ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1512/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. de mai sus la data de 29 octombrie 2015 și precizată la data de 18 ianuarie 2016, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pe pârâtele C. SA și D., prin mandatar C. S.A., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate ca în Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/2000/7861 din data de 2 martie 2008, modificat prin actul adițional din anul 2010 sunt stipulate mai multe clauze abuzive în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și anume: clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.1 lit. b) care prevede un comision de acordare de 2 % din suma acordată; clauza prevăzută la art. 5 pct. 5.2 din contractul de credit și art. 3 pct. 3.1 din actul adițional din anul 2010, care prevăd majorarea unilaterală a dobânzii; clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.2 privind posibilitatea pârâtei de a-și modifica unilateral nivelul comisioanelor și taxelor, fără consimțământul reclamanților și respectiv clauza prevăzută la art. 5, pct. 5.7 și 5.8 privitoare la dobânda penalizatoare.

Totodată, reclamanții au solicitat anularea clauzelor sus-menționate și repunerea părților în situația anterioară inserării acestor clauze, cu consecința obligării pârâtei la restituirea în integralitate a sumelor de bani încasate cu titlu de comision pentru acordare credit, în cuantum de 2.200 CHF, precum și a diferenței dintre dobânda care trebuia achitată și dobânda efectiv achitată, începând cu data încheierii contractului și până la data plății efective.

De asemenea, s-a solicitat să se constate că marja fixă componentă a dobânzii este cuprinsă în dobânda inițială și trebuie stabilită după următoarea formulă de calcul: marja fixa = dobânda inițială (5,7%) - valoare indice Libor CHF de la momentul încheierii contractului de credit și respectiv să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale asupra sumelor plătite pârâtei cu titlu de comision de acordare și respectiv cu titlu de diferență dintre dobânda care trebuia să fie achitată și dobânda majorată, de la data plății fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective a acestor sume.

Prin Sentința civilă nr. 5505/2016 din 24 iunie 2016 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a admis acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din Contractul de credit nr. C2204/2000/7861 din data de 2 martie 2008 încheiat între părți:

- clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.1 lit. b) privind comisionul de acordare a creditului, de 2 % din valoarea împrumutata;

- clauza prevăzută la art. 5 pct. 5.2 privind posibilitatea modificării unilaterale a dobânzii de către bancă, în conformitate cu "politica" acesteia;

- clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.2 privind posibilitatea pârâtei de a modifica unilateral nivelul comisioanelor și taxelor, fără consimțământul reclamanților;

- clauza prevăzută la art. 5, pct. 5.7 și 5.8 privitoare la posibilitatea băncii de a calcula dobânda penalizatoare asupra dobânzii contractuale.

S-a stabilit că dobânda contractuală variabilă convenită de părți se calculează după formula "Marja băncii (fixa) de la momentul încheierii contractului + valoarea indicelui de referință Libor la 3 luni", pe toată perioada de derulare a contractului, cu precizarea că marja inițială a băncii constituie diferența între rata dobânzii curente, de 5,7%, convenită la momentul încheierii contractului și indicele Libor la 3 luni de la aceeași data.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele de bani încasate nelegal în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, respectiv: 1) suma de 2.200 CHF reprezentând comision de acordare a creditului și 2) diferența dintre dobânda efectiv achitată și dobânda care trebuia achitată, pe întreaga perioadă de derulare a contractului.

A fost obligată pârâta să achite reclamanților dobânda legală aferentă sumelor sus-menționate, calculată de la data plații de către reclamanți a fiecărei sume și până la data restituirii efective.

S-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea acțiunii civile formulate împotriva pârâtei D., prin C. SA.

Prin Decizia civilă nr. 1173/2017 din 18 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis apelul declarat de apelanta C. SA împotriva Sentinței civile nr. 5505/2016 pronunțată la 24 iunie 2016 de Judecătoria Cluj-Napoca, pe care a modificat-o în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților de stabilire a dobânzii contractuale valabile și a obligat pârâta C. SA la restituirea diferenței dintre dobânda efectiv achitată și dobânda de 5,7%/an. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei menționate anterior, a declarat recurs reclamanții A. și B.

Prin adresa din 24.11.2017, Tribunalul Specializat Cluj a înaintat dosarul cauzei spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul Specializat Cluj, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON, astfel cum rezultă din adresa depusă de intimata C. S.A. la fila 25 dosar apel, în care precizează că pretențiile sunt în cuantum de 42.787,83 RON (2.200 CHF comision de acordare, 7.993,89 CHF diferența de dobândă).

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Specializat Cluj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva Deciziei civile nr. 1173/2017 din 18 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM