ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 756/2018

Ședința publică din data de 8 martie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 09.07.2014 reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtul C. S.A., solicitând instanței:

- constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor de la art. 4.1 și 4.3 teza a II-a din contractul de credit x/23.02.2007;

- obligarea pârâtului la restituirea sumei egale cu diferența dintre ratele creditului efectiv achitate în ultimii trei ani și ratele achitate prin aplicarea dobânzii de 4, 9% pe an;

- constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei de la art. 6 din contractul de credit x/23.02.2007;

- obligarea pârâtului la restituirea sumelor achitate de reclamanți cu titlu de comision de administrare în ultimii 3 ani;

- acordarea cheltuielilor de judecată.

La data de 08.01.2015 reclamanții au depus la dosar o cerere modificatoare, prin care au solicitat următoarele:

- - obligarea pârâtului la restituirea sumei egale cu diferența dintre ratele creditului efectiv achitate și ratele achitate prin aplicarea dobânzii de 4, 9% pe an, de la data semnării contractului și până la rămânerea definitivă a hotărârii;

- obligarea pârâtului la restituirea sumelor achitate de reclamanți cu titlu de comision de administrare de la data semnării contractului și până la rămânerea definitivă a hotărârii.

La data de 24.02.2015 reclamanții au formulat o a doua cerere modificatoare, prin care au solicitat următoarele:

- obligarea pârâtului la stabilirea nivelului dobânzii variabile, calculat ca suma între Libor la 3 luni și marja fixă a băncii, unde marja fixă reprezintă diferența dintre dobânda de 4, 9 % și valoarea indicelui Libor la 3 luni de la data încheierii contractului;

- obligarea pârâtului să restituie diferența dintre ratele creditului efectiv achitate și ratele datorate prin aplicarea dobânzii calculate conform formulei de mai sus, de la data semnării contractului și până la rămânerea definitivă a hotărârii;

Prin sentința civilă nr. 2528/02.03.2016 a Judecătoriei Iași a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C. S.A. și în consecință:

S-a constat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 teza a II-a din convenția de credit RM nr. x din 23.02.2007, în forma inițială, cu consecința intervenirii sancțiunii nulității absolute parțiale a clauzei.

A fost respinsă cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1 din convenția de credit RM nr. x din 23.02.2007, în forma inițială.

S-a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtului la stabilirea nivelului dobânzii variabile, calculat ca sumă între LIBOR 3 luni și marja fixă a băncii, unde marja fixă reprezintă diferența dintre dobânda de 4, 9% și valoarea indicelui LIBOR 3 luni la data încheierii convenției.

A fost respinsă cererea de restituire a sumei egale cu diferența dintre ratele creditului efectiv achitate și ratele datorate prin aplicarea dobânzii calculate conform formulei: LIBOR 3 luni și marja fixă a băncii, unde marja fixă reprezintă diferența dintre dobânda de 4, 9% și valoarea indicelui LIBOR 3 luni la data încheierii convenției.

S-a constat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6 din convenția de credit RM nr. x din 23.02.2007, cu consecința intervenirii sancțiunii nulității absolute a clauzei.

A fost obligat reclamantul să restituie reclamanților sumele achitate de către aceștia cu titlu de comision de administrare perceput în temeiul clauzei prevăzute la art. 6 din convenția de credit RM nr. x din 23.02.2007.

A fost admisă cererea reclamanților privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, proporțional culpei procesuale reținute si a fost obligat pârâtul să achite reclamanților cheltuieli de judecată de 2500 RON, reprezentând onorariu avocat și onorariu expert contabil, proporțional culpei procesuale a reclamantului.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel A. și B. și C. S.A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 712 din 19.04.2017, Tribunalul Iași, a admis în parte apelul declarat de apelanții A. și B. și apelul formulat de apelanta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2528/02.03.2016 a Judecătoriei Iași, hotărâre pe care a schimbat-o în parte și în consecință:

A admis cererea reclamanților A. si B. privind obligarea pârâtei C. S.A. la restituirea sumelor încasate cu titlu dobândă, reprezentând diferența dintre dobânda efectiv încasată și dobânda de 4.9 % pe an.

A înlăturat dispoziția prin care s-a constat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la punctul 6 din contractul de credit nr. RM nr. x/23.02.2007, referitoare la comisionul de administrare si a înlăturat și obligația apelantei - pârâte C. S.A. de restituire către reclamanți a sumelor încasate cu acest titlu.

A obligat pârâta C. S.A. să achite reclamanților A. si B. suma de 1500 RON cu titlu cheltuieli de judecată la fond (onorariu avocat).

A obligat apelanții-reclamanți A. si B. să achite apelantei-pârâte C. S.A. suma de 387 RON cu titlu cheltuieli de judecată în apel (taxă de timbru), iar pe apelanta pârâtă C. S.A. să achite apelanților reclamanți suma de 1000 RON cheltuieli de judecată în apel (onorariu avocat).

A păstrat restul dispozițiilor sentinței care nu sunt contrare prezentei decizii.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs C. S.A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția Civilă, sub nr. x/2014.

Prin decizia nr. 300/2017 din 7 noiembrie 2017, instanța a declinat, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, competența de soluționare a recursului formulat de C. împotriva deciziei civile nr. 712/2017 din 19.04.2017 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal.

Competența de soluționare a cauzei a fost declinată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, în conformitate cu dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ. și considerentele deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 pronunțată de Curtea Constituțională.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 13 decembrie 2017.

Prin rezoluția din data de 18 decembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 8 martie 2018, părțile fiind citate în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Iași, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 712/2017 din 19 aprilie 2017, pronunțate de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Iași.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2018.