Pe cale de consecință, recurenții consideră că se impune casarea în parte a deciziei atacate, care a fost dată cu aplicarea greșită prevederilor art. 4 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 93/2000, prin interpretarea dată art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 fiind încălcat și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, fiind necesară verificarea judiciară a dezechilibrului contractual între părți prin prisma dubiului risc valutar suportat ca urmare a obligației de restituire a creditului în moneda CHF, cu aplicarea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, pentru aplicarea conformă a prevederilor încălcate în ceea ce privește stabilizarea cursului LEU-CHF în cauză.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții apreciază că decizia a fost dată cu încălcarea art. 1576 C. civ. de la 1864, prin aplicarea greșită a prevederilor art. 1578 și art. 1579 C. civ. de la 1864, cu încălcarea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv Directiva clauzelor abuzive (93/13/CEE), instanța reținând în mod greșit incidența principiului nominalismului monetar ca prevedere legală obligatorie de la care părțile nu pot deroga, fapt pentru care în cauză nu s-ar putea verifica natura abuzivă a clauzei, fiind imperativă restituirea creditului în aceeași monedă în suma numerică împrumutată, indiferent de modificarea prețului acestei monede.

În decizia atacată, recurenții susțin că s-a reținut în mod greșit incidența principiului nominalismului monetar ca prevedere legală obligatorie, în condițiile în care instanța a statuat că situația reclamanților nu ar fi printre excepțiile instituite de art. 1579, alin. (3) C. civ. de la 1864, motiv pentru care aceasta nu ar putea analiza dezechilibrul contractual sever produs, normele fiind obligatorii.

Întrucât principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident că el nu intră sub incidența și nici în înțelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", prin urmare o clauză relativă la riscul valutar, chiar dacă reflectă în contract principiul nominalismului monetar, poate să fie supusă analizei sub raportul caracterului său abuziv.

Toate aceste considerente conduc la concluzia caracterului abuziv și al nulității absolute a clauzei de risc valutar, fiind imperativ necesară adaptarea contractului prin obligarea intimatei ca pe toată durata derulării contractului de credit bancar nr. x din 24 aprilie 2008 să stabilizeze cursul de schimb CHF-LEU la nivelul cursului de la data semnării contractului de creditare și să recalculeze suma datorată având în vedere acest curs.

Prin urmare, decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor evocate, instanța reținând în mod greșit incidența principiului nominalismului monetar ca prevedere legală obligatorie de la care părțile nu pot deroga, fapt pentru care se impune casarea în parte a deciziei pentru a se putea verifica natura abuzivă a clauzei, respectiv pentru aplicarea conformă a prevederilor încălcate în ceea ce privește stabilizarea cursului LEU-CHF în cauză.

În argumentarea cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia atacată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește obligația de informare, cu încălcarea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv Directiva clauzelor abuzive (93/13/CEE).

Astfel, instanța de apel a indicat inițial că instanța de fond ar fi reținut fără temei lipsa unei informării în cauză, ulterior că verificarea îndeplinirii obligației de informare este importantă în cauză, conform Directivei 93/13/CE, iar în final statuează că nu mai poate efectua vreo verificare a îndeplinirii obligației de informare, întrucât clauza de risc valutar ar transpune o prevedere legală obligatorie ce nu poate fi încadrată la normele de protecție conform art. 13 din Directivă, raportat la CJUE 186/16 și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În realitate, clauza de risc valutar nu constituie o transpunere în contract a unei norme obligatorii, părțile putând deroga de la aceasta prin acord. În cauză, banca nu le-a detaliat reclamanților aspectul că vor fi supuși la două riscuri valutare de depreciere ca urmare a faptului că nu există curs direct LEU/CHF, fiind imperativă aplicarea cursului LEU-EURO și apoi EURO-CHF pentru efectuarea plăților lunare, în condițiile în care veniturile acestora sunt în RON, fiind încălcat principiul proporționalității, care are valoarea unei reguli generale de echilibru între sarcinile și avantajele care rezultă din contract pe seama și respectiv în favoarea părților contractante.

Prin urmare, instanța de control judiciar era obligată să verifice îndeplinirea cerinței de informare în cauză, în acest sens fiind de datoria băncii să facă dovada informării reclamanților cu privire la riscurile de contractare a produsului de creditare pentru ca aceștia să stabilească în cunoștință de cauză dacă acesta corespunde așteptărilor lor și că angajamentul asumat nu este disproporționat în raportul cu veniturile reclamanților, fiind în interesul băncii ca aceștia să fie solvabili pentru a rambursa creditul fără o dificultate previzibilă. De aceea, singura dispoziție care se bucură de previzibilitate, claritate și care corespunde exigențelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună-credință a contractului de împrumut este aceea a stabilizării cursului de schimb CHF/RON, pentru efectuarea plăților la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 2,21 RON/1 CHF.

Față de considerentele instanței privind notorietatea volatilității cursului valutar, recurenții susțin că nu se poate pune semnul egalității între bancă și client, în condițiile în care intimata le-a prezentat un produs bancar cosmetizat ca fiind credibil și sigur, dat fiind că moneda de plată aparținea statului elvețian, toate acestea în condițiile în care creditele în CHF erau abia lansate la data contractării, ele nefiind uzuale nici pentru economiile avansate. Omisiunea băncii de a-i informa asupra dublului risc valutar asumat precum și a riscului de hipervalorizare a cursurilor LEU-EURO, EURO-CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul intimatei, dat fiind faptul că CHF este o moneda instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național, întrucât este de natura să angajeze din punct de vedere juridic un consumator, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

Astfel, hipervalorizarea CHF, dublul risc valutar si fluctuațiile rezultate din cele două schimburi valutare necesare stabilirii cursului LEU-CHF (LEU-EURO și EURO-CHF) constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea reclamanților de înțelegere, întrucât aceștia nu aveau cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care să le permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar.

