ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1623/2018

Ședința publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, la data de 3 iulie 2015, sub numărul x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.:

a) clauzelor care permit băncii stabilirea în mod unilateral a cuantumului dobânzii/marjei;

b) clauzelor care reglementează perceperea unui comision de administrare a creditului;

c) clauzelor care reglementează perceperea unui comision de procesare a creditului;

d) clauzelor care obligă consumatorul să asigure bunurile aduse garanție doar la un asigurător agreat de bancă;

e) clauzelor care permit băncii declararea scadenței anticipate a creditului;

f) anularea actului adițional nr. x ca efect al anulării clauzei referitoare la modificarea dobânzii.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii 193/2000, O.U.G. nr. 174/2008, Legea 190/1999 și Legea 34/2006.

Prin sentința civilă nr. 10943 din 03 noiembrie 2016, Judecătoria Brașov a admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește petitul acțiunii privind stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de client la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului, începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți, invocată de pârâta C. S.A. prin întâmpinare; a respins acțiunea formulată de reclamanții B. și A. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. cu privire la petitul constând în stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de client la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului, începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți, ca urmare a intervenirii autorității de lucru judecat; a admis în parte acțiunea civilă având ca obiect "constatare clauze abuzive" formulată de reclamanții B. și A. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și în consecință: a constatat că prevederile art. 3.1 pct. 2 și art. 3.7 din Contractul de credit nr. x/07.05.2008, cu privire la sintagma "în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a Băncii", ca modalitate de stabilire a ratei anuale a dobânzii, reprezintă clauză abuzivă și dispune înlăturarea acesteia din cuprinsul contractului; a obligat pârâtă să restituie reclamanților sumele de bani încasate în temeiul clauzei apreciate ca fiind abuzive, respectiv diferența dintre dobânda de 6,7 % și dobânda majorată conform art. 3.3 și 3.7 din contract, de la data majorării și până la data de 30.09.2010; a constatat ca fiind abuzivă clauza prevăzută la art. 5.5 din Contractul de credit nr. x/07.05.2008 având ca obiect obligarea reclamanților la încheierea unei polițe de asigurare cu o societate de asigurare agreată de bancă și dispune înlăturării acesteia din cuprinsul contractului; a constatat că prevederile art. 8.1 din Contractul de credit nr. x/07.05.2008, cu privire la sintagma "La apariția oricărui caz de culpă precum și pentru încălcarea oricăror alte obligații contractuale, Banca este îndreptățită să declare scadența anticipată" reprezintă clauză abuzivă și dispune înlăturării acesteia din cuprinsul contractului; a respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B..

Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1560/A din 12 iulie 2017 a admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește petitul acțiunii privind stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de client la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului, începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți, invocată de pârâta C. S.A. prin întâmpinare.

A respins acțiunea formulată de reclamanții B. și A. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. cu privire la petitul constând în stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de client la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului, începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți, ca urmare a intervenirii autorității de lucru judecat.

A admis în parte acțiunea civilă având ca obiect "constatare clauze abuzive" formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A constatat că prevederile art. 3.1 pct. 2 și art. 3.7 din Contractul de credit nr. x/07.05.2008, cu privire la sintagma "în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a Băncii", ca modalitate de stabilire a ratei anuale a dobânzii, reprezintă clauză abuzivă și dispune înlăturarea acesteia din cuprinsul contractului.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele de bani încasate în temeiul clauzei apreciate ca fiind abuzive, respectiv diferența dintre dobânda de 6,7 % și dobânda majorată conform art. 3.3 și 3.7 din contract, de la data majorării și până la data de 30.09.2010.

A constatat ca fiind abuzivă clauza prevăzută la art. 5.5 din Contractul de credit nr. x/07.05.2008 având ca obiect obligarea reclamanților la încheierea unei polițe de asigurare cu o societate de asigurare agreată de bancă și dispune înlăturării acesteia din cuprinsul contractului.

A constatat că prevederile art. 8.1 din Contractul de credit nr. x din 07.05.2008, cu privire la sintagma "La apariția oricărui caz de culpă precum și pentru încălcarea oricăror alte obligații contractuale, Banca este îndreptățită să declare scadența anticipată" reprezintă clauză abuzivă și dispune înlăturării acesteia din cuprinsul contractului.

A respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1437,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Brașov, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 07 februarie 2018.

Prin rezoluția completului din data de 19 februarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus note de ședință, prin care a solicitat, față de valoarea litigiului ce situează competența de judecată în fond la nivelul judecătoriei, declinarea competenței de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Brașov.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale invocată de recurenta- pârâtă, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Brașov în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Brașov căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1560/A din 12 iulie 2017 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Brașov.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2018.