ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3560/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Câmpina sub nr. 827/204/2016 la data de 11 februarie 2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta SC C. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale incluse în contractul de credit nr. x din 10 iulie 2008, respectiv art. 3.2, 3.4, 4, 5, 6, 8.1, 8.4, 8.6, 13.1, 13.2, 13.3, 13.7; constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale sus-menționate; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să: fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea creditului la moneda națională respectiv RON la cursul valutar de la momentul acordării creditului, motiv pentru care rata urmează să fie tratată ca fiind la nivelul anului corespunzător acordării creditului; obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze contractuale; obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite în baza clauzelor lovite de nulitate absolută sau, în subsidiar, compensarea acestor sume cu eventualul debit rămas neachitat. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3312 din data de 15 septembrie 2017, Judecătoria Câmpina a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze, prevăzute în contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x din 10 iulie 2008:

- art. 3.2. în ceea ce privește calcularea dobânzii în raport de o marjă variabilă a băncii și dreptul băncii de a modifica dobânda în orice moment, conform deciziei sale.

- art. 4 privind comisionul de acordare de 5% din suma împrumutată.

- art. 5 privind comision de rambursare în avans.

- art. 8.6 în ceea ce privește dreptul băncii de a percepe și a încasa penalități, în cazul în care împrumutatul și împrumutatul solidar nu-și îndeplinesc obligațiile de plată, de 8% anual peste dobânda curentă pentru împrumutul restant sau alte sume restante, și de 8% anual pentru dobânda restantă a căror sume se vor calcula zilnic, începând cu data scadenței sau cu o altă dată ulterioară scadenței, conform deciziei băncii, ca și dreptul băncii de a revizui nivelul penalităților în funcție de politica sa de creditare.

- art. 13.7 în ceea ce privește stabilirea pentru cheltuielile efectuate de bancă a unor dobânzi în cuantumul prevăzut de art. 8.6.

A dispus înlăturarea clauzelor sau părților de clauze constatate abuzive din contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x din 10 iulie 2008 și a obligat pârâta să restituie reclamanților comisionul de acordare credit. A respins acțiunea în rest, ca neîntemeiată și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții cât și pârâta.

Apelanții reclamanți au solicitat schimbarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii capetelor de cerere privind stabilizarea cursului valutar și a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor plătite în baza clauzelor lovite de nulitate absolută, privind dobânda și dobânda penalizatoare.

În apelul declarat, pârâta C. SA a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, cu consecința respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 3.2, 4.5, 8.6 și 13.7 din contract. În motivarea apelului a arătat că perceperea comisionului de acordare s-a făcut pentru a acoperi cheltuieli cu privire la acordarea împrumutului. Comisionul de rambursare anticipată a fost eliminat începând cu data de 17 septembrie 2010, nu a fost niciodată perceput, încât solicitarea reclamanților este lipsită de obiect.

Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 598 din 05 martie 2018, a respins ambele apeluri, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă C. SA.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova iar dosarul a fost trimis pe cale administrativă Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" [art. 5 alin. (3) C. proc. civ.].

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. SA împotriva deciziei nr. 598 din 05 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Ploiești.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2018.

Procesat de GGC - GV