ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 671/2019

Ședința publică din data de 26 martie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 2 februarie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și să dispună eliminarea clauzelor inserate la pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale și la pct. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr. x, încheiată de părți la 12 mai 2008, să oblige pârâta să le restituie suma percepută cu titlu de comision de risc (denumit comision de administrare) de la data semnării convenției până în prezent, inclusiv comisionul de risc inclus în dobânda creditului, sume la care să se adauge dobânda legală aferentă; să constate caracterul abuziv și să dispună anularea clauzei prevăzute la pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit; să constate caracterul abuziv al clauzei privind modul de formare a dobânzii și să dispună stabilirea formării dobânzii din LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja de profit a băncii (diferența între 3,99% și valoarea indicatorului LIBOR la 3 luni de la data semnării creditului); în subsidiar, au solicitat menținerea ratei dobânzii de 3,99%, fixă pe toata perioada de creditare; totodată, reclamanții au solicitat, pentru oricare dintre tipurile de dobândă, restituirea oricăror diferențe care ar fi fost plătite în plus și, asupra sumelor deținute de bancă în baza clauzelor abuzive, să se calculeze și dobânda legală; de asemenea, au solicitat să se constate caracterul abuziv și să se dispună anularea clauzelor inserate la pct. 4 lit. a) din Condițiile speciale, la pct. 8.1 lit. a) liniuțele a II-a și a III-a; lit. b), c) și d) și la secțiunea 10 din Condițiile generale ale convenției de credit; să dispună anularea întregului act adițional privind implementarea O.U.G. nr. 50/2010, precum și a actului adițional nr. x din 12 martie 2012 și să o oblige pe pârâtă la plata de daune morale în valoare de 10.000 RON, pentru toate abuzurile săvârșite de aceasta, pentru comportamentul necorespunzător și pentru inserarea nejustificată și nefondată a clauzelor abuzive, care le-au creat un prejudiciu prin faptul ca au fost lipsiți o perioadă îndelungată de sume pe care nu ar fi trebuit să le plătească, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7181 din 24 iunie 2015, Judecătoria Sectorului II București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Urmare a declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1863 din 24 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr. x din 12 mai 2008, la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale aceleiași convenții, atunci când este interpretată prin raportare la cazurile prevăzute la pct. ii) și iii) ale definiției noțiunii de "schimbări semnificative" prevăzute în Condițiile generale la Secțiunea "Definiții" și la art. 8.1 lit. a) liniuțele a II-a și a III-a, lit. b), c) și d) din Condițiile generale ale convenției de credit; de asemenea, a constatat nulitatea absolută parțială a actului adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, în ceea ce privește clauza referitoare la perceperea comisionului de administrare, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a sumelor percepute cu titlu de comision de risc (redenumit comision de administrare) și a dobânzii legale aferente sumelor încasate cu acest titlu de la 2 februarie 2015 (data sesizării instanței) până la data restituirii și a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentințe, toate părțile au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2240A din 6 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv și a nulității clauzei inserate la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale, atunci când noțiunea de "schimbări semnificative" este interpretată prin raportare la cazul prevăzut de pct. (iii) din Secțiunea "Definiții", precum și pe cel privind comisionul de administrare din actul adițional nr. x din 18 septembrie 2010, de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 - art. 5.1 lit. a); a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând comision de administrare și a dobânzii legale aferente acestora și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei din apel, A. și B. au declarat recurs, solicitând modificarea în tot a acesteia.

În motivare, au arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, au arătat că, raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000, se impunea constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit, potrivit căreia "banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; rata dobânzii astfel modificate se va aplica de la data comunicării."

Aceasta întrucât sus-menționata clauză pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că dă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată, ci doar comunicată consumatorului.

Or, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, doar dacă modificarea este făcută în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care trebuie, de asemenea, să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

În acest context, au arătat că în mod eronat a reținut instanța de fond că a fost precizat un motiv întemeiat, constând în "schimbări semnificative", în condițiile în care majorarea cu 0,20% a valorii indicilor de referință nu reprezintă un motiv întemeiat.

Cu privire la constatarea caracterului abuziv al capătului de cerere vizând formula de calcul al dobânzii, au arătat că intimata a modificat procentele de dobândă și marja băncii în mod unilateral, în detrimentul lor, creând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dar și că nu s-a specificat în ce măsură rata dobânzii este fixă sau variabilă.

Au mai susținut recurenții că, deși clauza criticată privește obiectul principal al contractului, având în vedere lipsa unor criterii obiective de stabilire a dobânzii de referință variabilă, aceasta nu este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, concluzie la care se ajunge și prin luarea în considerare a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 21/1992.

De asemenea, au arătat că o dobândă variabilă este legată de un indicator verificabil, independent de voința părților, iar nu de "schimbări semnificative" sau "politicile băncii", dar și că instanța de judecată este în măsură să modifice prevederile contractuale, pentru a restabili echilibrul contractual.

Cu privire la dobânda legală, au susținut că, prin prisma dispozițiilor art. 1.535 C. civ. și art. 1586 din C. civ. de la 1864, partea care a beneficiat de o sumă de bani trebuie să plătească părții vătămate dobânda legală, calculată de la data achitării acesteia și să restituie suma actualizată cu rata inflației.

Au mai susținut recurenții că, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, se impune constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit, potrivit căreia riscul creșterii costurilor este suportat în întregime de ei, întrucât creează, în detrimentul lor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, autorii demersului judiciar de față au arătat și că se impune anularea actului adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, întrucât prin acest act adițional intimata nu a făcut altceva decât să schimbe denumirea comisionului de risc în comision de administrare și să modifice rata dobânzii și modul ei de calcul, cu scopul menținerii clauzelor abuzive și comportamentului nelegal sub alte denumiri.