Pe cale de consecință, recurenții apreciază că decizia recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește obligația de informare, cu încălcarea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv Directiva clauzelor abuzive (93/13/CEE), fiind imperativ necesară casarea deciziei sub acest aspect în vederea verificării îndeplinirii obligației de informare de către intimată pentru aplicarea conformă a prevederilor încălcate în ceea ce privește stabilizarea cursului LEU-CHF în cauză.

Într-o altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia atacată este dată cu încălcarea art. 75 și art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumatorului, dar și a normei BNR nr. 17/2003, respectiv a art. 970 C. civ. de la 1864. Astfel, în decizie se statuează că Norma BNR nr. 17/2003 s-ar referi doar la limitarea riscului de credit, în speță nerambursarea, prin adoptarea unor măsuri în strategia băncilor, astfel încât, doar în eventualitatea în care s-ar fi dovedit că banca ar fi fost în culpă dacă ar fi ascuns cu intenție informații despre cursul CHF-LEU și evoluția acestuia.

În realitate, conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumatorului, contractele de credit pentru consum precum și toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie să conțină clauze clare, corecte care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate.

De asemenea, norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare.

Astfel, această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei-credințe.

În acest sens se susține că, de la data contractării creditului, în cursul anului 2008 și până la data formulării Notificării de dare în plată a imobilului care face obiectul garanției contractului de credit a survenit o supraevaluare a francului elvețian cu 105%, fapt care pentru recurenți a făcut imposibilă continuarea contractului în forma și condițiile de restituire a creditului inițiale, aceștia nemaiputând achita ratele lunare care au ajuns să acapareze 2/3 din veniturile acestora cumulate ca urmare a devalorizării monedei naționale, deși au contractat creditul pentru a cumpăra o garsonieră și a-și întemeia o familie, în prezent având și un copil minor în întreținere.

Pentru aceste considerente, recurenții solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 11 februarie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 18 aprilie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 12 mai 2019, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 10 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1954 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 12 decembrie 2020, cu citarea părților.

Prin încheierea pronunțată la 12 decembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 23 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenții susțin constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5. 1 din contract, referitoare la riscul valutar, arătând că în contract nu s-a prevăzut clar și inteligibil mecanismul cursului de schimb și diferențelor de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar și că prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractului, fiind astfel încălcată obligația băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanței de recurs casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, care să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON valabil la data încheierii contractului.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 24 aprilie 2008, contractul de credit nr. x, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Astfel, prin acțiunea promovată recurenții au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, în contextul în care aceștia au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurenții, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenți, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamanți reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurenților de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care le-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenți transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Critica recurenților, subsumată acestui motiv de casare, prin care au susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, în ceea ce privește obligația de informare, cu încălcarea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv Directiva clauzelor abuzive (93/13/CEE), fiind imperativ necesară casarea deciziei sub acest aspect în vederea verificării îndeplinirii obligației de informare de către intimată pentru aplicarea conformă a prevederilor încălcate în ceea ce privește stabilizarea cursului LEU-CHF în cauză, se constată a fi nefondată, pentru considerentele ce succed.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute, întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantei și de admitere a apelului pârâtei.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, evidențiind faptul că acestea reflectă o normă legală ce consacră principiul nominalismului monetar ce permite achitarea ratelor în moneda la care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plății.

A punctat instanța de apel asupra faptului că intervenția instanței de judecată pentru echilibrarea prestațiilor efectuate din cauze imprevizibile, survenite ulterior încheierii convenției, s-ar constitui într-o încălcare a forței obligatorii a contractului.

Statuând, așadar, asupra faptului că prevederea ce reglementează riscul valutar nu poate face obiectul verificării caracterului abuziv, întrucât este o clauza ce reflectă o norma legală, cea reglementată de art. 1578 C. civ., instanța de apel nu avea temei pentru a analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate în raport de faptul că intimata-pârâtă nu a depus la dosar probe în dovedirea informării sale asupra riscului valutar decurgând din contractarea unui credit într-o monedă străină, astfel cum susțin recurenții.

Totodată, a mai reținut instanța de apel că obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale, dar nu nerezonabilă. În acest context, nu i s-ar putea impune băncii, în condiții de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că în cauză hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii cu referire la obligația de informare, cum susțin recurenții.

Într-o altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia atacată este dată cu încălcarea art. 75 și art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumatorului, dar și a normei BNR nr. 17/2003, respectiv a art. 970 C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 75 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumatorului "orice contract încheiat între comercianți și consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate", iar conform art. 76 "orice informații privind pachetele de servicii turistice, prețurile acestora, contractele de credit pentru consum și toate celelalte condiții aplicabile contractului, comunicate de organizator sau de detailist consumatorului, trebuie să conțină indicații corecte și clare, care să nu permită interpretări echivoce ale acestora".

Analizând textele evocate de recurenții, privitoare la obligația de prestare a unor servicii care să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului și de înlocuire a produselor și serviciilor defectuoase, se constată că nu sunt incidente în cauză, astfel cum a reținut și instanța de apel

De asemenea, s-a reținut în mod corect că situația reclamanților nu se circumscrie excepției de la principiul nominalismului instituit prin art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, întrucât în situația împrumutului în bani, aceeași sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadență, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutați.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint și s-a stipulat o restituțiune în aceeași specie și calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul prețului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate.

Așadar, textul de lege vorbește de monede de aur și argint, iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864, prin urmare nu are caracter de excepție de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziție, cum greșit susțin recurenții.

În ceea ce privește încălcarea normei BNR nr. 17/2003, se constată că această susținere nu poate fi primită.

Astfel, cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de aceștia clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin urmare, se reține caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1954 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1954 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2020.