ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2211/2018

Ședința publică din data de 24 mai 2018

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate:

- comision de rambursare anticipat (art. 6 a.2 din contract), in cauza nu s-au efectuat rambursări anticipate, dar solicită eliminarea comisionului perceput in cazul efectuării unor astfel de operațiuni;

- comision de acordare credit in valoare de 1,5 % aplicat la valoarea creditului, respectiv 934,5 Eur (art. 6.b din contract), achitat integral la tragerea creditului;

- comision administrare credit achitat lunar - 0,12 % din valoarea creditului contractat (art. 6 lit. c) din contract) de la data acordării creditului si in continuare, pana la eliminarea comisionului din cuprinsul contractului de credit, ulterior rămânerii definitive a hotărârilor ce se vor pronunța in cauza, cu mențiunea ca valoarea prețuita este de 6653,64 Eur si este calculata de la data acordării creditului si pana la data de 30-09.2015 (89 luni X 74, 76 eur/luna);

- să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, cu modificările si completările ulterioare, asupra sumelor mai sus referite, respectiv al sumei de 934,5 eur, plătită cu titlu de comision acordare credit(art. 6.b din contract), de la data de 12.05.2008 și până la data restituirii efective de către pârâtă a acestei sume și al sumei de 6653, 64 eur plătită de cu titlu de comision de administrare(art. 6 lit. c) din contract), de la data achitării fiecărei sume încasate de banca cu titlu de comision de administrare lunar si pana la plata efectiva;

- obligarea paratei sa emită noi grafice de rambursare, care sa reflecte obligațiile de plata ramase după eliminarea clauzelor abuzive,

- obligarea băncii la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 14821/13.12.2016 a Judecătoriei Constanța s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută, a clauzelor cuprinse în art. 6 lit. b) și c) din Contractul de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. x/12.05.2008 și a clauzelor cuprinse în art. 4.8, 4.9, 4.12, 4.15 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit.

A respins cererea în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 6 lit. a).2 din Contractul de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. x/12.05.2008 și art. 4.11, 4.14 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit.

A obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 934,5 Euro reprezentând comision de acordare credit și să plătească reclamanților dobânda legală aferentă acestei sume, de la data de 12.05.2008 până la data restituirii acestei sume.

A obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 6653,64 Euro reprezentând comision de administrare credit achitat de la data acordării creditului până la data de 30.09.2015 și a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în continuare.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumelor încasate cu titlu de comision de administrare calculată de la data achitării fiecărei sume și până la restituirea efectivă a sumelor.

A obligat pârâta să emită noi grafice de rambursare cuprinzând sumele rămase de plată.

A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

A obligat pe reclamanți la plata către pârâtă a sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanții A. și B., solicitând schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în tot a acțiunii și acordării integrale a cheltuielilor de judecată și exonerarea de obligația de plată a onorariului avocatului intimatei pârâte din faza de judecată a fondului, cât și pârâta C. S.A., solicitând schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea intimaților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Tribunalul Constanța, secția a II-a Civilă, prin decizia civilă nr. 1399 din 25.10.2017 a admis apelul formulat de apelanții reclamanți A. și B. în contradictoriu cu intimata pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 14821/13.12.2016 pronunțată de Judecătoria Constanța.

A schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că:

A constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută, a clauzelor cuprinse în art. 6 lit. a)2 din Contractul de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. x/12.05.2008 și a clauzelor cuprinse în art. 4.11 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamanți și a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în rest onorariu avocațial.

A respins, ca nefondată cererea pârâtei C. S.A. de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A respins apelul formulat de apelanta C. S.A., ca nefondat.

A obligat pe intimata C. S.A. la plata în favoarea apelanților A. și B. a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 RON reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta C. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a Civilă.

Prin adresa emisă la 05.01.2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a Civilă a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1399 din 25.10.2018 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a Civilă către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 10.01.2018.

La termenul de judecată din 24.05.2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Constanța.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

In viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

In absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Constanța, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Constanța.

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Constanța revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Constanța, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1399 din 25 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2018.