Mai mult, au subliniat că nu au semnat actul adițional și nu au fost de acord cu implementarea lui, iar faptul că au plătit în continuare ratele este doar o dovadă a bunei-credințe și a încercării de a evita o eventuală executare silită.

În final, au susținut că se impune și anularea actului adițional nr. x din 12 martie 2012, subliniind că intimata a profitat de starea în care s-au aflat și a încercat încă o dată să își impună costurile ascunse, majorând dobânda și incluzând comisionul de risc/administrare în aceasta, creând astfel un dezechilibru contractual, contrar cerințelor bunei practici; or, cum sus­menționatul comision a fost declarat abuziv, în condițiile în care intimata a recunoscut că l-a inclus în dobândă, se impune anularea actului adițional, cel puțin din perspectiva dobânzii și a comisionului de administrare.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei D. S.A. (succesoarea legală a C. S.A.), care la 10 august 2018 a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului raportat la decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar și la împrejurarea că motivele invocate de recurenți nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La 18 decembrie 2018, recurenții au depus la dosar o cerere prin care au solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, ce forma la acel moment obiectul dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul instanței supreme, Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept, având fixat termen de judecată la 14 ianuarie 2019.

La termenul din 26 martie 2019, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., nulitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează să anuleze recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, instanța supremă urmează să respingă cererea de suspendare a judecății recursului, ca rămasă fără obiect, reținând că în dosarul până la a cărui soluționare s-a solicitat suspendarea judecății a fost deja pronunțată decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, prin care a fost tranșată problema de drept controversată privind admisibilitatea căii de atac a recursului, determinată de statuările diferite din deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la inadmisibilitatea recursului pendinte, invocată de intimata-pârâtă, acest fine de neprimire urmează de asemenea să fie înlăturat, în considerarea celor statuate prin decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018 a Curții Constituționale, în sensul că "efect al constatării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României (subl ns. - D.M.), în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

În ceea ce privește excepția numită de intimata-pârâtă a inadmisibilității căii de atac și motivată pe neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., instanța supremă o califică drept excepție de nulitate, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și o apreciază ca întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta:

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 2240A din 6 decembrie 2017, prin care Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins capătul de cerere vizând constatarea caracterului abuziv și a nulității clauzei inserate la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale, atunci când noțiunea de "schimbări semnificative" este interpretată prin raportare la cazul prevăzut de pct. (iii) din Secțiunea "Definiții", precum și pe cel privind comisionul de administrare din actul adițional nr. x din 18 septembrie 2010, de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 - art. 5.1 lit. a); a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând comision de administrare și a dobânzii legale aferente acestora și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) din același Cod prevede expres sancțiunea nulității pentru recursul care cuprinde critici ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că autorii acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

În speță, Înalta Curte constată că, deși prin memoriul de recurs formulat recurenții au indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această mențiune a fost făcută strict formal, având în vedere că susținerile dezvoltate de autori nu pot fi circumscrise acestuia.

Astfel, examinarea memoriului de recurs relevă faptul că autorii nu au criticat în concret hotărârea atacată, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății neregăsindu-se critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care formează obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală a greșelilor de raționament săvârșite de instanța de apel în pronunțarea soluției atacate din perspectiva cazului de casare indicat.

În speță, lectura memoriului de recurs nu relevă în niciun fel faptul că, prin hotărârea atacată, instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreun text legal de drept material.

Din expunerea susținerilor dezvoltate de recurenți rezultă cu evidență că aceștia au readus în discuție chestiuni de fond ce excedează sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, parcursul cererii de recurs relevă faptul că autorii au consemnat în cuprinsul acesteia propriile opinii referitoare la dezlegările date în cauză de instanța de apel, vizând, în realitate, netemeinicia deciziei atacate. Susținerile autorilor sunt, în concret, reiterarea poziției acestora referitor la petitele cu care au învestit prima instanță, nu combat și nu demonstrează în niciun mod eventuale erori de aplicare a legii în cauză.

Așa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat exclusiv cu scopul de a repune în discuție temeinicia soluțiilor instanțelor de fond și de a solicita instanței de recurs să reaprecieze pertinența acestora, iar nu legalitatea lor.

Fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de a fi cenzurate în calea extraordinară de atac, recurenții s-au limitat să reitereze propriile argumente dezvoltate în susținerea cererii introductive și în memoriul de apel, nesocotind existența judecăților anterioare, în cadrul cărora respectivele susțineri și-au primit răspunsul.

În concret, dezvoltarea motivelor de recurs se constituie practic într-o reproducere a susținerilor acestor părți, formulate în etapa procesuală anterioară. Astfel, aceleași motive care vizează netemeinicia soluției pronunțate în primă instanță, ce au fost supuse analizei Curții de Apel București sunt acum deduse cenzurii instanței supreme, cu ignorarea condițiilor care guvernează instituția recursului, trecând peste împrejurarea că instanța de casație nu poate fi în mod legal învestită cu soluționarea unor astfel de aspecte, calea de atac a recursului vizând exclusiv analiza eventualelor aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

Cum dezvoltarea susținerilor formulate de recurenți nu vizează în concret considerentele deciziei atacate, exprimând doar nemulțumirea acestora față de soluția pronunțată în apel, instanța supremă impune concluzia că niciuna dintre pretinsele critici formulate de recurenți nu poate fi încadrate în cazurile de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând faptul că niciuna dintre critici nu poate fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dând eficiență prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din același Cod va anula recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2240A din 6 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca rămasă fără obiect cererea formulată de recurenții-reclamanți privind suspendarea judecății cauzei.

Respinge excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă D. S.A.

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2240A din 6 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2019.